Cabinet Psihoterapie Corina Georgescu

Cabinet Psihoterapie Corina Georgescu Cabinet de psihoterapie

Merită să vă uitați la Shrinking. L-am mai recomandat, dar o fac din nou, când am ajuns la finalul  sezonului 2. La prim...
16/03/2026

Merită să vă uitați la Shrinking. L-am mai recomandat, dar o fac din nou, când am ajuns la finalul sezonului 2. La prima vedere, relațiile și procesele terapeutice par ușor caricaturizate, aproape puse în plan secund, ca și cm ar fi doar un pretext pentru comedie. Dar serialul e construit inteligent exact pe această impresie. La suprafață pare o comedie despre niște terapeuți cu vieți personale haotice. Glumele sunt rapide, dialogul e tăios, iar situațiile uneori merg până la absurd. Dar dincolo de asta, începi să observi că în spatele ritmului de comedie se întâmplă ceva mult mai serios: oamenii chiar încearcă să se repare.
Personajele sunt toate într-un fel de proces. Unii sunt terapeuți care nu știu cm să-și gestioneze propria durere. Alții sunt pacienți care nu mai știu cm să-și trăiască viața fără să repete aceleași greșeli. Serialul nu tratează terapia ca pe o soluție magică, ci ca pe un spațiu în care lucrurile se mișcă încet, aparent stangaci, fără șanse de izbândă.
Pe măsură ce l-am urmărit, nu am putut să nu mă gândesc la Phil Stutz, probabil psihoterapeutul meu preferat din lume. Nu știu dacă serialul a fost gândit explicit ca un omagiu pentru el, dar uneori așa se simte. Modul direct în care sunt provocați pacienții, accentul pus pe acțiune și pe instrumente concrete, dar și ideea că terapia nu e doar analiză, ci și mișcare – toate par să trimită, măcar indirect, la filosofia lui Stutz.
De fapt, terapeuții din serial par uneori un fel de amestec al acestor idei: puțin mai radicali, puțin mai implicați în viețile pacienților, dar animați de aceeași convingere că schimbarea nu vine doar din înțelegere, ci și din curajul de a face lucruri incomode.
Dincolo de umor și de situațiile exagerate, serialul vorbește despre ceva foarte real – procesul imperfect prin care oamenii încearcă să ajungă, încetul cu încetul, mai aproape de ceea ce își doresc să fie.

14/03/2026

Tocmai am văzut un interviu cu Anthony Hopkins, din campania de promovare a cărții lui autobiografice, intitulată “We did ok, kid”.
Se pare că nu vorbește cu fiica lui de aproximativ 20 de ani, iar subiectul apare și în acest interviu. Răspunsul lui e surprinzător de simplu, aproape împăcat: nu vrea să-și irosească viața gândindu-se la asta, nu poartă resentimente și spune că a făcut cât a putut.
Dincolo de ceea ce spune, se ascunde însă o realitate interesantă, la care nu prea suntem atenți: relațiile apropiate nu se rup doar prin certuri sau traume vizibile, ci adesea prin acumulări de tăceri, absențe și emoții nespuse. Aceasta e esența a ceea ce psihologia numește ruptură emoțională asimptomaticǎ— durerea există, dar ea nu e manifestată prin conflicte deschise; se simte în toate cele ce nu se mai spun sau nu se mai fac împreună.
Sunt convinsă că toți avem relații de familie sau de prietenie care s-au închis așa.
Ceea ce face ruptura și mai complicată este timpul. Relațiile apropiate trăiesc din continuitate; fără contact, devine tot mai greu să refaci legătura. Anii de absență transformă întâlnirile potențiale într-o provocare imensă: cm să recuperezi zeci de momente pierdute, cm să recuperezi conexiunea emoțională care odinioară părea naturală?
Reconectarea nu mai e simplă și, când emoțiile au fost intense, ca în relația părinte-copil, aproape că nu mai e posibilă, pentru că fiecare se simte trădat sau rănit și are așteptări doar de la celălalt.
Această distanță ne arată, poate, că apropierea nu e ceva de la sine înțeles. Chiar și legăturile care par indestructibile necesită atenție, prezență și vulnerabilitate. Fiecare absență sau tăcere ne învață cât de mult depindem unii de alții pentru a rămâne conectați, și cât de greu e să reconstruiești ceea ce s-a șubrezit.
Nu am citit cartea lui Hopkins, o voi face curând. Mi se pare însă interesant titlul. Acel “kid” cine e? Este el însuși, așa cm am fi tentați să credem? Sau poate întreaga carte e o explicație adresată fiicei, iar acel “we did ok” e un mesaj de alinare pentru amândoi?

