Psihologie creativă cu Diana Lipoviceanu ღ Dyademe8Psy

14/02/2026

🪷 Un zâmbet de ajunge azi înspre noi, exprimat aici prin știința artei și/sau cu arta științei ☺️.

✨ Să aveți o zi scăldată în blândețe și bucurie iubitoare, din drag de viață❣️





Sursa foto:

10/02/2026

❄️ 32 de exemple ale modului de a gândi 'magic' ~ respectiv, de a atribui o cauzalitate falsă între gânduri, sentimente sau anumite ritualuri efectuate, și influența asupra lumii obiective ~ de natură să genereze atitudini/ comportamente care nu sunt adecvate situației sau contextului cu care se confruntă persoana, precum:
"în loc să acționez în direcția schimbării, eu aștept..."




(Sursa foto originală: neidentificată)

06/02/2026

🪷 Atitudini și comportamente care afectează relaționarea.
Soluții de schimbare a deficiențelor de comunicare, spre relații vii, cu trăiri împlinitoare.

✨"10 moduri prin care te autosabotezi și ceilalți înțeleg exact inversul a ceea ce vrei"

1. Spui „Nu am nimic”, deși în tine este furtună.

Ce vrei de fapt: Conectare, clarificare, reasigurare: vrei ca celălalt să te observe, să te întrebe, să fie acolo.
De fapt, ai nevoie să simți că emoția ta contează și că ai un spațiu sigur în care te poți deschide fără să fii judecat.

Ce ajunge la celălalt: Mesajul că ești bine și nu ai nevoie de nimic. Pentru că oamenii reacționează la ce spui, nu la ce simți.
Dacă tu transmiți „nu e nimic”, celălalt chiar crede că nu e nimic și nu intervine, nu pune întrebări, nu insistă.

Explicație: Când îți este teamă să nu fii respins, să nu pari „prea sensibil”, alegi tăcerea ca formă de protecție.
În interior însă, ai nevoie de apropiere.
Această contradicție creează distanță: tu suferi în tăcere, iar celălalt, neștiind ce trăiești, se retrage.
Tu vezi retragerea ca dezinteres, dar ea este, de fapt, o confuzie. Omul de lângă tine nu poate ghici ce nu spui.

Soluția: O exprimare sinceră, simplă și matură: „Simt ceva și îmi este greu să explic acum, dar am nevoie de puțină răbdare din partea ta.”
Astfel, nu te autosabotezi, nu închizi ușa și îi oferi celuilalt șansa să fie aproape de tine.

2. Te îndepărtezi când ți-e cel mai dor.

Ce vrei de fapt: Apropie­re, validare, confirmarea că celălalt te simte, te caută și îți răspunde cu aceeași intensitate.
Dorul tău este, de fapt, o chemare: „Arată-mi că îți pasă.”

Ce ajunge la celălalt: Mesajul că nu ești interesat(ă) sau că ai nevoie de spațiu.
Retragerea ta este interpretată ca distanțare emoțională, nu ca dor. El vede gestul, nu motivul din spate.

Explicație: Când simți dor, dar ți-e teamă să nu pari vulnerabil(ă) sau să nu fii respins(ă), reacția automată este retragerea.
Este un mecanism de protecție: dacă nu mă apropii, nu pot fi rănit(ă).
Dar în realitate, exact aici apare autosabotarea. Tu vrei mai mult, dar transmiți mai puțin. Vrei să fii căutat, dar pari rece. Vrei atenție, dar arăți absență. Iar celălalt, neînțelegând contradicția, chiar se îndepărtează.

Soluția: Un gest mic de sinceritate:
„M-am retras puțin pentru că mi-a fost teamă, dar îmi pasă și îmi e dor.”
Această frază schimbă complet dinamica: vulnerabilitatea creează apropiere, iar dorul recunoscut devine punte, nu zid.

3. Ceri prea puțin, de teamă să nu pari dependent(ă)

Ce vrei de fapt: Stabilitate, implicare, prezență.
Ai nevoie de un om lângă tine care să fie acolo, care să-ți arate interes, care să se implice emoțional.
Ai nevoie de gesturi mici, dar sigure, care să-ți confirme că nu ești singur(ă) în relație.

