02/07/2018
La un moment dat pe parcursul terapiei, una dintre pacientele mele a realizat că profesia pe care o are (ceea ce ea numește ''drumul meu'') nu este despre ea, nu a ales-o și nu mai vrea să o practice! Această conștientizare a venit după o perioadă îndelungată de stagnare, cu multe întrebări chinuitoare cărora nu le știa răspunsul. Cu acordul ei, voi împărtăși mai jos scrierea ei din jurnal.
Drumul acesta nu este al meu!
O conștientizare destul de dură, presărată cu frică și entuziasm. Nici nu știu de unde să o iau și unde să o pun. Toată săptămâna am plutit pe valuri, ba mă simțeam pierdută și panicată, ba împăcată și eliberată. Nu simt nevoia să adresez această scrisoare direct părinților, probabil pentru că deja am vorbit cu ei despre conștientizarea și decizia mea sau pentru că simt că e mult mai important să-mi aranjez gândurile pe foaie și să le văd detașat și că, de fapt, vreau să mă adresez mie și părinților din mintea mea.
Regret că nu am fost învățată să iau decizii singură, chiar dacă nu erau cele mai corecte, dar așa aș fi învățat ce e bine și ce nu pentru mine, să-mi asum responsabilități, ceea ce sunt nevoită să învăț acum și nu e deloc ușor. Mai e un lucru de care îmi pare rău, că nu am fost încurajată să-mi dezvolt intuiția. Îmi dau seama că am o intuiție bună și dacă e să privesc înapoi, când am avut de făcut cele mai importante alegeri din viața mea, inițial am avut o presimțire care-mi spunea pe ce drum să o iau, dar acea licărire era prea fadă că să mă facă să o ascult, intervenea mintea condusă de gândirea, convingerile și prejudecățile celor din jur.
De ce am ales acest drum? Asta e tot ce am văzut, simțit și auzit în jurul meu de când mă știu. Nu pot să zic că ardeam de nerăbdare să o apuc pe calea asta, sincer, eram atât de confuză. Chiar dacă părinții mi-au propus să aleg orice domeniu și mi-au spus că mă vor susține, eu nefiind obișnuită să iau decizii, nu am putut să o fac, nu mi-am putut imagina viața mea peste 5-10 ani, nu m-am putut gândi ce mi-ar plăcea să fac, pentru că eu nu aveam dreptul să fac ce simt și ce-mi place, eu trebuia să fac ceea ce credeau ai mei că trebuie să fac. Neavând încredere în mine, credeam că nu voi reuși niciodată în niciun domeniu (după cm îmi și repeta tata ”nu știi ce vrei de la viața asta” și mă făcea să mă simt un nimeni care își va dezamăgi părinții). Am ales drumul acesta crezând că e un teren mai sigur, avându-i pe toți trei în acest domeniu (tata, mama, fratele).
Am renunțat la a-mi contura și urma visul, propriul drum, pentru a alege calea cea mai sigură, pentru a arata părinților că pot, că voi reuși, că nu-i voi dezamăgi și că voi fi acceptată. Și, surpriză, cea dezamăgită am ajuns să fiu eu, încercând să ajung la nivelul așteptărilor altora, care ulterior a ajuns să fie al meu.
Trag de mine și mă învârt într-un cerc vicios fără nici o direcție. Vreau să cred că am eliberat un pic strânsoarea dintre mine și părinți din moment ce am avut curajul să-i dau voie acestui gând să încolțească și, într-un final, să înflorească prin verbalizarea lui. Am început să-mi pun anumite întrebări vis-a-vis de noul meu drum, ”Ce aș vrea?”. Nu am aflat răspunsul însă mi-aș dori ca ceea ce fac să fac cu mare plăcere, să nu simt că sunt la muncă. Mi-ar plăcea să mă simt liberă.
M-am gândit și sunt conștientă că e posibil să fie nevoie de mai multe încercări până-mi voi găsi calea, sau nu, cert este că mă pregătesc pentru asta și o să accept tot ce mi se oferă. Tot ce s-a întâmplat până acum este tot un drum spre mine însămi, nu un eșec, e calea care m-a format până acum și-mi place din ce în ce mai mult de mine, ar fi o prostie să regret ceva din viața mea. Cred că ceea ce am făcut până acum nu e degeaba, că mă va ajuta în ceea ce o să aleg să fac în continuare.