𝐄𝐌𝐏𝐀𝐓𝐈𝐀 𝐒𝐈 𝐂𝐎𝐒𝐓𝐔𝐑𝐈𝐋𝐄 𝐄𝐈 𝐈𝐍𝐕𝐈𝐙𝐈𝐁𝐈𝐋𝐄. 𝐒𝐓𝐑𝐄𝐒𝐔𝐋 𝐓𝐑𝐀𝐔𝐌𝐀𝐓𝐈𝐂 𝐒𝐄𝐂𝐔𝐍𝐃𝐀𝐑O discuție recentă cu o prietenă care a fost mult timp exp...
27/01/2026

𝐄𝐌𝐏𝐀𝐓𝐈𝐀 𝐒𝐈 𝐂𝐎𝐒𝐓𝐔𝐑𝐈𝐋𝐄 𝐄𝐈 𝐈𝐍𝐕𝐈𝐙𝐈𝐁𝐈𝐋𝐄. 𝐒𝐓𝐑𝐄𝐒𝐔𝐋 𝐓𝐑𝐀𝐔𝐌𝐀𝐓𝐈𝐂 𝐒𝐄𝐂𝐔𝐍𝐃𝐀𝐑

O discuție recentă cu o prietenă care a fost mult timp expusă la traumele altor oameni m-a făcut să revin la o temă despre care vorbim prea puțin.

Ce se întâmplă, din punct de vedere psihologic, când ne angajăm să îngrijim, cu empatie intensă, oameni care suferă?

𝐄𝐟𝐞𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐚𝐝𝐯𝐞𝐫𝐬 𝐚𝐥 𝐞𝐦𝐩𝐚𝐭𝐢𝐞𝐢 descrie situația în care capacitatea de a simți aidoma celuilalt nu mai funcționează ca o resursă, ci devine sursă de epuizare și suferință. Persoana empatică ajunge să preia emoțional durerea, frica sau neputința celuilalt. Ajunge să le proceseze ca și cm i-ar aparține. Sunt multe categorii de oameni care se pot confrunta cu acest fenomen, de la medici, psihologi, oameni care lucrează în ONG-uri, jurnaliști, polițiști sau membri ai familiei celui suferind.

Creierul nu face mereu o diferență clară între trauma directă și cea indirectă. Prin mecanismele de empatie și de oglindire emoțională, psihicul nostru poate reacționa ca și cm pericolul ar fi unul personal. Se întâmplă asta chiar dacă doar citim sau ascultăm povestea traumatică a altcuiva. Așa apare 𝐬𝐭𝐫𝐞𝐬𝐮𝐥 𝐭𝐫𝐚𝐮𝐦𝐚𝐭𝐢𝐜 𝐬𝐞𝐜𝐮𝐧𝐝𝐚𝐫: prin hipervigilență, gânduri intruzive, tensiune constantă, epuizare emoțională. Nu este un semn de fragilitate, ci o reacție firească la expunere repetată la suferință. În general, nu ne dăm seama că se întâmplă ceva în interiorul nostru, pentru că este o uzură psihică ce se acumulează în timp.

Continuând sǎ ne expunem, acest 𝐒𝐓𝐒 (𝐬𝐭𝐫𝐞𝐬 𝐭𝐫𝐚𝐮𝐦𝐚𝐭𝐢𝐜 𝐬𝐞𝐜𝐮𝐧𝐝𝐚𝐫) se schimbă încet în 𝐭𝐫𝐚𝐮𝐦𝐚 𝐯𝐢𝐜𝐚𝐫𝐢𝐚𝐧𝐭𝐚. Acest tip de traumă reprezintă o schimbare mai profundă, care se manifestă prin modificări lente ale felului în care percepem lumea, oamenii și siguranța. Convingeri de bază legate de control, sens și încredere pot fi afectate, iar mediul înconjurător poate ajunge să fie perceput ca periculos.