Ce ajunge la celălalt: Ideea că te descurci perfect pe cont propriu și că nu ai nevoie de nimic special din partea lui.
Dacă nu spui ce nevoie ai, celălalt nu o poate intui. Interpretarea este simplă: „Dacă nu cere, înseamnă că totul e bine.”

Explicație: Multe persoane învață din trecut să nu ceară: ca să nu fie o povară, ca să nu piardă pe cineva, ca să nu fie etichetate ca fiind „prea sensibile”.
Așa apare autosabotarea: îți micșorezi nevoile până când nici tu nu le mai recunoști, iar celălalt nu are cm să ghicească ce te-ar face fericit(ă).
Tăcerea ta îl lasă fără repere: tu suferi în interior, el trăiește în iluzia că totul e perfect.

Soluția: Spune simplu și direct:
„Pentru mine este important să… mă ajută, mă liniștește, mă face să te simt aproape atunci când...”
Nevoile verbalizate nu sunt slăbiciuni, ci poduri către o relație autentică.

4. Aștepți ca celălalt să-și dea seama „singur”

Ce vrei de fapt: Atenție, intuiție, grijă. Vrei ca celălalt să simtă ce ai nevoie fără să fie nevoie să explici, să observe singur, să fie prezent și implicat. De fapt, vrei să simți că ești important(ă) pentru el.

Ce ajunge la celălalt: Mesajul că nu ai nimic deosebit de cerut sau de clarificat: dacă nu spui, el crede că totul e bine. Nu pentru că nu-i pasă, ci pentru că nu știe că tu aștepți ceva.

Explicație: Așteptarea ca celălalt „să ghicească” vine dintr-o dorință profundă: aceea de a fi văzut fără explicații. Poate în trecut ai fost rănit(ă) când ai cerut direct și acum îți este teamă să repeți experiența.
Dar aici apare autosabotarea: tu taci, sperând să fii înțeles(ă), iar el vede tăcerea ca liniște. Așa se creează distanța: două realități paralele care nu se întâlnesc niciodată.

Soluția: Comunică blând, fără reproș:
„Mi-ar face bine dacă ai face X. Nu îţi cer să faci asta în locul meu, doar îți spun ce m-ar ajuta acum.”
Astfel, nu mai lași spațiu pentru interpretări și oferi direcția de care relația are nevoie pentru a rămâne vie și sinceră.

5. Te protejezi prea mult și pari rece.

Ce vrei de fapt:
Siguranță, continuitate, apropiere controlată. Vrei să fii iubit(ă) fără să fii rănit(ă), vrei să simți că poți avea încredere fără să te expui complet. În interior, vrei apropiere, dar ai nevoie să te simți în siguranță înainte să lași garda jos.

Ce ajunge la celălalt: Ideea că ești distant(ă), neimplicat(ă) sau chiar dezinteresat(ă). Pentru că protecția ta emoțională se vede ca un zid, nu ca o teamă.
Din afara ta se vede comportamentul, nu vulnerabilitatea din spatele lui.

Explicație: Când te protejezi prea mult, nu o faci pentru că nu simți, ci pentru că simți prea mult.
Ai învățat cândva că deschiderea te expune la durere și, pentru a preveni orice rănire, construiești o armură fină, pe care tu o percepi ca protecție, dar celălalt o percepe ca îngheț.
De aici apare autosabotarea: tu vrei apropiere, dar transmiți distanță; vrei să fii prins(ă), dar pari de neatins; vrei să te conectezi, dar pari impermeabil(ă).
Celălalt nu are cm să vadă frica, vede doar închiderea.

Soluția: Lasă o singură fisură în armură, o propoziție onestă: „Nu sunt indiferent(ă) la emoția ta, doar mi-e teamă.
Am nevoie să merg mai lent, dar îmi pasă. Te rog aşteaptă-mă, şi ia-mă de mână.”
Această frază schimbă totul: transformă gheața în înțelegere, distanța în apropiere și te scoate din cercul autosabotării.

6. Muncești prea mult ca să demonstrezi că ești suficient(ă).

Ce vrei de fapt: Apreciere, recunoaștere, siguranță afectivă. Vrei ca celălalt să vadă implicarea ta, să simtă că îți pasă, să înțeleagă că ești acolo cu toată inima.
În interior, îți dorești să simți că ești apreciat(ă) pentru ceea ce ești, nu doar pentru ceea ce faci.

