25/04/2026
despre...greșeli terapeutice (sau ne)
Mi-a venit ideea să scriu despre asta și nu am stat deloc pe gânduri pentru că până acum am vorbit despre lucrurile care merg, despre ce descopăr, despre cm e să lucrez ca psihoterapeut neurodivergent cu alți adulți neurodivergenți (și nu doar) și cât de mult sens are pentru mine, dar realitatea e că există și partea cealaltă, partea în care nu merge, partea în care mă încurcă fix lucrurile despre care vorbesc, partea în care ADHD-ul nu e doar ceva ce înțeleg teoretic sau la alții, ci ceva care îmi dă și mie peste cap lucruri foarte concrete, cm e timpul, organizarea, cm e senzația aia falsă că "e ok, am destul timp”.
Acum câteva zile aveam o ședință online la 18:00 cu un client AuDHD, a doua ședință de fapt, notată în calendar, cu reminder cu 30 de minute înainte, cm fac de fiecare dată, și era și singura ședință din seara respectivă, deci nu era aglomerat programul, nu aveam 10 lucruri de urmărit, și totuși, nu știu exact ce am făcut după ce am terminat jobul celălalt, dar îmi amintesc foarte clar gândul: „am timp până la 19:00”. Nu 18:00. 19:00. Deși știam că e la 18:00, deși o văzusem, deși îmi verific calendarul de mai multe ori pe zi tocmai ca să nu se întâmple asta, și totuși în capul meu era 19:00 și am funcționat complet coerent în realitatea aia greșită, mi-am organizat liniștită timpul între job și „ședința de la 19:00”, am făcut lucruri, fără grabă, cu senzația că sunt super ok, că am timp și să mă pregătesc și să nu întârzii.
La 19:00, când voiam să intru pe GMeet, văd două mesaje de la el: „eu sunt gata” la 18:04 și „e totul ok?” la 18:24. În prima secundă nici măcar nu am înțeles ce se întâmplă, m-am gândit că a confundat el ora, pentru că eu tocmai „urma” să intru în ședință, și în secunda doi mi-a picat fața, am intrat pe calendar și era la 18:00. Cred că știți momentul, efectiv creierul intră în scurtcircuit, brusc am uitat inclusiv că ținem ședințele pe GMeet și l-am apelat direct pe WhatsApp, după care mi-am amintit și m-am gândit că probabil l-am bulversat și mai tare, l-am întrebat dacă e ok să o ținem atunci pe WhatsApp și a fost ok.
Primul lucru, evident, a fost să îmi cer scuze, să îi explic exact ce s-a întâmplat, să îl întreb cm a fost pentru el, ce a crezut, ce a simțit în momentele alea în care eu nu dădeam niciun semn, și mi-a spus că nu a fost ceva dramatic pentru el, că s-a gândit doar că poate am uitat. Am mai stat câteva minute pe partea asta și apoi am continuat ședința pe ce avea nevoie, doar că pe tot parcursul ședinței era o parte din mine acolo, în fundal, care repeta că am dat-o în bară, și la final i-am cerut din nou scuze, pentru că pentru mine nu era un detaliu minor, era genul de lucru pe care nu vrei să îl faci ca terapeut, mai ales la început, mai ales când încerci să fii cât mai organizat și prezent pentru oameni.
Și aici a fost momentul în care s-a schimbat ceva pentru mine, pentru că reacția lui, faptul că a fost ok, că nu a dramatizat, că nu a interpretat, că mi-a arătat înțelegere și acceptare a greșelii fără scenarii dramatice, m-a ajutat să nu intru într-o spirală de auto-critică, deși eram acolo la intrare cm ar veni 😅 doar așteptam să fiu "împinsă" de ceva, însă nu m-am dus de tot în scenariul "cum să fac asta? Ce fel de terapeut sunt? Cum e posibil? Dacă o să mai fac asta cu el? Sau cu alții? Dacă nu o să reușesc vreodată să fiu un terapeut bun?"
Am stat la intrare în spirală, dar am ales să mă raportez la momentul prezent și la partea de adult din mine care a fost întâmpinată de partea de adult a clientului, deci nu m-am dus complet în acele scenarii. Am rămas în prezent: am greșit, cred că e grav ce am făcut, nu e ok, dar nu e nici sfârșitul lumii și nu mă definește complet.
Și în timp ce se întâmpla asta, mi-am dat seama de un lucru, că atunci când ești un adult neurodivergent și mai ales un psihoterapeut/psiholog/specialist în lucrul cu oamenii la început de drum, oricât de organizat încerci să fii, oricâte reminder-e pui, oricât îți verifici calendarul, uneori tot o dai în bară, nu pentru că nu îți pasă sau pentru că nu ești implicat sau pentru că nu ești responsabil, ci pentru că sistemul tău funcționează așa și mai ales în perioade în care ești mai aglomerat sau copleșit, apare sabotajul ăla fin, în care știi ceva și totuși faci ca și cm ar fi altfel.
Și aici e partea care nu dă bine, dar e reală: nu pot promite că nu o să mai fac astfel de greșeli, pentru că nu ar fi realist, nu pentru mine, nu în punctul în care sunt acum, în care încă învăț cm funcționez eu, nu doar ca om, ci și ca terapeut ND care încearcă să țină spațiu pentru alții în timp ce își ține și propriul sistem sub control.
Ce pot în schimb e să fiu conștientă de asta, să îmi asum când se întâmplă, să repar cât pot de bine în relație și să continui să caut strategii care să funcționeze mai bine pentru mine, fără să mă mint că o să ajung la perfecțiune sau la control total.
Și mai e ceva aici, dincolo de organizare și ADHD și greșeli punctuale, ceva legat de cm îi vedem pe terapeuți în general, ca și cm ar trebui să fie complet reglementați, complet prezenți, fără scăpări, fără erori, și realitatea e că nu funcționează așa, nu funcționează nici pentru NT, darămite pentru cineva ND, mai ales la început de drum, când înveți în același timp și meseria și propriul tău sistem.
Pentru mine asta face parte din proces, nu doar profesional, ci și personal, și asta e o altă formă de autenticitate în terapie, nu perfecțiunea, ci felul în care gestionezi imperfecțiunea atunci când apare, cm repari, cm rămâi în relație, cm nu fugi nici de greșeală, nici de tine.
Și da, uneori asta arată exact așa: o ședință ratată ca oră, un creier care a decis că 18 e 19, un moment de „ce naiba tocmai am făcut”, și apoi realitatea, fără dramă inutilă, dar și fără să minimalizezi. Asta e partea despre care nu se vorbește, dar care există... 🙏🏻
