Cabinet Individual de Psihologie Botezat-Antonescu Radu

26/01/2026

„Nu mă simt bătrână. Dar parcă nu mai are cine să mă vadă.”

Zilele trecute, o femeie de 74 de ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune, zâmbind melancolic: „Mă simt vie, am gânduri, am chef de plimbări, de vorbă… Dar când ies pe stradă, parcă sunt invizibilă. Oamenii trec pe lângă mine ca pe lângă o piesă de mobilier.”

Senectutea nu este doar despre trup. Este despre felul în care societatea învăluie sau abandonează prezența omului în vârstă. Când nu mai ești căutat, întrebat, privit… începi să te întrebi dacă mai contezi.

Terapia centrată pe persoană oferă un spațiu în care privirea este deplină – nu pentru trecut, ci pentru ființa vie din prezent.

Carl Rogers ne povestește despre o femeie care, într-o zi, a spus: „Aici simt că nu trebuie să am un rol ca să fiu văzută.”

Poate că nu anii sting vitalitatea, ci absența unei relații reale cu cineva care ne recunoaște umanitatea.

Ai simțit vreodată că devii invizibil – chiar dacă în tine totul este viu?

*p

19/01/2026

„Nu pot respira când trebuie să vorbesc în public.”

Zilele trecute, un bărbat de 27 de ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune, cu o jenă vizibilă: „Nu știu ce am. Sunt pregătit, știu ce am de zis, dar când trebuie să vorbesc în fața altora, parcă nu mai am aer. Tremur și mă blochez.”

Anxietatea de performanță nu este despre lipsa de abilități. Este despre o voce interioară care spune că nu ai voie să greșești. Că ești judecat în fiecare secundă. Că orice ezitare te definește. Sub frică, trăiește o teamă veche: dacă ceilalți mă văd și nu le place ce văd?

Terapia centrată pe persoană nu corectează discursul – însoțește omul care îl rostește.

Carl Rogers ne povestește despre un tânăr care, după o serie de atacuri de panică, a spus: „Aici am învățat să respir și când nu sunt sigur de mine.”

Poate că nu este nevoie să fim perfecți pentru a fi ascultați. Poate că sinceritatea atinge mai mult decât impecabilitatea.

Ai simțit vreodată că nu mai poți vorbi, deși aveai ceva important de spus?

*p

12/01/2026

„Aș vrea să mă țină cineva în brațe, dar nu pot cere asta.”

Zilele trecute, o fată de 13 ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune, aproape în șoaptă: „Nu știu ce am. Simt că aș vrea să fiu ținută în brațe. Dar nu pot să zic asta. Mi-e rușine. Mi-e frică să nu fiu penibilă.”

La pubertate, nevoia de atingere, siguranță și apropiere este încă vie, dar adesea interzisă. Într-o lume în care vulnerabilitatea este ridiculizată, nevoia de tandrețe este ascunsă sub sarcasm, izolare sau duritate.

Terapia centrată pe persoană nu oferă îmbrățișări simbolice, ci prezență caldă, în care dorința de apropiere este întâmpinată cu demnitate.

Carl Rogers ne povestește despre o fată care, într-o zi, a spus: „Aici nu mi-e rușine că am nevoie de cineva.”

Poate că nu suntem nici slabi, nici ridicoli când cerem sprijin. Poate că acolo începe adevărata putere.

Ai avut vreodată o nevoie simplă și profundă pe care nu ai avut curajul să o spui?

*p

31/12/2025

La mulți ani, 2026!

Îți doresc un an în care să revii la tine: mai aproape de ce simți, mai atent la limitele tale, mai blând cu ritmul tău. Nu este despre perfecțiune, ci despre prezență. Despre a construi, încet, din locuri mici și adevărate.

Să fie un an cu sens, claritate și curaj liniștit.

22/12/2025

„De când am ieșit la pensie, simt că nu mai exist.”

