Psihoterapeut și muzicoterapeut Elena Neagu

29/07/2025

Intr-o lume in care viteza, reacțiile, a face, a obține, a schimba ne iau efectiv pe sus, precum căsuța în care locuia Dorothy, fără să controlăm aterizarea, a ne asculta pe noi înșine, pe ceilalți devine o abilitate din ce în ce mai greu de consolidat.
Pentru a rămâne ancorați. Pentru a face alegeri conștiente.

A asculta cu urechile inimii, cm spune Tara Brach, nu învățăm peste noapte, e un antrenament constant, cu intenție.
Deși este o investiție gratuită și la îndemâna, găsim "subterfugii".

In dimineața aceasta am ales conștient să amân. Pentru A MĂ ASCULTA.

Acum, merg SĂ FAC lucruri, dar altfel.

Urechile inimii nu le cureți cu bețe de ureche, ci cu sunetul de dincolo de cuvinte. Acest sunet poate fi al tăcerii.

Welcome! Let us know where you are watching from. To support, please visit: https://www.tarabrach.com/donationYour generosity supports this offering.Please n...

25/07/2025

Coliba și locul de siguranță

Azi m-am jucat cu Petru de-a pisicile în culcuș sau peșteră, cm a mai spus el. Îi place să adune perne, pături, plușuri, să facă tot felul de adăposturi. Încă mai face asta.

Jucându-mă cu el, m-a învăluit o căldură interioară, amintindu-mi de felul în care mă jucam eu: făceam adăposturi în grădină vara sau in casă, lângă sobă, iarna. Puneam două scaune cu spătar, perne, pătură și mă așezăm confortabil la Steaua fără nume.

Tot zilele astea am făcut meditația celor cinci locuri sigure, pe care o știu de la cursul de Rădăcini Puternice®️. Pentru locul sigur exterior mi-a apărut imaginea colibei în care stăteam vara, să păzesc bostana. Era o colibă din stuf, făcută de unchiul meu, ca o locuință lacustră, doar că era deasupra unui șanț, la marginea pădurii. Deși eram singura acolo, nicicând nu mi-a fost frică. Coliba, ca un coviltir, în semicerc, îmi oferea protecție asemeni unui pântec. Imaginea aceasta a schimbat chimia corpului. Simțeam liniștite, relaxare, încredere.

Pentru copii, joaca este asemeni unei meditații pentru adulți, starea este aceea de pace interioară.

Corpul, în care trăim totul, nu minte niciodată.

Cum ar fi să-ți creezi astăzi acest loc de siguranță? Cum ar arăta? Cum s-ar simți corpul în acel loc?

20/07/2025

Săptămâna trecută mă gândeam că nu am mai așternut rânduri de ceva vreme.
Dar iată că azi inspirația m-a vizitat din nou. Și am primit-o!

Am fost copilul care plângea singur, care simțea atâta furie că uneori îi venea să spargă lampa cu gaz la care își făcea temele. Am fost fetița cuminte, timidă și sâsâită care odată a aruncat cu o cutie de cremă înspre sora mai mare, fetița care, într-un acces de furie, a spart un geam cu un fluier.

Am fost copilul, apoi adolescenta care ar fi intrat în pământ, decât să simtă rușinea de a leșina, într-o criză de epilepsie, de a fi văzută de părinți sau de alți oameni, în public.

Am fost mama care și-a forțat copilul să mănânce, dându-i hrana pe care o refuza din lingurița fricii.

Am devenit mama care încă mai învață să îmblânzească furia, căci are un maestru bun, fiul ei cel mic care spune așa: “De când mă știu am furie în mine.” Același fiu o inspiră și o face să se joace cu el de-a pisicile de cm deschide ochii, uneori, dimineața.

Am devenit terapeutul care poartă toate aceste părți și multe altele, terapeutul care nu fuge când e greu, care rămâne pe acel pod mobil cu omul din fața lui, care trăiește frică, dar pe care îl poate ține de mână, cu încredere deplină că împreună vor ajunge în siguranță pe malul celălalt, oricât de adâncă ar fi prăpastia peste care trece acel pod.