Pentru a se proteja, psihicul poate recurge la detașare emoțională, cunoscută și ca 𝐨𝐛𝐨𝐬𝐞𝐚𝐥𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐚𝐬𝐢𝐮𝐧𝐢𝐢. Este un mecanism de autoapărare, nu de indiferență, dar care vine cu riscul pierderii conexiunii cu sine și cu ceilalți.

Empatia nu trebuie abandonată, ci reglată. Limitele emoționale și felul în care intrăm în poveștile traumatice ale celorlalți influențează direct capacitatea noastră de a păstra sustenabilă grija pentru ceilalți.

A avea grijă de noi nu înseamnă că ne pasă mai puțin de ceilalți. Înseamnă că vrem să rămânem prezenți fără să ne pierdem.

Cazul adolescenților din Timiș care și-au ucis cu brutalitate colegul amintește de filmul care a făcut multă vâlvă anul ...
22/01/2026

Cazul adolescenților din Timiș care și-au ucis cu brutalitate colegul amintește de filmul care a făcut multă vâlvă anul trecut: “ Adolescence”. Atât filmul, cât și realitatea vorbesc despre același lucru: adolescența trăită fără repere, fără supraveghere, fără sistem de valori sau moralitate integrate în personalitatea copilului.
Suntem tentați să privim situația din teren ca pe un caz de vinovăție individuală. Dar dacă ne gândim la film, să ne amintim. În ”Adolescence” lupa s-a pus pe întreaga societate. Unde au fost ceilalți? Unde a fost familia? Unde a fost școala? Instituțiile? Comunitatea? Oare nu e alegerea adulților, a noastră, a tuturor, să nu vedem, pentru a scăpa de responsabilitate şi de confruntarea cu propria noastră integritate?

În miniseria “Adolescence” crima nu e comisă de un monstru. E doar un copil, care încă îl strigă pe tată să-l ajute sau doarme cu un ursuleț de pluș. Acest copil, deși iubit, nu a fost însă văzut și nici conținut de familie. Ăsta poate fi și cazul adolescenților din Timiș, nevăzuți, nesupravegheați, trăind poate într-un mediu în care agresivitatea a fost normalizată, fără limită clare. Fără a avea conștiința consecințelor faptelor lor, au ajuns să creadă, ca bǎiatul din film, că viața unui alt om e doar un obiect de care pot să dispună cm vor.
Foarte trist este, în ”Adolescence”, episodul trei. După ce familia / societatea / poliția înțeleg ce s-a întâmplat, o instituție eșuează din nou. Ca psiholog, vreau să mă refer mai ales la ce face psihologul. Ea face o alegere corectă profesional, dar, din punctul meu de vedere, total inumană. Copilul (Jamie) o imploră practic să vadă și ceva bun în el, altceva decât criminalul. Nu face asta explicit, ci prin atitudine, prin priviri. La final o întreabă direct: “Mă placi?” Ea nu îi dă nimic. Nu vrea să separe fapta de om. Se mărginește doar la a fi un profesionist corect. El e încǎ un adolescent în formare. Probabil cǎ, dacă singura persoanǎ care îl vede, îl vede doar ca pe un pericol, el doar această ipostază o va putea interioriza . Îi închide practic toate ieșirile simbolice către orice altceva cu excepția psihopatiei.

Crima din Timiș nu este un accident și nici o excepție. E rezultatul firesc al felului în care noi, adulții, ne gândim fiecare doar la sine, nu la întregul din care facem parte. Asta duce la tipul ăsta de cruzime, planificată și limpede, fără umbre sau emoții.
E bine să știm, atunci când ridicăm din umeri ca societate, când renunțăm ca familie sau când tolerǎm ca școală, că această crimă se va tot repeta.