Zilele trecute, o femeie de 69 de ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune:
„Am muncit toată viața. Aveam un ritm, un rost. Acum, de când m-am pensionat, diminețile sunt goale. Parcă nimeni nu mai are nevoie de mine. Și atunci, parcă nu mai știu cine sunt.”
Ieșirea la pensie aduce adesea o pierdere de rol, de sens, de apartenență. Nu este vorba doar despre timp liber, ci despre o ruptură subtilă de identitate. Când munca era și locul în care erai văzut, tăcerea devine apăsătoare.
Terapia centrată pe persoană nu umple programul, ci reconstruiește spațiul interior.
Carl Rogers ne povestește despre o femeie care, după luni de explorare, a spus: „Aici nu sunt doar o femeie care a muncit. Sunt cineva care mai are ceva de spus.”
Poate că valoarea nu dispare când se termină rutina. Poate că abia atunci începe o altă formă de a fi văzut.
Ai simțit vreodată că nu mai ai un loc după ce ai renunțat la un rol?
*p

15/12/2025

„Nu mai știu dacă vreau copilul ăsta. Și mă simt vinovată.”

Zilele trecute, o femeie de 30 de ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune, cu voce tremurată:
„Toți sunt fericiți că sunt însărcinată. Eu zâmbesc. Dar în mine… ceva nu e clar. Mă întreb dacă chiar vreau asta. Și apoi mă simt groaznic.”
Maternitatea, deși idealizată, este adesea însoțită de frici, ambivalență, vină. Iar când toate se așteaptă să fii doar recunoscătoare, nu mai rămâne loc pentru adevăr. Îndoiala devine o rușine pe care o porți singură.
Terapia centrată pe persoană nu judecă ezitarea – o primește. Este spațiul unde o femeie poate fi mamă în devenire, dar și om în căutare de sens.
Carl Rogers ne povestește despre o femeie care, în prag de naștere, a spus: „Aici am putut spune ce nu am avut curajul să spun nimănui.”
Poate că iubirea nu începe doar când știi ce vrei. Poate că începe când cineva îți ține spațiu în timp ce te cauți.
Ai avut vreodată o bucurie așteptată de toți, dar care în tine a stârnit altceva?
*p

08/12/2025

„Nu vreau să par slab. Așa că zic mereu că sunt bine.”

Zilele trecute, un adolescent de 16 ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune, zâmbind forțat:
„Toți mă întreabă dacă sunt ok. Eu zic că da. Mereu zic că sunt bine. Dar, sincer, uneori simt că mă sparg pe dinăuntru.”
Adolescenții devin experți în mascarea durerii. Mai ales când au învățat că sinceritatea este riscantă. Zâmbetul devine armură, iar „bine” devine parolă de trecere. Sub ea, stă un întreg univers de teamă, confuzie și singurătate.
Terapia centrată pe persoană nu cere adevărul cu forța. Îl așteaptă, îl susține și îl întâmpină fără presiune.
Carl Rogers ne povestește despre un adolescent care, după multă apărare, a spus: „Aici simt că nu mai trebuie să joc un rol.”
Poate că nu trebuie să demonstrăm că suntem bine. Poate că avem nevoie de un loc unde să fim pur și simplu – chiar și atunci când nu suntem în formă.
Ți s-a întâmplat să zâmbești, în timp ce în tine se rupea ceva?
*p

03/12/2025

„Nu vreau să fiu rău. Dar uneori simt că explodez.”

Zilele trecute, un băiat de 8 ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune, cu lacrimi în ochi:
„Nu vreau să fiu rău… dar uneori mă enervez și țip. Apoi îmi pare rău și mă ascund. Mami zice că sunt obraznic.”
Mulți copii nu înțeleg diferența dintre comportament și identitate. Când li se spune că sunt răi în loc că au făcut ceva greșit, încep să creadă că emoțiile lor sunt defecte. Furia devine o vină, nu un semnal. Și apare rușinea în locul înțelegerii.
Terapia centrată pe persoană nu corectează furia – o ascultă. Creează acel spațiu în care copilul poate fi cu tot cu intensitate, fără etichete.
Carl Rogers ne povestește despre un copil care, după o criză de plâns, a spus: „Aici nu fug toți când țip.”
Poate că nu copiii sunt „răi”. Poate că nu au avut încă un loc unde furia lor să fie ținută în siguranță.
Ți s-a spus vreodată, copil fiind, că ești rău – atunci când, de fapt, sufereai?
*p

01/12/2025

24/11/2025

„Toți au murit. Dar cel mai tare doare că nu mai vorbesc cu nimeni.”

