Psiholog Corina Tengher

09/11/2025

30/10/2025

Musai de citit!

Nimic nu pare mai nociv decât un atașament bazat pe combinația fatală dintre respingere și intruziune. Pare mai limpede de reprezentat o legătură definită de absență, demisie parentală sau chiar violență fățișă. Însă valsul dintre intruziunea servită drept iubire și respingerea ca reacție la nevoia firească de separare a copilului, constituie un mecanism pervers, având consecințe adesea tragice asupra legăturilor dintre oameni.

Este vorba despre o violență ascunsă pe care o mamă o poate manifesta față de propriul copil atunci când, de pildă, gesturile ei de îngrijire corporală a celui mic comportă o intruziune fie ostilă, fie seductiv-incestuasă, fie, de multe ori, ambele. Printr-un act aparent banal precum cel de a schimba scutecul copilului, de a-l îmbăia, de a-l hrăni sau de a-l mângâia, se poate transmite, inconștient, o formă de respingere care are la bază un sentiment de repulsie sau/și de invidie. Pentru a contracara aceste mișcări afective inconștiente, mama acționează asupra copilului într-o formă extrem de defensivă, într-o încercare forțată și nefirească de a-și demonstra sieși și celorlalți că gesturile ei sunt tandre și iubitoare, și nu seductive și ostile. Copilul resimte toate acestea ca pe un viol.

Problema se adâncește și mai mult atunci când copilul crește și începe să manifeste nevoia de a deveni persoană separată de mama sa. El face aceasta spunând "nu", adică opunându-se cerințelor și/sau proiecțiilor conștiente sau inconștiente ale mamei. "Nu"-ul copilului de 2-3 ani înseamnă diferențiere de mama sa și căutare și afirmare de sine. Or, de multe ori, aceste "nu"-uri sunt văzute de adult ca o criză de opoziție care se opune autorității parentale și care trebuie corectată. În realitate, această mamă, căci la ea mă refer acum, nu poate tolera separarea de copilul ei, tocmai pentru că nu și-a permis o apropiere față de el.

Apoi dinamica se repetă. Aparenta grijă a mamei, "pune-ți căciula", "ai grijă cu cine umbli și pe unde te duci", sau, mai voalat, "povestește-mi tot despre iubiții/iubitele tale, spune-mi toate secretele, eu sunt cea mai de nădejde prietenă a ta" reprezintă, de fapt, o intruziune care neagă dreptul la individualitate și la interioritate ale celuilalt. Dacă acest copil năuc și confuz se revoltă, forța de respingere și riscul de a se simți abandonat de cea care i-a dat viață îl vor condamna la o oscilare de ambivalență afectivă distructivă față de viitorul partener de cuplu.

Vorbim despre marii anxioși revoltați și ostili, despre adictivi, despre cei care dăruiesc mult într-o relație, dar care vor păstra mereu o distanță care ascunde o neîncredere structurală. Despre cei care vor căuta inconștient femei narcisice și seductive, dar frigide afectiv. Despre cele care vor căuta inconștient bărbați narcisici și dominatori, dar frigizi emoțional.

Intimitatea va fi resimțită ca o violare a propriilor granițe corporale și emoționale, deci va fi imposibil de tolerat. Iar respingerea va fi trăită ca ceva foarte familiar dar care nu se poate depăși, pentru că trezește vechea teamă de abandon.

15/10/2025

Tema conferinței din acest an “Extremism, Discriminare, Violență” este aproape impusă de noile realități și evoluțiile lor. În ultimii ani au reizbucnit fronturi, dar și războaie comerciale care mocneau, au reapărut crize care stau să cuprindă continente întregi. Vorbim despre dictatură și genocid la timpul prezent. Din nou. Alunecările antidemocratice se răspândesc viral, și ne-au invitat, încă o dată, să ne reamintim modul în care arhitectura catastrofelor trecute a fost pusă în scenă. Știm că istoria nu se repetă, însă la fel de bine știm că tiparele catastrofelor și suferinței rămân la fel. Din nou se întâmplă o normalizare a discriminării. Diferitul, celălalt, străinul este bun de respins, de a fi atacat virulent, respectiv de a fi distrus. Violența și extremismul par să se normalizeze. Tot mai multe amintesc discursurile urii și ale urii față de realitate din na**sm și comunism. Interogațiile necesare azi, ca și ieri, evidențiază nevoia de dialog și autentic, de sens.

www.conferinta.srdp.ro

07/10/2025

Vă invităm să marcăm Ziua Mondială a Sănătății Mintale printr-o seară de psihanaliză și film. Ne propunem să explorăm viața psihică a unei mame prin intermediul unui film multi premiat, „Fiica pierdută”, cu Olivia Colman în rolul principal.
Având la bază romanul Elenei Ferrante, ”Fiica ascunsă” (apărut în colecția Anais la Editura Trei), filmul marchează debutul regizoral al lui Maggie Gyllenhaal.