Am devenit terapeutul care, întrebat fiind: cm e pentru tine să fii aici cu tot ce aduce fiecare în grup? Nu fuge de răspuns: este așa cm m-ai auzit mai devreme când am cântat la caval. Uneori sunetul este fluid, armonios, este un contact viu, plin, neîntrerupt, alteori sunetul este dizarmonic și mă reîntorc la respirație, la corp, căci a fost un moment de deconectare. Și mă ajustez. Revin.

Sunt profund recunoscătoare grupului de Rădăcini Puternice® de vineri, 18 iulie, acolo de unde am plecat și eu cu resursele activate și fără a simți oboseală. Cu mulțumiri colegei și prietenei mele, Elena Iorga , căci împreună ne armonizăm pentru a oferi susținere și conținere cât mai potrivite grupului, ca organism viu și fiecăreia în parte.
Recunoscătoare fiecărei participante pentru curiozitate, deschidere, vulnerabilitate. Fiecare dintre noi a plecat cu daruri sufletești pe care le putem accesa ori de câte ori avem nevoie, un dar prețios fiind puterea vindecătoare a lui împreună.

De aici s-a născut poezia Acasă.

Tu când ți-ai reamintit drumul spre Acasă, în tine?

07/07/2025

Peste 4 zile va fi ziua mea de naștere.
Nașterea și moartea sunt împreună din prima secundă a conceperii vieții.

Așa cm experientele relaționale din primii ani de viață, acele experiențe pline de încredere, siguranță stau la baza bunăstării vieții de adult, tot astfel și atunci când pierdem pe cineva drag avem nevoie de un spațiu și de un contact în care durerea să fie primită. Avem nevoie de relații de încredere, siguranță și iubire, pentru ca ceea ce trăim să nu fie judecat, ci acceptat, pentru a face loc vieții să curgă mai departe, cu energie, fluiditate și încredere în capacitatea de refacere, de redobândire a vitalității și bucuriei vieții.

Tabăra Dorului este proiectul pentru care am ales sa-mi donez ziua de naștere.

https://existaviatadupadoliu.galantom.ro/fundraising_pages/view?id=44151&organization_subdomain=existaviatadupadoliu

06/06/2025

„M-am plictisit!”
Petru îmi spune asta destul de des.
Și de fiecare dată îi răspund:
„Foarte bine. E firesc să ne plictisim.”
La fel de firesc ca tristețea, bucuria, dezamăgirea sau entuziasmul.
Plictiseala e o trăire. Și încă una foarte importantă. Face parte din viață.
Dacă ne grăbim s-o umplem cu „ceva de făcut”, riscăm să îngropăm tocmai spațiul din care poate apărea ceva nou, viu, creativ.
Fără excepție, după ce spune că s-a plictisit… Petru inventează ceva. Desenează. Creează. Își imaginează.
Dar încă ne bântuie vocea aceea:
„Nu sta degeaba!”
„Fă ceva util!”
„Nu mai pierde vremea!”
Pentru mulți dintre noi e vocea unui părinte.
Pentru alții, e ecoul unui sistem în care nu era loc de introspecție, doar de productivitate.
Comunismul ne-a trasat asfaltul pe sub tălpi și-n gânduri: totul trebuie să fie drept, neted, controlat.
Ajungem adulți care nu-și mai permit să se plictisească.
Suntem ocupați. Mereu.
Dar ne trezim plictisiți… în relații. În profesie. În viață.
Oare chiar ne plictisim?
Sau am îngropat creativitatea atât de adânc, încât am uitat că o putem folosi?
Nu e întâmplător că am ales Gestalt terapia.
E o terapie în care creativitatea este încurajată, exprimată, eliberată.
Și cm altfel să fii terapeut dacă nu crezi cu toată ființa ta în neuroplasticitate și în capacitatea de transformare a omului?
Creativitatea a fost mereu o resursă pentru mine.
Dar a fost și mult timp umbrită de neîncredere. Mai târziu, de sindromul impostorului.
Târziu, cu terapie, cu validare, cu expunere și susținere, impostorul s-a mai potolit.
Așa că…
Lasă copilul tău interior să se plictisească. Să trăiască ce are de trăit.
Va scoate ceva nou la lumină. Cu siguranță.

