http://www.catalinacainamisir.ro/

Cătălina Cainamisir - hugs, CC, Dorobanti, Bucureşti Sectorul 1 (2026)

17/02/2026

Îți cauți Sensul? Rostul?

Înainte de toate, alege conștient să fii tu.
Alege-te PE TINE.

Da, este o chestiune de alegere.
Și da, tu poți să decizi cine devii.

Dar nu la nivel de intenție frumoasă.
Ci la nivel de identitate asumată.

Pentru că în fiecare oră a fiecărei zile te auto-definești.
Prin ce tolerezi.
Prin ce amâni.
Prin ce accepți.
Prin ce spui - sau nu spui.

Fiecare act este o declarație despre tine.

Problema este că majoritatea oamenilor aleg inconștient.
Reacționează. Se adaptează. Se mulează.
Și ajung să trăiască o viață construită din reflexe, nu din claritate.

A te alege pe tine nu înseamnă ego.
Nu înseamnă autosuficiență.
Nu înseamnă să te pui deasupra altora.

Înseamnă să îți asumi responsabilitatea pentru direcția ta.

Însă nu poți alege lucid dacă nu știi de unde alegi.

De aceea, înainte de decizie, vine claritatea.
Localizarea exactă.

Unde sunt?
Cine sunt - dincolo de roluri?
Ce din mine este autentic și ce este doar program vechi?
Ce e vocea mea și ce e frica moștenită?
Ce e alegere și ce e simplu reflex?

Abia după această delimitare începe alegerea reală.
Conștientă.
Asumată.
Aliniată.

De aceea am gândit și creat HARTA MEA.

Un retreat intensiv de 4 zile (urmat de un program de 5 module, pe parcursul a 8 luni) în care nu te reinventezi.
Te cartografiezi.

Cu onestitate.
Cu structură.
Cu precizie.

Explorăm cele 5 teritorii fundamentale:
EU. RELAȚII. BANI. SUCCES. SĂNĂTATE.

Nu la nivel teoretic.
Ci în realitatea ta concretă.

Pentru că fără hartă, te miști mult și ajungi împrăștiat.
Cu hartă, alegi direcția.

A te alege pe tine este primul pas.
A te înțelege clar este al doilea.
A acționa congruent este maturitatea.

Dacă simți că e timpul să ieși de pe pilot automat,
ne vedem la retreat.

HARTA MEA (detalii, mai jos).
4 zile pentru claritate reală.

Te alegi - sau te lași ales de context?

hugs, CC

17/02/2026

E trist că oamenii nu au bani pentru terapie.
E trist că nu au mentalitatea.
E trist că nu au nici una, nici alta.

Dar știi ce e și mai trist?

Să te plângi de viața ta ani la rând și să nu faci nimic diferit.

Să spui că vrei relații sănătoase, dar să nu suporți adevărul despre tine.
Să spui că vrei liniște, dar să fii dependent de haos.
Să spui că vrei schimbare, dar să refuzi disconfortul creșterii.

Da, există impostură în piață.
Da, există superficialitate.
Dar există și profesioniști serioși.

La un moment dat, nu mai e despre ofertă.
E despre curaj și asumare.

Terapia nu e o etichetă.
E momentul în care nu te mai ascunzi în spatele explicațiilor.
E locul în care nu mai spui „așa sunt eu”, și începi să vezi cm ai ajuns să fii așa.

E punctul în care încetezi să mai dai vina pe părinți, pe parteneri, pe sistem, pe ghinion.
Și îți asumi partea ta.

Nu e confortabil.
Nu e glamour.
Nu e rapid.

E confruntare.
E rușine scoasă la lumină.
E frică numită pe nume.

Și e alegerea de a nu te mai proteja de adevăr.

Pentru că pilotul automat e comod.
Victimizarea e comodă.
Repetiția e comodă.

Dar comoditatea te costă ani.