Ce ajunge la celălalt: Imaginea că te descurci perfect singur(ă) și că nu ai nevoie de nimic. Efortul tău enorm nu este perceput ca un strigăt după apropiere, ci ca dovadă de independență totală.
El vede forță, nu vulnerabilitate. Vede autosuficiență, nu nevoie de sprijin.

Explicație: Uneori, oamenii care au dus mult singuri cred, fără să-și dea seama, că iubirea se „câștigă” prin efort.
Încerci să fii impecabil(ă), să faci totul, să nu deranjezi, să nu ceri nimic, sperând în tăcere că vei primi recunoaștere.

Dar exact aici apare autosabotarea: cu cât faci mai mult, cu atât celălalt crede că ai nevoie de mai puțin. Tu obosești, el nu înțelege de ce te consumi. Tu simți că nu ești văzut(ă), el crede că îți place să controlezi totul. Așa se creează dezechilibrul.

Soluția: Lasă spațiu pentru prezența lui, chiar dacă ție ți-e mai ușor „să te ocupi singur(ă)” de toate:
„Pot să fac și singur(ă), dar mi-ar prinde bine dacă m-ai ajuta.”
Această propoziție este matură, clară, blândă. Îl invită să participe, îl face părtaș la viața ta, iar pe tine te eliberează de presiunea de a demonstra continuu că ești suficient(ă).

7. Glumești despre ceea ce te doare, ca să nu pară real

Ce vrei de fapt: Înțelegere, delicatețe, apropiere. Vrei ca celălalt să intuiască faptul că gluma ascunde o rană, să citească printre rânduri și să ofere sprijin fără să fie nevoie să expui direct fragilitatea ta.

Ce ajunge la celălalt: Senzația că totul este ușor, superficial, și că situația nu are profunzime sau greutate. Celălalt ia gluma ca pe un semn de detașare, nu ca pe un semnal al durerii.

Explicație: Folosirea umorului ca scut este una dintre cele mai fine forme de autosabotare.
Tu simți durere, dar alegi ironia pentru că pare mai suportabilă decât vulnerabilitatea.
E un mecanism de protecție: dacă faci haz de necaz, poate te doare mai puțin.

Dar problema este că gluma maschează exact ce ar trebui să fie văzut, iar celălalt, nefamiliarizat cu lumea ta interioară, interpretează literalmente. Tu speri să fie înțeles(ă) din aluzii, el vede doar amuzament. Tu începi să suferi în tăcere, el crede că ai trecut peste.

Soluția: Spune blând și sincer: „Fac glume pentru că îmi e greu să spun direct, dar în spatele umorului, e ceva ce mă doare şi mă apasă.”
Această propoziție deschide spațiul pentru adevăr și permite celuilalt să fie prezent acolo unde ai nevoie, nu doar acolo unde pari puternic(ă).

8. Te enervezi când ți-e dor de persoana iubită.

Ce vrei de fapt:
Apropie­re, contact, răspuns. Dorul tău nu este o simplă emoție, ci o nevoie de legătură. Vrei ca celălalt să fie prezent, să-ți răspundă, să simți că sunteți în aceeași vibrație emoțională.

Ce ajunge la celălalt: Ideea că ești iritat(ă), deranjat(ă) sau nemulțumit(ă) de el. Iritarea ta este interpretată ca respingere, nu ca dor. El vede reacția, nu cauza din spate.

Explicație: Este un mecanism afectiv des întâlnit: când dorul devine prea intens, el se transformă în tensiune. De fapt, furia nu e furie: e dor comprimat, dor nerostit, dor care nu are loc să se exprime. Emoția se răsucește în interior: în loc să spui „mi-e dor”, apare „nu am chef”, „lasă-mă puțin”, „nu știu ce am”. Astfel, dorul, care ar trebui să apropie, ajunge să ridice ziduri.
Aceasta este autosabotarea: sufletul vrea apropiere, dar comportamentul trimite un mesaj de îndepărtare.