23/04/2025

Te tărâmul rivalității dintre frați

Ca pe orice tărâm, și pe acesta se întâmplă multe lucruri: cresc și flori, și copaci, dar mai cresc și buruieni, se mai dau și lupte.
M-am întors aseară acasă, iar Petru era plin de furie, începuse să ascundă: telefoane, controllere, telecomandă, simțindu-se nedreptățit că e fratele mai mic, că fratele mai mare nu se joacă cu el etc. Cunoașteți poveștile astea cei care aveți doi copii.

Ce nu merge?
Nu funcționează să-i spun că el e mai mare, are altă vârstă, alte preocupări, explicații din astea logice pe care un frate mai mic nu le poate înțelege (cortexul prefrontal nu e încă dezvoltat să proceseze astfel de raționamente) și nici accepta, căci partea emoțională e mai puternică.
Nu funcționează să fiu arbitru, judecător și să impart dreptatea când la unul, când la altul sau să investighez ca un procuror, să văd cine, cm a început. No way!
Nu funcționează să-i pedepsesc! Nu rezolv un abuz printr-un alt abuz!
Pedeapsa nu funcționează nicicând. Cel mult consecințe naturale ale unor lucruri nepotrivite pe care le fac, ceea ce e diferit de pedeapsă.

Ce merge?
Să-mi antrenez mușchiul ascultării, cel mai greu mușchi de antrenat, precum și cel al empatiei.
Să creez spațiu pentru exprimarea emoțiilor care vin odată cu butoanele apăsate.
Să ies din zona iluziilor și a miturilor, precum: “să vă înțelegeți ca frații”, “când o să fiți mari, o să vă fie dor unul de altul”, “frații nu se ceartă “ și altele.
Iar mitul cel mai periculos este: “ii iubesc pe amandoi la fel!”
A accepta ceea ce este, realitatea care se întâmplă, fără a evita, nega este deja un pas important spre reglarea acestei situații, într-un mod matur și înțelept.
Să pun limite!
Să fiu atentă să opresc abuzurile, manipularea și șantajul emoțional dintre ei. Să spun stop cât mai repede, cm observ și să vorbesc despre asta cu fiecare, în funcție de vârsta lor.
Să nu glumesc sau să fac mișto de unul sau de altul.
Să fiu eu prezentă și conectată la ceea ce se întâmplă în interiorul meu, să mă pot regla eu emoțional, în primul rând, astfel încât să pot coregla emoțiile lor.

Dacă e ușor sau dacă-mi iese mereu? NUUUUUUU!
Dacă greșesc uneori? DAAAA!
Dacă sunt momente în care sunt o mamă suficent de bună? DAAAAA!
Poate mai sunt și altele. Astea mi-au venit în minte din experiența mea de mamă de băieți, de 15 și 8 ani.

Dimineață, Petru a venit la mine, s-a plâns și a plâns despre cât de greu și nedreptat este să fii frate mai mic. Că el mai vrea să fac un copil ca să fie și el frate mai mare.
Apoi mi-a spus despre ce vrea el să facă atunci când va fi mai mare: să aibă casa lui, să fie psiholog de pisici, să creeze al doilea documentar "Inside the mind of the cat" și să fie și psiholog de oameni.
Îmi dă mingea la fileu și-i stimulez un pic gândirea critică și zic:
- Petru, uite, vin părinții la tine în cabinet cu problema asta: nu mai știu ce să facă cu copiii lor care nu se înțeleg, se mai ciondănesc, nu se bagă în seamă sau nu împart nimic, se urăsc chiar.
Le zic așa:
- Stați liniștiti, mergeți la casele voastre că nu aveți ce face pănă la 20 ani! zice el fără să ezite.
Apoi continuă. Și dacă vin cu copiii, o să fac așa: o să dau câte o pisică în brațe fiecărui copil să o mângâie, să se calmeze, pentru că eu o să am 10 pisici în cabinet, și în timpul ăsta le spun părinților să nu-i mai lase pe copii la PS, TV, telefon și să se joace board game-uri cât mai mult toți patru.