Iar la un moment dat, dacă ești suficient de onest, înțelegi că prețul cel mai mare nu e ședința de terapie.

Prețul cel mai mare e viața pe care o trăiești pe jumătate.

16/02/2026

Când potențialul nu are structură, apare disprețul.
Când potențialul are arhitectură, apare LEADERSHIPul.

În ultimii ani am observat un tipar constant în mediul profesional.

Oameni inteligenți. Capabili. Cu viziune.
Și totuși… blocați în critică, comparație și frustrare.

Nu pentru că nu au potențial.
Ci pentru că nu au construit o arhitectură mentală care să-l susțină.

Potențialul este energie brută.
Leadershipul mental este sistemul care organizează acea energie.

Fără structură interioară:
– mintea devine reactivă
– emoțiile devin argumente
– comparația devine standard
– critica devine mecanism de apărare

Și, în timp, apare disprețul.
Față de sisteme.
Față de autoritate.
Față de cei care livrează.

Disprețul este adesea potențial necanalizat.

AXA – Leadership Mental înseamnă să îți guvernezi gândirea înainte să îți guverneze ea comportamentul.

Înseamnă:
– claritate în priorități
– disciplină cognitivă
– reglaj emoțional
– consecvență în execuție
– standarde personale ne-negociabile

Leadershipul nu începe cu influența externă.
Începe cu ordinea internă.

Nu este despre cât de mult poți.
Este despre ce structură ai construit pentru a susține ceea ce poți.

Fără AXĂ, mintea produce zgomot.
Cu AXĂ, produce direcție.

Întrebarea reală pentru orice profesionist este simplă:
Ai potențial, super! Ai și construit arhitectura care îl transformă în impact?

11/02/2026

Am ales să stau deoparte o vreme.
Nu pentru că nu văd ce se întâmplă.
Nu pentru că nu mă atinge.
Ci pentru că zgomotul a devenit prea mare, iar ura — prea ușor de livrat.

Când un subiect este umflat până la isterie, adevărul nu mai are loc.
Se pierde între poziționări, tabere, judecăți rapide și furie reciclată.

Dar a sta deoparte nu înseamnă a nu avea poziție.
Înseamnă doar că refuzi să reacționezi reflex.

Există însă ceva ce nu mai pot ocoli.
Și nu are legătură doar cu Epstein.
Are legătură cu noi.

Cu felul în care vorbim despre rău ca și cm ar fi mereu „acolo”.
La alții.
La cei puternici.
La cei corupți.
La cei fără scrupule.

Și totuși, rămâne o întrebare pe care puțini își permit să și-o pună:

Ce ne face atât de siguri că am face diferit?

Ce ne face să credem că, puși în același context de putere, bani și absența oricărei limite, am rămâne integri?
Ce parte din structura noastră interioară ar susține asta?
Ce gânduri ne-ar opri?
Ce limite ar rezista?
Ce adevăr ar rămâne în picioare când nimeni nu vede?

Pentru că integritatea nu se decide în principii declarate.
Se vede în ce rămâne funcțional în interior atunci când nimic din exterior nu te mai oprește.

Nu avem o problemă doar cu „monștrii”.
Avem o problemă cu igiena interioară.

Cu gândurile pe care le lăsăm să crească nestingherite.
Cu emoțiile pe care nu ni le asumăm și le proiectăm.
Cu micile abuzuri zilnice pe care le normalizăm.
Cu compromisurile „nevinovate”.
Cu tăcerile comode.
Cu lipsa de asumare.

Asta este miza reală.
Nu scandalul.
Nu numele.

Ci ce face fiecare dintre noi cu puterea pe care o are — mică sau mare.
Cu banii.
Cu influența.
Cu poziția.
Cu tăcerea.

Sunt femeie.
Sunt soție.
Sunt mamă.
Și am avut șansa rară de a fi fiica unei mame care m-a împuternicit și mi-a lăsat libertatea de a-mi folosi vocea.

