04/06/2025
𝐂𝐚̂𝐧𝐝 𝐬̦𝐭𝐢𝐦 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐮𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭 𝐞 ... 𝐬𝐮𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭?
Pentru mulți, emoțiile au însemnat respingere, abandon, umilire, și chiar violență.
Și din acest loc, emoțiile pot speria. Devin un pericol care se cere evitat. Îngropat undeva adânc. Uitat de el într-un colț al sufletului, greu de accesat.
Doar că ce suprimăm e temporar. Emoțiile revin în corp, în acțiuni, în felul în care ne privim pe noi și pe ceilalți.
Revin în dezechilibre pe care le numim "mă descurc eu cumva" sau "nu e atât de grav" sau "o să treacă dacă nu mă gândesc la asta" sau "trebuie să iasă totul perfect" sau ...
Sau ... ne inundă întreaga existență și ne sufocăm într-o gheață glaciară sau ne zbatem într-un foc ce arde fiecare parte din întregul nostru. Înghețați într-un colț al canapelei sau balansându-ne în încercarea de a opri șiroaiele de gânduri și gheare care ne strâng carnea pe noi.
.. și în mijlocul acestui haos invizibil, ne spunem că trebuie să fim bine. Că nu e momentul să ne prăbușim. Că nu ne permitem luxul de a simți. Și ne ridicăm. Cu efort, mai putem încă o zi.
Ne purtăm tăcut durerile. Uităm cumva de ele, până data viitoare ...
Și nu pentru că suntem slabi. Ci pentru că nu ni s-a permis. Nu ni s-a oferit un spațiu în care să fim ținuți în brațe, în care să ni se recunoască durerea. Acele brațe au lipsit.
Așa am învățat că trebuie să rezistăm.
În realitate, ce nu ne-a spus nimeni e că:
💡 Suficient e să respiri.
💡 Suficient e să simți.
💡 Suficient e să spui „mă doare” fără să te scuzi pentru asta.
💡 Suficient e să-ți dai jos armura.
𝐒𝐮𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐢 𝐨𝐦.
Cu tot ce simți. Cu tot ce nu știi încă. Cu tot ce doare și vrea să se arate.
