01/08/2025
„Pe cine iubești mai mult? Pe mama sau pe tata?”
Toată copilăria mea am auzit întrebarea asta. Spusă cu un zâmbet, ca o glumă. De către rude, vecini, uneori chiar de părinți.
Dar în spatele ei era o lecție subtilă: iubirea trebuie să fie „una” și trebuie să o alegi.
Trebuie să decizi.
Trebuie să răspunzi corect.
Apoi, la școală, întrebările au continuat:
„Cine a luat 10?”
„X de ce poate și tu nu?”
Aparent nevinovate, toate aceste întrebări ne-au spus, pe limba copilăriei, că iubirea se câștigă.
Că trebuie să fii „mai” — mai bună, mai cuminte, mai tăcută, mai adaptată.
Și în timp… înveți să te pierzi pe tine.
Să nu te mai întrebi: „Cine sunt eu?”
Ci: „Ce trebuie să fiu ca să fiu suficientă?”
Ani mai târziu, în terapie, reapar aceste întrebări. De data asta altfel:
„Când ai simțit că ești iubită fără să faci nimic?”
„Când ai simțit că ești acceptată exact așa cm ești?”
Poate și tu ai crescut cu aceste mesaje. Și poate încă porți urmele lor.
Postarea asta este o invitație să te întrebi, cu blândețe: ce am învățat despre mine din întrebările care mi s-au pus?
Și ce pot să aleg conștient acum, pentru mine?
Nu pentru ceilalți. Nu pentru „a corespunde”.
Ci pentru a te regăsi.
📌 Salvează dacă ți-a răsunat undeva în interior.
💬 Scrie-mi: Care e întrebarea din copilărie care te-a marcat cel mai mult? Sau poate expresia!
Încep eu: “fii tu mai înțelegătoare”!
Continuați voi •••••>