De acolo vine pentru mine linia de responsabilitate:
să nu tac atunci când tăcerea devine complicitate.

Nu din concepte mari.
Nu din lozinci lustruite.
Ci din onestitatea de a te uita la tine fără machiaj moral.

Pentru că o lume mai așezată nu începe cu demascări publice.
Începe cu oameni care nu-și mai negociază propriul adevăr.

Care își disciplinează gândurile.
Își asumă emoțiile.
Își aliniază faptele.

Care înțeleg că ceea ce nu e lucrat în interior va ieși, mai devreme sau mai târziu, în exterior — sub formă de abuz, control, violență sau indiferență.

Asta este maturitatea care contează pentru mine.
Nu cea care te face să te simți superior.
Ci cea care te face responsabil.

Și cu asta o să mă opresc:

Domnilor,
Tați, fii, soți,

Puterea vine la pachet cu responsabilitatea.
Și puteți mai mult.

hugs, CC
*Acest text nu este despre vină, ci despre responsabilitate.

10/02/2026

Te-ai întrebat vreodată dacă nu cumva alergarea ta continuă e, de fapt, o formă elegantă de evitare?

Pentru că eu asta am observat: cei mai obosiți oameni nu sunt cei care muncesc prea mult, ci cei care nu se mai opresc din căutat.

Nu par pierduți. Sunt activi. Funcționali. Performanți.
Caută liniște, dar trăiesc într-un zgomot interior constant.
Caută sens, dar aleargă prin viață fără să-și dea timp să-l audă.
Caută fericire, dar o negociază ca pe un contract: o condiționează, o amână, o mută mereu puțin mai încolo.

„O să fiu bine când…”
când obțin,
când ajung,
când demonstrez,
când devin.

Și nu pot să nu mă întreb ce se întâmplă cu viața între toate aceste CÂND-uri.

Pentru că, în timp ce așteptăm versiunea noastră „finală”, ceva esențial rămâne pe margine.
Viața reală. Trăită pe jumătate. Amânată cu bune intenții.

Există o oboseală despre care nu vorbim suficient.
Nu e burnout. Nu e lipsă de resurse.
E oboseala celor care nu stau niciodată cu ei înșiși.

Nu lipsa te epuizează.
Te epuizează evitarea.

Când nu ești în contact cu tine, nimic din exterior nu ajunge până la tine.
Când nu te locuiești, orice reușită rămâne goală pe dinăuntru.
Când nu te recunoști, aplauzele sună frumos, dar rece — ca într-o cameră în care nu mai e nimeni acasă.

Unii numesc asta nefericire.
Eu cred că e altceva: neîndrăzneala de a rămâne.

Pentru că a rămâne cu tine — fără distrageri, fără următorul obiectiv, fără „după” — e un act radical.
Înseamnă să nu mai sari peste tine în numele performanței.
Să nu mai cauți în exterior dovada că exiști.
Să nu mai transformi viața într-o listă de realizări care să te scutească de întâlnirea reală cu tine.

Adevărul nu e spectaculos.
Nu impresionează.
Nu face poze bune.

Dar are un efect clar: odată ce îl atingi, nu mai poți trăi pe jumătate.

Miza reală nu este să devii „mai mult”.
Este să încetezi să te fragmentezi.

Pentru că nimic nu înflorește în deșertul evitării.
Dar totul începe să respire în clipa în care te oprești, cu adevărat, din fugă.

hugs, CC

09/02/2026

Astăzi fiica mea împlinește 25 de ani.
M-am uitat la ea și m-am gândit la viață.

La cât de devreme începem să ne strângem cu ușa.
La cât de repede ne spunem că nu suntem unde „ar trebui”.
La cât de greu ne dăm voie să respirăm fără vină.

Am scris câteva gânduri.
Apoi mi-a fost clar că nu sunt doar despre 25.
Sunt despre acel moment interior în care te întrebi dacă ești la timp cu tine.