Soluția:
Recunoaște emoția înainte să devină reacție:
„Îmi dau seama că iritarea mea vine din dor, nu din ceva ce ai făcut tu. Absența ta mă face să fiu aşa, am nevoie de mai mult timp cu tine."
Această propoziție calmează tensiunea, restabilește adevărul emoțional și deschide spațiul pentru sinceritate și apropiere reală.

9. Ceri despărțirea când, de fapt, vrei conexiune mai clar exprimată.

Ce vrei de fapt: Calm, reglare emoțională, un spațiu emoţional sigur, în care să respiri și să te aduni.
În interior, nu vrei să rupi relația, vrei doar să nu mai simți presiunea momentului și să nu faci sau să spui ceva la impuls.

Ce ajunge la celălalt: Mesajul că renunți, că nu mai vrei relația, că ai închis ușa. Pentru celălalt, cuvintele au greutate literală: dacă spui „gata”, el crede că este finalul, nu o criză emoțională trecătoare.

Explicație: În momente de epuizare emoțională, reacțiile devin extreme. Când presiunea e prea mare, mintea vrea „soluții rapide”, iar una dintre ele este fuga: dacă ies total din situație, mă liniștesc.
Dar aici apare autosabotarea: tu vrei doar liniște, nu despărțire reală. Vrei o pauză de la tensiune, nu o ruptură. În schimb, celălalt simte abandon, respingere și final.
Iar asta poate declanșa reacții la fel de intense: răceală, defensivă, retragere sau chiar acceptarea despărțirii ca fiind reală. Astfel, o nevoie de câteva ore de liniște poate deveni o rană grea pentru amândoi.

Soluția: Formulează clar ce ai nevoie, fără a arunca cuvinte definitive:
„Nu vreau să ne despărțim. Am nevoie doar de câteva ore să mă liniștesc și să-mi așez emoțiile. Reacția mea nu este despre tine, ci despre tot ce nu reuşesc să înțeleg despre mine."
Această propoziție păstrează siguranța relației, oferă spațiu pentru reglare și evită consecințe pe care nu le dorești cu adevărat.

10. Te comporți rece, calculat, şi dezinteresat, dorind să pari puternic, ca să nu fii o povară.

Ce vrei de fapt:
Susținere, apropiere, înțelegere. Vrei ca celălalt să fie acolo, să te simtă, să te sprijine. În interior, ai nevoie să știi că poți lăsa greutatea jos fără să fii judecat(ă) sau abandonat(ă).

Ce ajunge la celălalt:
Impresia că ești de neclintit, că nu ai nevoie de nimeni, că te descurci în orice situație. Celălalt vede armura, nu fragilitatea. Vede autosuficiență, nu dorință de conexiune.

Explicație: Mulți oameni care par puternici au învățat să fie așa pentru că, la un moment dat, nu au avut pe cineva alături. Așa apare mecanismul: „dacă nu cer nimic, nu deranjez”, „dacă sunt puternic(ă), nu voi fi părăsit(ă)”.

Dar această putere afișată devine o formă subtilă de autosabotare: tu tânjești după sprijin, dar transmiți că nu ai nevoie de el. Tu vrei să te lași în grija cuiva, dar pari omul care nu îşi dă voie să se clatine. Iar celălalt, neștiind realitatea ta interioară, te lasă în zona în care te vede: puternic(ă), dar singur(ă).

Soluția: Spune simplu și sincer:
„Sunt puternic(ă), dar asta nu înseamnă că nu am nevoie de sprijin. Mi-ar face bine să îmi fii aproape. Nu mă deranjează prezența ta, ci mă linişteşte."
Această formulare nu doar că te eliberează, dar îi arată și celuilalt că prezența lui contează. Forța reală nu e în zidurile ridicate în faţa emoției, ci în sinceritatea cu tine, şi cu ceilalţi."✨
🖌️Ana Maria Ducuță

22/01/2026

🪷 Există sau nu traumă transgenerațională?
Perspective ale schimbării comportamentelor disfuncționale.






https://www.facebook.com/share/p/17P19HNCZi/

19/01/2026

🪷 10 întrebări pentru a dezvolta reziliența emoțională a copilului

✨ "Nu mai întreba „Cum a fost la școală?”

