06/04/2026
Jurnal de 21 de kilometri
1 ianuarie - o să particip la un semimaraton, ia să căutăm, ia uite, Băneasa Forest Run pe 5 aprilie, ha ha, e rudă cu Forest Gump, mă înscriu.
Ianuarie-februarie-martie alerg pe asfalt, pe pistă, progresiv, 5-8-10-16 km, conform sfaturilor lui Alexandru Dutu
25 martie, aflu că e prin pădure (aaaa, de aici Forest😅) pe poteci, după ploaie, e nevoie să schimbăm adidaşii , să nu fiu precum Bambi...
Săptămâna de dinaintea cursei. Plouă, plouă, plouă ca în Bacovia pe potecile de pământ pe care voi alerga. Văd partea bună a lucrurilor, nu o să fie praf.
4 aprilie, preziua cursei - mă conversez cu chat gpt (dar verificând cu profesioniştii :) ) despre ce, cât şi când să mănânc şi să mă antrenez. Îi accept sfaturile cu răbdare (in)umană până la cele cu care ar vrea să mă plaseze pe podium. Fugi de aici, domnule AI, eu vreau să termin cursa 😅.
5 aprilie -ziua cursei- soare după 7 zile de ploaie, aglomerație la plecare, 535 participanți, 2 foşti pacienți şi pentru întotdeauna prieteni (profesionişti, nu amatori...). Încălzire serioasă de 15min alături de sutele de participanți cu un trainer, după care mă simt deja obosit :) . Apoi încolonarea pentru start - eu în sectorul albastru, asortat cu situația :). Start, noroi cât cuprinde pe unde alerg, covor de flori în lateral în pădure, ochii pe ceas să văd ritmul (mai mic la început conform teoriei dar hei...unde sunt ceilalți?), zâmbet când aud două concurente ("cât am alergat fată? 3km? hai că mai avem 19 până la 21!"), voluntari cu fluiere, încurajări şi glume ("hai că eşti printre primii"), standuri cu energizante,apă şi ciocolățele ("mici şi bere nu aveți?"), buşteni de sărit, rădăcini şi bălți de ocolit, o gleznă care bate ca o planetară la Dacia, fotografi, oboseală, "hai că poți", greutatea de a ridica adidasul din noroi, "zidul" psihologic de la km 18, crampele de la km 19, teama că nu mă încadrez în timpul oficial permis ("păi să nu primesc medalie de participare? "), ultima linie dreaptă, lungă, prea lungă, nu se mai termină... finiş, cu cei doi prieteni care terminaseră de ceva timp şi mă aşteptau să îmi reechilibreze volemia :).
Şi apoi, cel mai greu kilometru, până unde am parcat maşina, parcurs aidoma unui android de primă generație cu defecte de fabricație.
Mai presus de diplomă, poze sau medalie, mulțumirea de a nu fi abandonat.
P.S. Căprioara din penultima poză nu a fost rănită. Nici măcar văzută.
https://drcostindutu.ro/jurnal-de-21-de-kilometri/