Și adevărul e simplu, fără metafore:
e bine și la 25.
E bine și la 30.
E bine și la 40.
E bine și la 70.

Nu pentru că ai ajuns.
Ci pentru că încă ești aici.
Și încă poți alege cm trăiești.

Dacă simți că rândurile astea ar pune puțină liniște în cineva drag,
nu le ține doar pentru tine.
Dă-le mai departe.

Atât.

Și LA MULȚI ANI! 💛

05/02/2026

Cred profund că nu creștem cu adevărat singuri.
Putem reflecta, analiza, întoarce lucrurile pe toate părțile în mintea noastră. Putem citi, învăța, înțelege concepte.

Dar transformarea profundă — cea care schimbă felul în care trăim, alegem și ne raportăm la noi înșine — se întâmplă în relație.

Când ne întâlnim.
Când vorbim despre ce ne preocupă cu adevărat.
Când punem întrebări și avem curajul să le lăsăm deschise, în spațiul dintre noi.

Puterea grupului nu stă în a primi soluții de-a gata.
Stă în a fi expus la perspective diferite.
La oameni care au trăit ceva similar — sau complet diferit.
La întrebări pe care nu ți le-ai pus încă, dar care, odată auzite, încep să lucreze în tine.

Într-un grup sănătos, fiecare vine cu harta lui interioară.
Cu propriile experiențe, blocaje, clarități și confuzii.
Și, fără să fie nevoie să copiezi pe cineva sau să devii altcineva, începi să vezi mai clar unde ești tu.

Iei ce ți se potrivește.
Lași ce nu e pentru tine.
Și crești — nu prin comparație, ci prin oglindire.

De aceea cred că lucrul cu tine nu este doar un proces intim, interior.
Este și un proces relațional.
Un proces care se întâmplă în grup, în prezență.

Realitatea pe care o trăim este, într-o mare măsură, rezultatul conversațiilor pe care le avem.
Iar când aceste spații devin mai conștiente, mai oneste, mai profunde, se schimbă și felul în care ne uităm la viață, la carieră, la alegerile noastre.

În HARTA MEA, lucrul în grup nu este un detaliu logistic.
Este esența.

Pentru că uneori nu ai nevoie de mai mult efort, ci de mai multă claritate.
Iar claritatea apare atunci când te așezi într-un spațiu potrivit și îți permiți să vezi — pe tine și împreună cu ceilalți.

Pentru cei care simt că acest tip de lucru le vorbește,
detaliile sunt acolo unde le este mai ușor să le găsească:
în comentarii.

Nu creștem singuri.
Creștem împreună.

hugs, CC

04/02/2026

Copiii nu vin să ne facă viața mai frumoasă
(deși, de multe ori, și asta e adevărat).
Vin să ne vindece de rigiditatea maturității și de hipnoza controlului.

Există un moment, undeva în viața adultă, în care începem să credem că ordinea ne va salva.
Că dacă ne organizăm suficient de bine, dacă planificăm corect și anticipăm tot, viața va coopera.
Că haosul poate fi evitat.
Că emoțiile pot fi ținute sub control.

Și fix atunci apar copiii.

Nu ca să confirme această construcție, ci ca să o pună la încercare.
Vin fără să întrebe dacă e un moment potrivit.
Vin cu nevoi care nu pot fi amânate și cu emoții care nu pot fi reduse la explicații raționale.

La început, ne derutează.
Ne irită.
Ni se pare că ne cer prea mult.
Că ne întrerup.
Că ne scot din ritmul pe care l-am construit cu atâta efort.

Pentru că ne cer AICI.
Nu după ce terminăm.
Nu când ne eliberăm agenda.
Nu când viața e pusă la punct.

Ne cer ACUM.

Și asta ne confruntă cu un adevăr incomod: cât de mult trăim în cap și cât de rar mai suntem prezenți în propria viață. Cât de ușor am confundat maturitatea cu controlul și liniștea cu amorțeala.