03/03/2025

Ce ne împiedică să le dăm dreptate celorlalți

Așa cm avem un sistem imunitar fiziologic, avem și unul psihologic. Primul are rolul de a distruge organismele străine, precum bacteriile sau virușii. Asta face și cel de-al doilea, dar la nivel psihologic: ne ajută, prin mecanisme de apărare dezvoltate în timp, să ne decurcăm în situații de stres sau când apar evenimente negative. El funcționează ca o frână împotriva anxietății, a eșecului, a oboselii psihice, a emoțiilor negative puternice în situații traumatice.
În 2005, în urma unor studii, psihologii Timothy Wilson și Daniel Gilbert explicau modul de funcționare al acestui sistem. Astfel, evenimentele negative însoțite de emoții de același fel activează P*S (psychological immune system) care, printr-o serie de procese cu funcție de adaptare, ne ajută să dăm sens evenimentelor, să ne recăpătăm controlul, stima de sine, să generăm gânduri pozitive legate de viitor și, în cele din urmă, să recuperam starea de bine sau de fericire, despre care nu mai credeam că e posibilă.
De exemplu, dacă am decis să mă mut din București la Bacău, sistemul imunitar psihologic mă va ajuta să mă conving că am luat o decizie bună. Acest sistem “știe” că nu pot trăi prea multă vreme cu neliniștea că am greșit și să rămân în același timp sănătoasă din punct de vedere psihic. De aceea, P*S mă va ajuta să cred că am ales corect și va aduce mereu argumente pentru a valida alegerea. Cum ar fi: “În Bacău e mai puțin trafic”, sau “apartamentul de acolo e mai mare”, “e mai multă liniște”, … etc), deși, eu mă mutasem acolo pentru cu toate alte motive.
Sau, dacă mă cert cu un prieten mă voi simti rău câteva zile. Atunci, sistemul meu de imunitate psihologică o să aducă în prim plan gânduri de genul "el n-a fost alături de mine în situația X", sau "a uitat că eu l-am ajutat foarte mult și s-a supărat pe mine pentru un lucru atât de mic",... etc. În acest fel, P*S mă va liniști și în curând starea de bine va fi recuperată.
Pentru a rămâne sănătoși psihic, e foarte important să credem despre noi că facem bine ceea ce facem. Dar mai trebuie ceva. Trebuie să ne reconfirmăm că suntem de partea bună a lucrurilor și că suntem rezonabili. Grupurile din care facem parte ne dau și o identitate socială. Odată cu ea, se preiau convingerile sau valorile grupului. Dacă fac parte dintr-un grup religios, sistemul imunitar psihologic mă va ajuta să cred că asta e religia dreaptă, nu o alta.
Când facem parte din grupuri aflate pe poziții opuse, psihologia noastră este aceeași. Se întâmplă însă atât la noi, cât și la ceilalți. Toți vrem să fim cei buni și să fim siguri că suntem de partea dreptății. Sistemul nostru de imunitate psihologică ne oferă acest confort. Deci, în loc să ne certăm între noi, să ne numim “proști”, “analfabeți”, “soroșiști”, “dezinformați”,... etc., ar fi mai bine să ne amintim că aceleași mecanisme ne împing pe toți spre ceea ce credem (desigur, cu excepția celor cu adevărat rău intenționați).
Astfel, poate ne-am înțelege un pic mai bine, și pe noi, și pe cei din jur.

Am scris pentru Scena 9 despre emoțiile care ne despart în vremea alegerilor.
02/12/2024

Am scris pentru Scena 9 despre emoțiile care ne despart în vremea alegerilor.

În fiecare clipă, trebuie să ne amintim că persoanele de lângă noi sunt cele mai importante. De fapt, ele au posibilitatea și dorința de a ne schimba viețile, mult mai mult decât politicienii.

😁
26/06/2024

😁

Shrinking este serialul TV despre psihoterapie care mi-a plăcut cel mai mult. Este și o comedie care a intrat în Topul m...
31/05/2024

Shrinking este serialul TV despre psihoterapie care mi-a plăcut cel mai mult. Este și o comedie care a intrat în Topul meu 3 personal. Uitați-vă, o să râdeți, și poate veți observa și latura simpatică a psihoterapiei.

Sometimes you need to break down to have a breakthrough. Shrinking is streaming now on Apple TV+ https://apple.co/_ShrinkingShrinking follows a grieving ther...