Știu că pare întrebarea perfectă. E logică, este bine intenționată, este ceea ce spunem aproape automat când ne întâlnim cu copilul după o zi lungă.

Doar că… de cele mai multe ori, „Cum a fost la școală?” închide conversația mai repede decât o deschide.
Pentru că e o întrebare prea mare. Prea generală. Și, pentru un copil obosit, încă plin de impresii și emoții, poate suna ca o invitație la un raport: „Totul a fost bine. Nimic special.”

În calitate de psihoterapeut, am descoperit că nu copiii sunt „închiși”, ci uneori întrebările noastre sunt prea largi ca să le poată răspunde cu inimă. Adevărul e că legătura se construiește din lucruri mici.
Din întrebări simple.
Din joacă.
Din curiozitate.

Așa că îți propun altceva: în loc de „Cum a fost?”, încearcă una dintre aceste zece întrebări.
Sunt ușoare, jucăușe și au un efect surprinzător: deschid ușa spre conectare, cresc încrederea și ajută copilul să-și antreneze reziliența emoțională.

1. „Ce vrei să-mi povestești din ziua ta de azi?”

Întrebarea asta e un dar, pentru că îi lasă copilului libertatea de a alege.
Nu îl împingem spre „performanță”, nu îl trimitem înapoi spre teme, nu îl forțăm să facă un rezumat al întregii zile.
Îi spunem, de fapt: „Sunt aici. Te ascult. Lumea ta contează.”

2. „Care a fost momentul tău preferat de azi?”

E mai personal decât „ce a fost bine” și mai simplu de înțeles decât „cum a fost ziua”.
Poate fi ceva mărunt: o glumă bună, un coleg care i-a zâmbit, o pauză în care s-a simțit minunat. Iar când un copil își amintește un moment bun, corpul său învață, încet: „Nu totul e complicat. Există și plăcut.”

3. „Cu cine ai stat cel mai mult azi?”

E o întrebare blândă care ne indică cm arată harta lor socială.
Cu cine se simt în siguranță. Cine îi atrage. Cine îi evită. Uneori, într-un răspuns scurt se ascunde o poveste amplă. Și nu e nevoie să insistăm. Doar să fim curioși.

4. „Ce a fost greu azi, chiar și un pic?”

Întrebarea asta nu caută dramă, ci sinceritate.
Îl ajută pe copil să înțeleagă că acasă nu trebuie să vină doar cu „sunt bine”, ci poate veni și cu „mi-a fost greu”. Și când un copil își permite să recunoască dificultatea, începe să învețe un lucru esențial: emoțiile nu sunt periculoase. Sunt doar mesaje.

5. „Dacă ziua de azi ar avea o culoare… ce culoare ar fi?”

Uneori, copiii nu au încă vocabular pentru ce simt.
Dar au imagini. Au metafore. Au culori. Un „gri” poate însemna oboseală. Un „roșu” poate însemna nervi. Un „verde” poate fi liniște.
Și, în felul acesta, intrăm în lumea lor fără să le cerem să fie maturi înainte de vreme.

6. „Care a fost un lucru care te-a făcut să râzi azi?”

Râsul e o fereastră către starea de bine. O dovadă că au existat momente de conectare, de joacă, de relaxare.
Și da… uneori e despre ceva „prostesc”.
Dar tocmai acolo este frumusețea: în lucrurile mici care îi fac să se simtă vii.

7. „Când ai fost mândru/mândră de tine azi?”

Aici nu căutăm reușite mari. Nu căutăm note.
Căutăm curaj: a ridicat mâna, a încercat ceva nou, a cerut ajutor, a terminat ceva greu.
Întrebarea asta construiește încrederea din interior și îl ajută să-și vadă efortul, nu doar rezultatul.

8. „Ai avut un moment în care ai exprimat empatie față de cineva?”

Bunătatea nu e ceva ce predăm ca pe o lecție. Bunătatea se observă, se numește, se repetă. Când îl întrebăm asta, copilul începe să-și recunoască gesturile frumoase. Să simtă că ele contează. Să înțeleagă că are putere să facă lumea mai blândă; chiar și în lucruri mici.

9. „Dacă ai putea schimba un singur lucru la ziua de azi, ce ai schimba?”