Copiii nu ne cer să fim mai buni.
Ne cer să fim disponibili.

Nu răspund la explicații elaborate și nici la promisiuni pentru mai târziu.
Răspund la contact.
La prezență reală.
La un adult care este AICI, cu totul, nu pe jumătate.

Când un copil vrea doar să fii ACUM, toate strategiile tale de evitare se prăbușesc. Telefonul nu mai ajută. Agenda nu mai salvează. Rolul de adult capabil nu mai impresionează pe nimeni.

Copiii nu ne vindecă fiind cuminți sau ușor de gestionat.
Ne vindecă refuzând să se conformeze rigidității și rutinei noastre.

Prin haos, prin joacă, prin emoții mari și nevoi imediate, ne trag înapoi AICI — în corp, în simțire, în relație. Ne readuc ACUM, în viața care se întâmplă, nu în cea planificată.

Deci ce ziceți dacă acesta ar fi rolul lor invizibil:
nu să ne facă viața mai ”cum trebuie”,
ci mai vie?

hugs, CC

03/02/2026

De ce fac oamenii copii?
Întrebarea pare simplă. Dar nu e.

Oamenii fac copii din motive diferite, adesea suprapuse, rareori complet conștiente.

Unii fac copii din IUBIRE.
Din dorința autentică de a dărui viață, de a împărtăși, de a continua ceva viu din ei.

Unii fac copii din INSTINCT.
Un impuls biologic vechi, care nu cere explicații și nu așteaptă sens.

Unii fac copii din NEVOIE.
De sens.
De apartenență.
De a nu fi singuri.
De a simți că existența lor contează pentru cineva.

Unii fac copii din TRADIȚIE.
Pentru că „așa se face”.
Pentru că e următorul pas.
Pentru că vine după școală, job, căsătorie.

Unii fac copii din SPERANȚĂ.
Că vor repara ceva.
Că vor umple un gol.
Că vor trăi, prin ei, o viață mai bună decât au avut.

Unii fac copii FĂRĂ SĂ ȘTIE DE CE.
Și află abia după.

Iar adevărul incomod este acesta:
rareori oamenii fac copii știind că vor fi schimbați radical.
Că vor fi dezvățați de control.
Că vor fi confruntați cu propriile limite, frici, rigidități, răni.

Copiii nu sunt făcuți, în mod conștient, pentru a ne transforma.
Dar ajung să o facă.

Poate că nu întrebarea reală este „de ce fac oamenii copii?”
Ci cât de conștienți sunt de ce pot deveni lângă ei.

Acolo începe adevărata maturitate.

hugs, CC

30/01/2026

Trăim vremuri în care oamenii încearcă să schimbe aproape orice, mai puțin lentila interioară prin care își interpretează viața.
Schimbă joburi, relații, orașe, direcții.
Dau vina pe sistem, pe părinți, pe parteneri, pe context, pe „lumea care nu mai e cm era”.

Și totuși, ceva rămâne la fel.
Tu.
Golul.
Oboseala.
Senzația că viața se trăiește în exterior, nu dinăuntru.

Adevărul – incomod, da – este acesta:
nu poți construi o viață diferită cu aceeași versiune de tine care a creat-o pe cea actuală.

Când nu mai poți schimba situația, relația, trecutul sau lumea din jur, rămâne o singură mișcare cu adevărat transformatoare:
să te uiți la tine cu onestitate și să ai curajul să schimbi ceva acolo.

Felul în care gândești.
Poveștile pe care ți le spui.
Modul în care te tratezi.
Limitele pe care nu le pui.
Adevărurile pe care le eviți.

Oamenii nu se pierd pentru că lumea e dură.
Se pierd pentru că se îndepărtează de ei înșiși, zi după zi, alegând adaptarea în locul autenticității.