Am încălecat p-o șa și v-am spus povestea mea,
Dacă seamănă sau nu cu-a ta,
Mi-ar plăcea să-mi spui ceva!
🤗

P.S. când erau mai mici și încă se mai jucau sau petreceau timp împreună.😊

07/04/2025

Autenticitate excerbată

Eu nu scriu,
Mă fac că scriu,
Dintr-un prea plin
Sau poate prea adânc
Ori dintr-un gol flămând.

Eu nu iubesc,
Mă fac că iubesc.

Eu nu sunt,
Mă fac că sunt,
Ca o adiere pentru vânt,
Ca o paletă pentru un artist,
Ca un arcuș pentru violonist,
Ca un ac pentru croitoreasă
Ce însăilează pe pământ:
Scriu, iubesc,
Sunt un plin, un gol, un adânc.

P.S. Am pus poza alb-negru căci în varianta color dinții erau așa de galbeni că m-am speriat și eu... Apoi m-am liniștit: sunt doar 25 de ani de când beau cafea😁

05/02/2025

Obiectele de familie vechi din casa noastră, a părinților, a bunicilor sunt o sursă importantă de informații în procesul nostru de autocunoaștere, de dezvoltare și autonomizare. Acest proces trece și prin explorarea trecutului, pentru a descoperi și ceea ce am moștenit valoros, plin de resurse de acolo, nu doar pentru a vedea greul, lipsurile prin care au trecut strămoșii noștri.
Timi Müller ne-a învățat un exercițiu extrem de valoros, Interviu cu vioara bunicului, din metoda de lucru cu trauma transgenerațională Generation - Code® Generation-Code România .
Exercițiul îl găsim și în cardurile TTT, modulul II - explorarea biografică.
Il putem face atât cu clienții noștri, dar și cu noi, punându-l în trusa noastră de auto-dezvoltare. Într-un moment de liniște, prin acest exercițiu, activând memoria autobiografică, lărgim perspectivele asupra unei situații și ne conectăm la resurse.
Identificându-ne cu acel obiect, putem să vorbim din perspectiva lui. Astfel, acel obiect va descrie, ca un martor, tot ceea ce a văzut de-a lungul timpului, tot ce a trecut prin fața „ochilor lui”, fără interpretări, supoziții, doar observații directe. Cu certitudine a văzut și ceva frumos, luminos, care să te încarce de resurse, nu se poate ca totul să fi fost gri, întunecat și dureros.

Un astfel de obiect am adus și eu în cabinetul meu.
Cum altfel? Căci acolo sunt eu cu tot universul meu interior care întâlnește lumea interioară a seamănului meu.

Acest obiect este lada de armată a tatălui meu, veche de 75 de ani, pe care el a și lăsat câteva însemnări, iar fratele meu a desenat. El nu-și mai amintește de ladă.

Te aștept cu drag, în acest spațiu călduros, intim, ca un cuib în care tu să crești și să descoperi cine ești tu cu adevărat.

02/02/2025

Despre noi, oamenii, știm ce efect poate avea muzica asupra noastră, știm că avem o identitate sonoră, știm multe lucruri, dar poate mai important este ce simțim când ascultăm o anumită muzică.

Iată că și animalele au un comportament diferit atunci când ascultă muzică: le place și puteți observa cm se și apropie de muzician. Muzica lui este una armonioasă, fără schimbări bruște de ritm sau tonalitate.
https://www.facebook.com/share/v/15cBH7QGKA/

