28/11/2025
Videoclip psiho-demonstrativ explicativ, cu articol ajutător. Videoclipul realizat de Radu Leca, explică concret elemente generale din ideatia fixă și traumă înregistrate de Bărbatul crescut de o femeie autoritară. Modul în care dispețuieste femeile.
Există bărbați care ajung să disprețuiască femeile nu dintr-o esență întunecată a firii, ci din răni timpurii care nu au primit limbaj, consolare și limite sănătoase. A înțelege această origine nu înseamnă a o scuza, înseamnă a vedea cm se transmit, prin gesturi mici și repetate, hărți emoționale care devin drumuri bătătorite în relațiile de adult. Când copilul a învățat că apropierea doare, va confunda intimitatea cu pericolul și va îmbrăca, ca pe o armură, disprețul. Asta nu îl absolvă de responsabilitate, dar explică de ce uneori ura e doar frica care a învățat să strige mai tare.
„Înțelegerea nu scuză, dar eliberează.” Leca
În multe istorii personale, mamele autoritare au fost singurul barometru al siguranței și aprobării, iar barometrul era capricios. Permanenta critică, rușinea simțită, mesajele de tipul „băieții nu plâng” sau „nu ești niciodată destul” sapă adânc în stima de sine și confundă afecțiunea cu performanța. Copilul internalizează o voce rece și exigentă, care îi devine vocea interioară. Mai târziu, când întâlnește femei, proiectează asupra lor acest judecător invizibil.
„Copilăria nu trece, se mută în noi.” Leca
„Castrarea emoțională”, cm e numită popular, se traduce clinic prin inhibarea expresiei afective și invalidare. Dacă lacrimile au fost taxate, vulnerabilitatea a devenit periculoasă, dacă bucuria a fost ironizată, spontaneitatea a fost exilată. Rușinea devine liantul tăcut care ține totul pe loc, iar furia devine singura emoție „acceptabilă”. În acest cadru, feminitatea – percepută ca receptivitate, îngrijire, finețe – poate fi atacată pentru că activează exact ce a fost interzis. „Rușinea ne face mici, disprețul ne face goi.”
Psihologic vorbind, disprețul e un mecanism de apărare: devalorizezi ceea ce te sperie ca să nu mai doară. Dacă imaginea mamei a fost asociată cu control, critică și imprevizibilitate, mintea se apără generalizând asupra tuturor femeilor, ca o hartă simplificată pentru a evita „teritoriul minat”. E o confuzie între persoană și categorie, între trecut și prezent. În loc să diferențieze, mintea „taie cu toporul” acolo unde ar fi nevoie de bisturiu.
„Ceea ce nu putem plânge vom lovi.” Leca
Disprețul oferă iluzia controlului, nu mai cer nimic de la femei, deci nu mai pot fi rănit. Astfel apar jocuri de putere, sarcasm, retragere afectivă, sexualitate folosită ca dominare, nu ca apropiere. Bărbatul evită dependența sănătoasă pentru că o asociază cu umilința, iar autonomia o confundă cu răceala. În spate stă teama de a fi iarăși mic în fața unei autorități feminine. „Controlul e teama cu alt nume.”
Dimensiunea culturală contează, un mediu care glorifică rigid idei despre „bărbăție” invulnerabilă, câștigătoare, impenetrabilă amplifică rănile vechi. Grupurile de băieți și bărbați validează batjocura și devalorizarea femeilor ca ritual de apartenență, transformând defensiva personală în normă publică. Când societatea râde de empatie, rușinea găsește adăpost în cinism. În acest climat, vindecarea pare slăbiciune, iar distanța emoțională, prestigiu. „Bărbăția care nu plânge țipă.”
Rolul tatălui sau al unei alte figuri adulte e la fel de decisiv, absența lui, complicitatea tăcută cu autoritarismul, sau modelul de devalorizare a femeilor transmit lecții fără cuvinte. Când nimeni nu oferă un contrapunct cald și ferm, copilul nu are cu ce compara. Fără un adult care să spună „nu ești problema, dar comportamentul tău are consecințe”, harta rămâne unică, absolută. Astfel, relațiile devin fie fugă, fie luptă. „Tăcerea tatălui apasă la fel de greu ca vocea mamei.”
Neurobiologic, un mediu imprevizibil menține sistemul de alarmă activat. Când corpul e obișnuit să anticipeze critica, chiar și un ton neutru eztd perceput ca atac. În fața acestei hiperactivări, disprețul e un „analgezic” rapid, amorțește, dar nu vindecă. Repetăm ceea ce cunoaștem, chiar dacă ne face rău, pentru că noutatea sperie. „Creierul rănit caută siguranță, nu adevăr.”
În relațiile adulte, ciclul se recunoaște, idealizare grăbită, apoi căutare de defecte, provocări menite să testeze loialitatea, interpretarea oricărei limite ca respingere. Partenera devine ecranul pe care se proiectează scene vechi, fiecare neînțelegere confirmă scenariul „vezi, toate sunt la fel”. Iar asta erodează încrederea și creează profeții autorealizatoare. „Nimeni nu e demn de încredere când tu nu îți aparții.”
Costurile sunt mari pentru toți, femeile suportă devalorizarea și nesiguranța, iar bărbatul rămâne izolat de propria inimă, suspicios și singur într-o cetate fără ferestre. Intimitatea devine misiune imposibilă, iar satisfacția de scurtă durată a controlului lasă în urmă un gol mai mare. Pe termen lung, cinismul obosește; omul se întreabă de ce nimic nu e „destul”. Adevărul e că disprețul nu hrănește, doar arde. „Disprețul aprinde singurătatea.”
Schimbarea e posibilă, dar cere curaj, psihoterapie focalizată pe traumă și atașament, alfabetizare emoțională, grupuri de bărbați axate pe responsabilitate și grijă, antrenament în empatie și limite. Nu e vorba de a „da vina pe mamă”, ci de a recunoaște felul în care ai învățat să supraviețuiești și de a alege altfel ca adult. Practica reparației a-ți cere iertare, a reface după ce ai rănit construiește încredere acolo unde rușinea voia să renunți. Responsabilitatea nu e pedeapsă, e începutul libertății. „Responsabilitatea începe acolo unde scuzele se termină.”
Nu toate mamele autoritare cresc bărbați care disprețuiesc femeile, și nu toți bărbații cu dispreț față de femei au avut mame autoritare, dar o mare parte dintre ei sunt foarte stricați...
Oamenii sunt mai intortocheați decât biografiile lor, iar vindecarea nu rescrie trecutul, dar îi schimbă sensul. Când un bărbat își îmblânzește rușinea, învață să stea în vulnerabilitate fără să se prăbușească și să vadă femeile ca pe persoane, nu ca pe fantomele trecutului.
Acolo începe adevărata relație cu sine și cu celălalt. „Vindecarea nu rescrie trecutul, dar schimbă moștenirea.”
