23/04/2025
Te tărâmul rivalității dintre frați
Ca pe orice tărâm, și pe acesta se întâmplă multe lucruri: cresc și flori, și copaci, dar mai cresc și buruieni, se mai dau și lupte.
M-am întors aseară acasă, iar Petru era plin de furie, începuse să ascundă: telefoane, controllere, telecomandă, simțindu-se nedreptățit că e fratele mai mic, că fratele mai mare nu se joacă cu el etc. Cunoașteți poveștile astea cei care aveți doi copii.
Ce nu merge?
Nu funcționează să-i spun că el e mai mare, are altă vârstă, alte preocupări, explicații din astea logice pe care un frate mai mic nu le poate înțelege (cortexul prefrontal nu e încă dezvoltat să proceseze astfel de raționamente) și nici accepta, căci partea emoțională e mai puternică.
Nu funcționează să fiu arbitru, judecător și să impart dreptatea când la unul, când la altul sau să investighez ca un procuror, să văd cine, cm a început. No way!
Nu funcționează să-i pedepsesc! Nu rezolv un abuz printr-un alt abuz!
Pedeapsa nu funcționează nicicând. Cel mult consecințe naturale ale unor lucruri nepotrivite pe care le fac, ceea ce e diferit de pedeapsă.
Ce merge?
Să-mi antrenez mușchiul ascultării, cel mai greu mușchi de antrenat, precum și cel al empatiei.
Să creez spațiu pentru exprimarea emoțiilor care vin odată cu butoanele apăsate.
Să ies din zona iluziilor și a miturilor, precum: “să vă înțelegeți ca frații”, “când o să fiți mari, o să vă fie dor unul de altul”, “frații nu se ceartă “ și altele.
Iar mitul cel mai periculos este: “ii iubesc pe amandoi la fel!”
A accepta ceea ce este, realitatea care se întâmplă, fără a evita, nega este deja un pas important spre reglarea acestei situații, într-un mod matur și înțelept.
Să pun limite!
Să fiu atentă să opresc abuzurile, manipularea și șantajul emoțional dintre ei. Să spun stop cât mai repede, cm observ și să vorbesc despre asta cu fiecare, în funcție de vârsta lor.
Să nu glumesc sau să fac mișto de unul sau de altul.
Să fiu eu prezentă și conectată la ceea ce se întâmplă în interiorul meu, să mă pot regla eu emoțional, în primul rând, astfel încât să pot coregla emoțiile lor.
Dacă e ușor sau dacă-mi iese mereu? NUUUUUUU!
Dacă greșesc uneori? DAAAA!
Dacă sunt momente în care sunt o mamă suficent de bună? DAAAAA!
Poate mai sunt și altele. Astea mi-au venit în minte din experiența mea de mamă de băieți, de 15 și 8 ani.
Dimineață, Petru a venit la mine, s-a plâns și a plâns despre cât de greu și nedreptat este să fii frate mai mic. Că el mai vrea să fac un copil ca să fie și el frate mai mare.
Apoi mi-a spus despre ce vrea el să facă atunci când va fi mai mare: să aibă casa lui, să fie psiholog de pisici, să creeze al doilea documentar "Inside the mind of the cat" și să fie și psiholog de oameni.
Îmi dă mingea la fileu și-i stimulez un pic gândirea critică și zic:
- Petru, uite, vin părinții la tine în cabinet cu problema asta: nu mai știu ce să facă cu copiii lor care nu se înțeleg, se mai ciondănesc, nu se bagă în seamă sau nu împart nimic, se urăsc chiar.
Le zic așa:
- Stați liniștiti, mergeți la casele voastre că nu aveți ce face pănă la 20 ani! zice el fără să ezite.
Apoi continuă. Și dacă vin cu copiii, o să fac așa: o să dau câte o pisică în brațe fiecărui copil să o mângâie, să se calmeze, pentru că eu o să am 10 pisici în cabinet, și în timpul ăsta le spun părinților să nu-i mai lase pe copii la PS, TV, telefon și să se joace board game-uri cât mai mult toți patru.
Am încălecat p-o șa și v-am spus povestea mea,
Dacă seamănă sau nu cu-a ta,
Mi-ar plăcea să-mi spui ceva!
🤗
P.S. când erau mai mici și încă se mai jucau sau petreceau timp împreună.😊