26/01/2025

Weekendul acesta am participat din nou, la propunerea Siminei Angelescu, la cursul de carduri de familie, instrument terapeutic din metoda de lucru cu trauma transgenerațională. Căci așa e la Generation Code România, cu generozitate, dacă vrei să mai participi o dată la curs, o poți face, fie că e vorba de Rădăcini Puternice®, fie de carduri.
Am lucrat didactic, dar și terapeutic, cu beneficii foarte mari pentru mine. Contractul de loialitate inconștient, desigur, pe care îl avem cu fiecare părinte, frate sau soră, pare scris (sau "înscris") într-o limbă indescifrabilă, dar când începi să faci diferite exerciții, meditații, ușor-ușor devii translator. Întrebări precum: În ce nu o pot depăși pe mama? sau Cu ce nu vreau să-l dezamăgesc pe tata? sunt chei către descifrarea acestor contracte care blochează potențialul nostru, căci ne-am adaptat așa de bine să ne ajustăm la sistem, încât am sacrificat părți din noi, le-am înăbușit. Fiind deja la al doilea curs (de fapt, al patrulea, luând în calcul RP și workshopul cu Sabine Lück), făcând aceleași exerciții de mai multe ori, am descoperit alte perspective iar demersul de descifrare a cine sunt eu cu adevărat scoate la lumină un potențial de care nici nu eram conștientă, căci era acoperit cu frica de a nu simți rușine și de cumințenie.
E ca și cum, de sub basmaua femeilor de pe linie maternă ies idei creative, iar gardul curții în care ele munceau cuminți este dărâmat de un spirit liber și vesel.
Dacă aș fi cunoscut această metodă cu câțiva ani în urmă, probabil mi-ar fi fost greu să înțeleg, însă acum, cu tot ce știu (principii din Gestalt terapie, noțiuni de neuropsihologie, neuroplasticitate, noțiuni din terapia sistemică), mi se pare atât de bine structurată, cu un fir roșu cap-coadă. Este extrem de importantă și de eficientă varianta aceasta a exercițiilor în care nu doar îți imaginezi, verbalizezi sau scrii, dar și desenezi, cauți obiecte – simboluri pentru anumite părți, pentru a ancora dobândirea unor noi perspective, sensuri. Iar noi știm, în lumina noilor cercetări din neuroștiințe de ce facem aceste lucruri și care este efectul lor asupra creierului și chimiei din corp.
Iată cum, un simplu obiect ales de mine, care să mă reprezinte, devine dovada clară a începutului dizolvării contractului de loialitate: am ales un clopoțel, fără să știu că pe el scria exact ceea ce creasem prin amintirile vindecătoare: Joy!

Iată ce versuri scriam eu azi dimineață, în drum spre curs. Mi-au venit în metrou și le-am înregistrat pe telefon. Le las și aici.

M-am dat cu unguent pe suflet,
M-am pieptănat
Și am lăsat gândurile nefolositoare să cadă,
Precum părul în cadă.
Mi-am mișcat corpul ostenit
Și am dansat ca o libelulă în zbor.
Mi-am tăiat unghiile roase de anxietate și rușine,
Să nu se mai agațe în povești vechi, încâlcite și neîncheiate.
Am ascultat o muzică duioasă,
A corului meu interior,
Ce mi-a șoptit să am încredere în serul vindecător
Care curge de la strămoși către mine.

Pentru mine, așa arată acest proces de recuperare, cm spune Simina.
Las poza cu clopoțelul care mi-a fost dat acasă, l-am pus la vedere, să-mi amintesc de resursele pe care le-am accesat.

23/01/2025

Dragilor, știți că vă spuneam despre o comoară?
Comoara de 75 de ani care a văzut atât de multe, pe care au tronat semeț și găinați de porumbei cât a stat în pod și n-a mai fost de trebuință, a fost atent îngrijită de către un artist- restaurator, dna Adela Craciunoiu , pentru a o putea așeza la loc de cinste, în cabinetul meu, ca o resursă importantă pentru mine, dar și un creuzet al poveștilor care vor fi spuse. (Las poze in comentarii cu dovada îngrijirii respectuoase și responsabile a lăzii de armată a lui tata, păstrându-i întocmai aspectul original.)

În acest spațiu invitant, călduros și liniștitor (așa mi-au spus cei care au trecut pragul 😊) vă așteptăm, eu și Elena Iorga , vinerea viitoare, de la 18.30 la Atelier de psihogenealogie pentru psihologi, terapeuți, coach
Mai avem câteva locuri.

Generation-Code România