Zilele trecute, un bărbat de 82 de ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune cu o tăcere grea:
„Am pierdut prieteni, frați, vecini. Sunt încă aici, dar parcă am rămas singur pe o bancă, într-un oraș pustiu. Când trece câte cineva, nu știu ce să mai spun. Nici nu știu dacă mă mai aude cineva.”
Izolarea în vârstă nu vine doar din pierderi. Vine și din lipsa unui spațiu în care cuvintele mai pot fi rostite, iar prezența mai poate fi împărtășită. Singurătatea nu este absența altora – ci absența unei relații vii cu cineva.
Terapia centrată pe persoană nu umple golurile vieții, dar creează o prezență caldă în ele.
Carl Rogers ne povestește despre un bărbat în vârstă care, într-o zi, a spus: „De când vin aici, simt că nu mai trăiesc doar în amintirile mele.”
Poate că nu este niciodată prea târziu să fii auzit. Poate că viața continuă acolo unde cineva te aude cu adevărat.
Ai simțit vreodată că tăcerea doare mai tare decât pierderea?

*p

17/11/2025

„Nu pot spune nu. Mă simt vinovată dacă refuz.”

Zilele trecute, o femeie de 33 de ani intră în cabinetul de psihoterapie și spune:
„Nu știu să spun nu. Mă trezesc mereu că accept, că mă ofer, că înghit. Și pe urmă mă simt folosită. Dar dacă refuz, mă simt vinovată.”
Pentru mulți adulți, nevoia de a fi acceptați a devenit mai puternică decât nevoia de a fi sinceri. Limita nu este o lipsă de iubire – este o formă de respect de sine. Dar când iubirea a fost condiționată de conformare, orice „nu” pare o trădare.
Terapia centrată pe persoană oferă un spațiu în care refuzul nu este un atac, ci un gest de claritate.
Carl Rogers ne povestește despre o femeie care, după o lungă perioadă de confuzie, a spus: „Aici am simțit că pot exista și când spun nu.”
Poate că nu trebuie să alegi între a fi bună și a fi sinceră. Poate că autenticitatea este cea mai profundă formă de prezență.
Ai simțit vreodată că, spunând da, te-ai abandonat pe tine?

*p

11/11/2025

Vrei sa te implici voluntar intr-un amplu proiect de informare si pshihoeducatie cu scopul prevenirii consumului de substante, dependentei digitale si bullying-ului pentru elevii din 15 scoli si licee din Sectorul 3 al Capitalei? Vino ca voluntar-suport alaturi de echipa Aliat pentru Sanatate Mintala, care a demarat azi proiectul de preventie “Stiu ca pot” in scoli, si participa alaturi de specialistii Aliat la sesiunile la clasa pe care le vom sustine pana la sfarsitul acestui an scolar.
Avem nevoie de timpul si disponibilitatea ta intre 1-3 ore dimineata sau d**a-masa/seara, cand au loc atelierele, pentru a ajuta echipa Aliat cu impartirea materialelor si a listelor de prezenta, realizarea de poze si alte activitati de suport pentru trainer. Cei curajosi si dornici sa comunice si ei cu elevii pot deveni co-traineri sau chiar traineri, d**a parcurgerea unui atelier de formare pe tema prevenirii comportamentelor nesanatoase in randul elevilor sustinut de un psihoterapeut si formator Aliat.
Oferim training, contract de voluntariat, adeverinta de practica (pentru studentii din sfera socio-umana), transport in comun decontat si un mediu fain si potrivit de dezvoltare personala si umana.
Pentru detalii si inscrieri, puteti apela cu incredere la Daniela Climescu, Coordonatorul activitatilor la clasa din proiectul “Stiu ca pot” - email daniela.climescu@aliatong.ro / tel. (0760) 292 029. Termen: 20 noiembrie 2025.
*Proiectul “Stiu ca pot” este finantat de Primaria Sectorului 3 si va fi implementat de Asociatia Aliat pentru Sanatate Mintala, cu experienta in domeniul prevenirii si tratarii dependentelor, in 15 scoli si licee din Sectorul 3, pana in 2026. Initiativa vizeaza minimum 2.500 de elevi, care vor avea parte de ateliere de psihoeducatie, grupuri de suport si coaching vocational, dar si parintii si dascalii lor, care vor fi trainuiti sa inteleaga si sa gestioneze situatiile de risc din adolescenta.