Vă așteptăm, așadar, sâmbătă, 11 octombrie, la Centrul Didier Anzieu din strada Adrian nr 22-24, Sector 5. Contribuția este de 50 de lei.
Pentru confirmarea locului puteți trimite un mesaj la adresa de mail iarppromania@gmail.com

21/09/2025

"Nu mai reprezintă o noutate faptul că una dintre cele mai mari dificultăți întâlnite în relațiile de cuplu, dar nu doar în cele de cuplu, e dată de incapacitatea de a trăi intimitatea în interiorul relației. De cele mai multe ori, această dificultate nu este exprimată ca atare, ci sub forma unor acuze legate fie de intruziunea unuia dintre parteneri, fie de respingerea care trezește o teribilă teamă de abandon. Unul dintre parteneri îl acuză pe celălat că stă în calea dezvoltării sale, de orice natură ar fi aceasta. Altul se simte respins, mereu pe locul al doilea, uneori chiar abandonat."

16/08/2025

În articolul Citindu-l pe Winnicott, Th. Ogden dezvoltă o idee pe care Winnicott a adus-o în lucrarea sa Primitive Emotional Developement, idee referitoare la transfer-contratransfer. Citatul în discuție reprezintă concepția lui Winnicott privind relația analitică:

Pacientul depresiv necesită din partea analistului său înțelegerea celui din urmă a faptului că munca sa implică un efort sporit de a face față propriei depresii (a analistului), ori, aș putea spune, de a face față vinovăției și tristeții rezultate din elementele distructive aflate în propria-i dragoste (a analistului).

Spune Ogden mai departe că în această frază Winnicott nu numai că vine cu o teorie a depresiei radical diferită de cele ale lui Freud și Klein, ci propune, în același timp, o nouă concepție a rolului contratransferului în procesul analitic. După Freud (1914), depresia este, în mod fundamental, o identificare patologică cu elementul urât (hated) din iubirea ambivalentă față de un obiect (pierdut) într-un efort inconștient de a evita experimentarea furiei asupra obiectului pierdut. În concepția lui M. Klein (1952) depresia e centrată în jurul unei fantasme inconștiente în care furia cuiva poate provoca distrugerea, retragerea sau chiar moartea obiectului iubit.

Winnicott respinge aceste ipoteze și vine cu una nouă: depresia este manifestarea pacientului care ia asupra lui (în fantasmă ia în el) depresia mamei (sau a oricărui alt obiect iubit), cu intenția inconștientă de a o elibera pe mamă de propria depresie. Winnicott aduce astfel în discuție elementul intergenerațional aflat în dinamica structurii depresiei. Iată de ce pacientul are nevoie ca analistul său să înțeleagă faptul că munca sa implică un efort sporit de a face față propriei depresii. Cu alte cuvinte, spune Ogden, dacă analistul este incapabil să facă față propriilor sentimente de depresie ivite de-a lungul experienței trecute și actuale, el nu va fi în stare să recunoască, să simtă la momentul dat căile prin care pacientul aflat în transfer se așteaptă în mod inconștient, și ia măsuri în acest sens, să ia asupra sa depresia analistului-mamă.

Acele aspecte ale depresiei analistului cauzate independent de identificarea inconștientă a analistului cu obiectul intern al pacientului sunt foarte vulnerabile în fața dorinței de întrajutorare a pacientului. Acest lucru e dat de faptul că pacientul nu poate găsi în analist depresia mamei sale, depresie pe care pacientul a cunoscut-o și care l-a însoțit pentru aproape întreaga lui viață.

Winnicott sugerează că analistul trebuie să facă față propriei depresii cu scopul de a fi în stare să experimenteze depresia obiectului intern al pacientului proiectată în analist. Doar dacă analistul este capabil să conțină/trăiască cu această experiență a depresiei mamei (obiectului intern al pacientului) ca fiind distinctă de propria lui depresie, el va putea să experimenteze efortul patologic al pacientului de a elibera durerea psihică a mamei, acum proiectată în analist. Numai așa analistul va fi capabil să introiecteze această durere în self-ul pacientului ca pe un corp străin toxic.

[Pacientul depresiv necesită din partea analistului său înțelegerea celui din urmă a faptului că munca sa implică un efort sporit de a face față propriei]… ori, aș putea spune, de a face față vinovăției și tristeții rezultate din elementele distructive aflate în propria-i dragoste (a analistului).

Analistul pacientului deprimat trebuie să trăiască și cu distructivitatea inevitabilă a sentimentului de iubire, în sensul că această dragoste pretinde obiectului iubit (în fantasmă și, uneori și în realitate) să fie altceva decât acesta e în realitate (vezi idealizarea). Cu alte cuvinte, conchide Ogden, analistul, în decursul analizei personale deja efectuate și a auto-analizei aflată în permanență în proces de desfășurare trebuie să fi venit suficient de mult în contact cu propriile frici privitoare la efectele secătuitoare ale dragoste pentru a fi în stare să-l iubească pe pacient fără teama că asemenea sentimente îl vor leza pe pacient, astfel cauzându-i analistului vinovăție și tristețe.