26/02/2026
Majoritatea celor care mă cunosc știu că am o „slăbiciune” pentru ceea ce numim spirit civic. Unii spun că s-a pierdut demult. Eu cred că, de fapt, încă este în noi — doar că are nevoie de puțin bun-simț și, uneori, de câteva coroane date jos de pe capetele noastre prea ușor înnobilate.
Astăzi m-am aflat în fața unei întrebări profesionale sincere: unde se termină limitele terapeutice și unde pot ele, în mod sănătos, să se extindă? În teorie, știm răspunsul. În practică, mai ales când lucrăm cu copii, lucrurile capătă nuanțe.
Limitele nu înseamnă doar cabinetul, contractul semnat sau plata unei ședințe. Da, acestea există și sunt necesare. Dar în lucrul cu copiii — și cu atât mai mult cu cei cu nevoi speciale — relația de încredere dintre terapeut și copil merge dincolo de cadrul formal. Este ceva ce copilul poartă cu el, chiar și atunci când tu nu ești prezent. Este o ancoră invizibilă.
Când am schimbat direcția profesională, am făcut-o cu inima deschisă și cu mintea pregătită să învețe continuu.
Dar astăzi, când am mutat „cabinetul” din spațiul de terapie în spațiul UPU, pentru a facilita consultul medical și relația cu medicul, nu mi-am imaginat cât de concret se poate vedea această încredere despre care noi, specialiștii, vorbim atât de des. Nu pentru noi. Pentru ei — beneficiarii, pacienții, copiii, „ghioceii”, cm îmi place uneori să le spun.
Să vezi un copil care ieri refuza atingerea medicului și nu putea rămâne pe scaun, iar astăzi reușește un consult rapid de 15 minute — pentru mine aceasta este confirmarea că am ales bine drumul profesional. Nu pentru orgoliu. Ci pentru sens.
Sigur, terapia are loc în cele 50–60 de minute. Sigur, relația terapeutică este încadrată de norme deontologice și contracte clare. Dar dincolo de acestea, relația este definită de nivelul de încredere investit reciproc.
Uneori, intervenția psihologică nu înseamnă cabinet.
Nu înseamnă cadru formal.
Nu înseamnă bani sau semnături.
Înseamnă prezență.
Înseamnă sprijin real.
Înseamnă să fii podul dintre frică și siguranță.
Și poate că, în astfel de momente, spiritul civic despre care vorbeam la început nu este pierdut. Este doar activat — acolo unde profesionalismul întâlnește umanitatea.