Aici îi dăm voie să se plângă sănătos. Să spună ce l-a enervat, ce i-a lipsit, ce i s-a părut nedrept.

Dar, în același timp, îl invităm și spre soluție: „Ok… și ce ai fi avut nevoie?”
Este o întrebare care dezvoltă gândirea de tip „gestionare de probleme” fără să sune ca o predică.

10. „Ce-ai vrea să fie diferit mâine? Sau ce-ai vrea să se repete?”

Încheie ziua cu o privire spre înainte. Cu speranță. Cu un sens. Îl ajutăm să simtă că viața nu e doar ceva ce i se întâmplă, ci și ceva în care are un pic de putere, un pic de alegere, un pic de influență."✨
🖌️Gáspár György

18/01/2026

Când poți alege, alege să fii sau să devii surâs de suflet❣️🎊

Duminică binecuvântată să aveți! ✨

31/12/2025

16/12/2025

🪷 Sens de decembrie.
Social si uman

✨ 'Decembrie a devenit, în imaginarul colectiv, luna în care toți ar trebui să fim fericiți.

Luna reuniunilor perfecte, a caselor pline, a fotografiilor cu oameni zâmbitori, a cadourilor împachetate frumos și a unei bucurii uniforme, care ar trebui să se manifeste indiferent de realitatea interioară a fiecăruia.

Este luna care vine la pachet cu o presiune enormă: aceea de a demonstra că îți este bine, că ești înconjurat de oameni dragi, că ai reușit în viața profesională.

"Decembrie" este luna desemnată stării de armonie pe care, poate, n-ai simțit-o tot anul.

✍️Dar această narațiune generalizată despre „obligația fericirii” ignoră o realitate mult mai amplă și mult mai dureroasă: pentru foarte mulți oameni, decembrie nu este deloc o lună luminoasă, ci dimpotrivă, o lună complicată.

O lună care atacă cele mai sensibile puncte în harta lor emoțională, o lună care pune la zid acele destine diferite de tiparul fericirii, zurgălăilor, vinului fiert şi ritualurilor sângeroase de sacrificare a prietenului din coteț pe care l-ai botezat chiar, şi mângâiat, tot anul.

✍️Decembrie, „luna cadourilor”, este o povară pentru cei care nu au posibilități financiare.

Într-o lume în care reclamele și discursul public îți spun că iubirea se exprimă prin lucruri materiale, să nu ai bani devine echivalent cu a nu avea cm să îți manifești afecțiunea.
Pentru părinții cu venituri mici, decembrie nu este luna bucuriei, ci luna în care se întreabă cm să acopere nevoile copiilor. Pentru oamenii care și-au pierdut jobul, pentru cei care trăiesc din salariu la salariu, pentru cei care încearcă să-și achite datoriile, luna decembrie este mai degrabă un examen al presiunii sociale:
„Cum să cumpăr când nu-mi permit?
Cum să par fericit când mă lupt să supraviețuiesc?”

✍️Pentru oamenii singuri, decembrie devine o lună care amplifică tăcerea.

Luna în care ți se spune peste tot că „nimeni nu ar trebui să fie singur de Crăciun”, de parcă singurătatea ar fi o vină.
De parcă oamenii singuri ar fi uitat să-și construiască vieți sau relații și trebuie trași la răspundere.

Pentru cei văduvi, pentru cei divorțați, pentru cei care au pierdut pe cineva drag, decembrie nu aduce neapărat speranță.
Adesea, aduce amintiri dureroase, goluri în jurul mesei, scaune rămase neocupate, cuvinte nerostite.
Aduce absența cu o claritate mai mare decât în orice altă perioadă a anului, şi asta pentru că ți se repetă într-un mod vădit ostentativ că fericirea este acum vedeta sezonului, toți ceilalți sunt aşa cm tu nu eşti, pentru că nu ai lângă tine omul sau oamenii dragi.

Pentru oamenii aflați în relații disfuncționale, decembrie nu este magie, este tensiune, încordare, nervi întinşi la maxim, strategii de supraviețuire şi evitare a partenerului.
Să petreci multe zile în același spațiu cu un om față de care nu mai simți nimic, să te străduieşti să prezinți lumii imaginea unei familii „normale”, când în interior lucrurile sunt fracturate, este epuizant.