24/03/2024

Problema de relație numărul 4:
Un prieten care te-a ajutat de multe ori te roagă să faci, de-a lungul unui weekend, ceva ce îi trebuie neapărat luni la serviciu. Insistă că e imposibil pentru el să se ocupe de respectiva chestiune. Tu accepți, pentru că e prietenul tău căruia îi ești deja dator.

Faci ce te roagă, durează toată ziua de sâmbătă și livrezi duminica. Apoi te sună, în aceeași zi, pe la ora 17:00, și-ți zice ceva de genul: "Băi, mă bazam pe tine să faci cm trebuie chestia asta, dar tu ai făcut-o cam prost. Aștept să o refaci." Știi și tu că, sub presiunea timpului, ai mai greșit câte ceva, dar tu crezi că poate fi folosit așa cm e.
Ce faci în situația asta?

17/03/2024

Problema de relație numărul 3:

Lucrezi și-ți place. Ai un șef cu care ai o relație bună.
Se întâmplă să treci printr-o perioadă mai dificilă în plan personal. Șeful tău știe lucrul acesta și promite că pune umărul, dându-ți niște timp liber sau ceva bani în plus. Totuși când vine momentul să facă asta, nu-și ține promisiunea, ba din contră, atitudinea lui devine rece și distantă.
Ce ar trebui să faci?

10/03/2024

Problema de relație numărul 2.
Ești mamă singură. Copilul face gripă, deci nu poate merge la grădiniță/școală, iar pentru tine e imposibil să-ți iei concediu chiar atunci.
Ai avut dintotdeauna o relație tensionată cu mama ta. Totuși, nu ai altă variantă decât să o rogi pe să vină să te ajute. Mama ta vine și se ocupă foarte bine de nepotul ei. Te simți salvată din punctul ăsta de vedere.
Totuși, după primele ore petrecute împreună, începe să te critice. Îți spune că nu te descurci, că ești incapabilă să ai grijă de propriul copil, că de-aia ești singură, că așa ai fost mereu, că ea te cunoaște de-o viață... .
Ce trebuie să faci tu, în situația asta?

28/08/2023

Am văzut "To the Bone" pe Netflix. Este un film din 2017, cu Lilly Collins și Keanu Reaves, despre o desenatoare (Ellen) suferind de anorexie nervoasă.
M-am bucurat, căci sunt puține filmele care se referă la tulburările de alimentație. Dar, deși Lilly și Keanu sunt actori buni, filmul e slab din punctul de vedere al poveștii medicale. Totul în el e vag, de la povestea din spatele bolii lui Ellen la terapia pe care psihiatrul ei o lucrează cu ea.
Totuși, există un fir foarte puternic în poveste și mai ales un moment, spre final. Încerc să nu dau spoiler. E faptul că toată lumea renunță la ea, la Ellen. Toată familia e obosită de problemele ei și renunță unul câte unul. Inclusiv mama, care-i spune pe final că, deși o iubește foarte mult, a acceptat că va muri dacă nu mănâncă.
Aceasta e o realitate cu care ne e greu să ne obișnuim, că ceilalți renunță la noi, dacă noi facem asta mai întâi, că nu există salvatori dacă nu punem umărul să fim salvați. Oricât de mult ne iubesc cei din jur, nu ne pot ajuta dacă noi nu facem nimic. Acest moment salvează filmul.
Am mai căutat apoi alte filme despre anorexie, am găsit documentare bune pe youtube despre viața cântăreței Karen Carpenter, care a murit la 32 de ani, ca urmare a anorexiei.
În rest, nimic.
Îmi pare rău că se vorbește atât de puțin despre anorexie, în vremurile în care vedem pe rețelele sociale mii de farfurii cu mâncare.

Address

Zona Decebal/Piața Muncii
Bucharest
040411

Opening Hours

Monday 10:00 - 21:00
Tuesday 10:00 - 21:00
Wednesday 10:00 - 21:00
Thursday 10:00 - 21:00
Friday 10:00 - 21:00

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Cabinet Psihoterapie Corina Georgescu posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Cabinet Psihoterapie Corina Georgescu:

Share

Category