30/08/2025
Funcția anamnezei în psihanaliza freudiană
și rezonanțele sale filosofice - Virgil Ciomoș
Raportul dintre timp – fie el cel propriu vieții noastre cotidiene, mai mult sau mai puțin fericită – și povestire – fie ea cea proprie unei analize personale, mai mult sau mai puțin reușită –, raport care ne amintește de titlul unei celebre cărți a lui Paul Ricœur, pune în discuție sensul hermeneutic clasic al anamnezei, respectiv, al analiticii sale asociate. Într-adevăr, încă de la Platon, știm că anamneza nu presupune o simplă întoarcere a cunoașterii umane de la prezentul percepției – a Realului – la trecutul imaginației – al Imaginarului – ci mai ales condiția de posibilitate – „eternă” – a însuși acestui raport, care este lumea ideilor – cea a Simbolicului, în ocurență. Folosim, desigur, termenii de Real, Imaginar și Simbolic în sensul lor lacanian. Un alt fel de a spune că, pentru a ajunge la nivelul simbolic al cunoașterii, trebuie, mai întâi, să operăm reducția Realului – cel propriu vieții noastre cotidiene – dar și a Imaginarului – cel propriu povestirii sale într-o analiză, de pildă. De unde rezultă că analiza – cea autentică – nu privește atât reinstituirea, prin discurs, a vieții noastre trecute, „deja trăite”, și, apoi, re-interpretarea în prezent a unei interpretări deja operate de pacient, ci însăși „condiția de posibilitate” a acestei de-dublări inițiale dintre timp și povestire. Același lucru îl face Kant, în Critica rațiunii pure, mai precis, în capitolul dedicat deducției metafizice a categoriilor intelectului. Avem, și aici, de a face cu un Real – acela al intuițiilor timpului, de pildă, care țin de sensibilitate – și cu un Imaginar – acela al judecăților, care țin de schemele discursive ale unei logici formale – facultăți a căror origine comună se situează la un nivel superior, cel transcendental, adică Simbolic. Pe scurt, una și aceeași sinteză transcendentală operează și în percepție – fie ea temporală – și în discurs. Doar că, încă mai clar decât la Platon, cunoașterea umană nu poate avea un acces direct la propria ei origine, transcendentală, și, prin analogie, nici conștiința noastră, la propria ei origine, transcendentală. Freud va preciza ulterior, după Schelling și Hegel: conștientul nu are acces la propriul inconștient.