Acolo unde iubirea s-a transformat în rutină, nemulțumire, ostilitate sau indiferență, sărbătorile devin o oglindă necruțătoare.
Arată tot ce ți-ai reprimat, tot ce ai amânat, tot ce ai refuzat să conștientizezi.

Pentru oamenii aflați în relații abuzive, decembrie este, uneori, o condamnare.
În logica tradițională, „familia trebuie să fie împreună de sărbători”.
Dar ce faci când familia este exact motivul durerii tale? Ce faci când casa în care trebuie să petreci Crăciunul este locul în care te-ai micșorat, ai tăcut, ai suferit?

Pentru o victimă a abuzului, sărbătorile nu sunt o bucurie. Sunt momente în care controlul și presiunea cresc, în care abuzatorul devine mai intens, iar ea trebuie să performeze scenariul normalității ca să nu declanșeze conflicte.
Decembrie devine, astfel, o lună de supraviețuire.

✍️În toate aceste situații, discursul standard al lunii :„fii fericit”, „fii cu cei dragi”, „fii recunoscător”, devine, fără să ne dăm seama, o formă de invalidare emoțională.

✒️Este ca și cm societatea ar pune aceeași mască pe fețele tuturor, indiferent de ce trăiesc în interior.
Se presupune că toți oamenii au parte de aceeași siguranță emoțională, de aceeași stabilitate financiară, de aceeași structură familială funcțională, de aceeași capacitate de a se bucura.

Dar realitatea nu funcționează uniform, iar decembrie scoate la suprafață tocmai diferențele (uneori dureroase) dintre ceea ce se așteaptă de la tine și ceea ce poți trăi cu adevărat.

✒️Nu toată lumea are pe cineva cu care să fie.
Iar asta nu înseamnă că acei oameni sunt mai slabi, mai neputincioşi, mai vinovați că sunt singuri în luna care glorifică apropierea.

Sunt oameni care au pierdut persoane dragi, oameni care au divorțat, oameni care abia și-au închis rănile din relații toxice și au nevoie de distanță ca să respire.
Sunt oameni care tocmai au avut curajul să plece dintr-un mediu abuziv și pentru care liniștea unei camere goale este mai sănătoasă decât orice masă plină.

✒️ Sunt oameni care încă își reconstruiesc viața după pierderi, după traume, după schimbări majore.
Pentru ei, să fie singuri nu este o tragedie: este un spațiu de protecție, un moment crucial al devenirii lor interioare şi piatra de temelie a vindecării profunde de care au nevoie ca să îşi reia viața socială sau sentimentală.

✒️Dar presiunea socială vine și spune: „Nu e bine, nu e normal, trebuie să fii cu cineva”.
Aici apare rana: când ceea ce trăiești este dezaprobat doar pentru că nu se încadrează în povestea colectivă a fericirii de sezon.

Nu toată lumea are ce să ofere, şi aici nu e vorba doar despre cadouri materiale.
Este vorba despre energia de a participa, despre disponibilitatea emoțională de a se implica, despre capacitatea de a susține interacțiuni sociale.

Sunt oameni epuizați de un an greu, oameni care au muncit până au simțit cm corpul și mintea lor cedează, oameni care au investit tot ce au avut ca să reziste.

Și da, sunt și oameni care nu au bani pentru daruri, pentru mese elaborate, pentru experiențe festive.
Dar a nu putea oferi nu înseamnă că nu ai valoare, ci înseamnă că ai alte resurse, alt ritm, alte priorități.
Înseamnă că anul acesta ai dus lupte pe care ceilalți nu le-au văzut.
Și nu ar trebui să fii judecat pentru că nu poți îndeplini un standard de sărbătoare creat de consumism, nu de suflet.

🪷Dar dacă decembrie ar fi, de fapt, despre altceva?
Dacă nu ar fi despre exterior, ci despre interior?
Dacă nu ar fi despre performanță emoțională, ci despre sinceritate?
Dacă nu ar fi despre a te arăta lumii într-un fel idealizat, ci despre a te așeza în liniștea ta, exact așa cm ești?
Dacă decembrie ar fi o lună a păcii cu tine însuți?

Atunci ar însemna, în primul rând, o lună în care te oprești din fuga după validare și te întrebi ce simți cu adevărat.

O lună în care nu te pedepsești pentru neîmplinirile tale, ci le privești cu blândețe.
O lună în care îți accepți ritmul, limitele, nevoile.
O lună în care te întorci la ceva ce uităm adesea: că nu trebuie să demonstrăm nimănui că suntem bine.
Decembrie poate fi luna în care liniștea ta nu se negociază, iar pacea ta interioară nu depinde de context, de cadouri sau de prezența altora.

🪷Putem celebra luna decembrie drept acea perioadă din an în care celebrăm munca și eforturile invizibile pentru ceilalți, dar epuizante şi dureroase, pentru noi.

Nu doar succesele vizibile, ci și luptele tăcute: faptul că ai rezistat, că ai continuat, că ai învățat, ai crescut, ai ținut piept unor situații pe care nici măcar nu le-ai povestit altora.

Aceasta este adevărata celebrare: recunoașterea drumului parcurs, nu doar a rezultatului final.

🪷Decembrie poate fi luna în care stai cu sufletul tău, poate pentru prima dată după mult timp, şi, îți permiți să fii prezent cu tine.
Îți dai voie să te asculți, să vezi ce îți lipsește, ce ai nevoie, ce te doare, ce te vindecă.

Îţi permiți sinceritatea, chiar dacă nu arată festiv, şi îți creezi tu propriile tradiții.
Nu cele impuse de societate, nu cele care te apasă, nu cele care îți reactivează răni.
Vorbim de tradiții mici, personale, în ritmul tău: poate o plimbare în loc să mergi la o masă care te sufocă.
Sau, o seară liniștită cu tine însuți în locul unei reuniuni unde nu te simți acasă.
Poate un ritual nou pe care ți-l construiești ca adult, în noua ta viață.

O lună în care oferi atât cât poți și atât cât îți permite sufletul.
Poate că nu oferi cadouri scumpe, dar poți oferi timp, atenție, prezență, un mesaj sincer, o vorbă bună.
Poate că alegi să ajuți niște copii sărmani, pe care nimeni nu-i vede și pe care nimeni nu-i întreabă ce își doresc cu adevărat.

Poate că decembrie devine luna în care pui lumină acolo unde e întuneric, nu pentru că „trebuie”, ci pentru că simți.

O lună în care îți trăiești libertatea câștigată după ce ai ieșit din abuz.
Pentru mulți oameni, acesta este primul decembrie în care nu mai sunt constrânși de agresivitatea unui partener, de controlul unei familii disfuncționale, de presiunea unui mediu toxic.
Este primul decembrie în care respiră.

Poate nu știu încă ce să facă cu libertatea lor, poate încă sunt confuzi, poate încă se vindecă, dar e un nou început, care merită celebrat.

Există decembrie care nu te rănește, decembrie care nu te forțează, decembrie în care respiri fără presiune și în care nu mai joci roluri doar pentru a nu dezamăgi pe nimeni.

Pentru unii, decembrie este despre familie și revederi.
Pentru alții, este despre liniște, spațiu, distanță și reconstrucție.

Pentru unii este despre cadouri și mese pline.
Pentru alții, este despre a face lucrurile după propriile posibilități și a se bucura de tot ceea ce au reușit să traverseze până aici.

Pentru unii este despre apropiere, iar, pentru alții, despre vindecarea după plecări dureroase.

🪷 Nicio variantă nu este superioară alteia, fiecare este validă, pentru că fiecare om își trăiește viața dintr-un loc diferit al sufletului.

În esență, decembrie ar trebui să fie spațiul în care te simți în siguranță cu propria viață, indiferent cm arată ea acum, indiferent de cine lipsește, ce ai sau nu ai, indiferent de ce ai pierdut sau ce ai câștigat.

O lună a luminii nu este definită de decoruri sau tradiții impuse, ci de felul în care îți onorezi sufletul, îți recunoști drumul și îți permiți să fii prezent în propria ta poveste, exact așa cm ești tu, acum.

Aceasta este adevărata sărbătoare: naşterea conştientizării iubirii, în propria conştiință, revărsată apoi prin compasiune, față de sine şi de toți cei din jur.'🪷
🖌️Ana-Maria Ducuta