Schimbarea reală nu începe cu „ce să fac diferit”,
ci cu „cine aleg să fiu din acest moment”.

Iar de acolo, paradoxal, începe să se schimbe și viața.

Dacă simți că nu mai e despre context,
ci despre structura din tine…

HARTA MEA nu e un retreat de bifat.
E un punct de adevăr.
Detalii în bio.

hugs, CC

27/01/2026

În fiecare an, de multe ori pe an, vorbim despre burnout, dar evităm să spunem adevărul care doare cel mai tare:
oamenii puternici ajung primii la limită.
Nu pentru că sunt slabi, ci pentru că sunt atât de obișnuiți să țină lumea în echilibru încât uită complet de ei.

Și oboseala lor nu arată ca oboseala celorlalți.
Nu se prăbușesc dramatic, nu cer ajutor, nu fac zgomot.
Se sting încet:
nu mai simt bucurie, nu mai au spațiu interior, zâmbesc mecanic, dorm prost, duc totul în spate de parcă n-ar avea dreptul la pauză.
O umbră se așază între ei și propria viață, și nimeni nu observă — pentru că nimeni nu se uită la cei care par de neclintit.

Asta e ironia:
cu cât pari mai puternic, cu atât te vede mai puțin lumea în momentul în care începi să cedezi.
Nimeni nu întreabă „Ești bine?”, pentru că toți presupun că ești.
Și tu la fel.

Dar adevărul e crud:
nu ești bine doar pentru că încă funcționezi.
Funcționarea nu e vitalitate.
E modul tău elegant de a te autodistruge în tăcere.

Și poate că asta e partea cea mai grea pentru oamenii puternici:
ei nu știu să fie sprijiniți.
Nu știu să primească.
Nu știu să se lase văzuți în locul în care nu sunt impecabili.

Dar fără asta… nu se refac niciodată cu adevărat.
Doar trag de ei până când corpul preia controlul și spune „Gata.”

Nu devii puternic pentru că reziști.
Reziști pentru că ai învățat prost ce înseamnă puterea.

Puternic ești în clipa în care recunoști că ai nevoie.
În clipa în care încetezi să duci singur.
În clipa în care accepți că nu se prăbușește nimic dacă, pentru o dată, nu ești tu cel care poate.

Acolo începe adevărata forță.
Și acolo începi, în sfârșit, tu.

hugs, CC

26/01/2026

Spuneam, cu mult timp în urmă, că sunt defectivă de fericire. O spuneam aproape ironic, ca pe o constatare stranie despre mine însămi. Pentru că, în timp ce lumea se declara fericită pentru că își cumpărase ceva, pentru că bifase o realizare sau trecuse un examen greu, eu nu simțeam nimic din asta. Și nu vorbesc din lipsă de rezultate. Am trecut examene foarte grele. Am muncit, am performat, am reușit. Doar că în interior nu se producea acel clic pe care ceilalți îl numeau fericire.

Mult timp am crezut că problema sunt eu. Că îmi lipsește ceva. Că nu știu să mă bucur. Că sunt prea exigentă, prea cerebrală, prea „altfel”. Așa că am continuat să acumulez: obiective, reușite, cunoștințe, explicații. Dacă nu simți, îți spui, mai adaugă ceva. Poate data viitoare.

Abia mult mai târziu am înțeles că nu eram defectivă de fericire. Eram inconștientă de mine. Trăiam pe pilot automat, într-o lume care confundă validarea cu împlinirea și performanța cu prezența. Fericirea pe care nu o simțeam nu era una pierdută, ci una care nu putea apărea fără contact real cu sine.

Când nu ești acolo, nimic nu te atinge cu adevărat. Reușitele rămân corecte, dar sterile. Bucuriile sunt scurte și cer imediat următorul stimul. Și ajungi să crezi că problema e lipsa de entuziasm, când de fapt problema este LIPSA DE PREZENȚĂ (în experiență).

De asta cred că avem nevoie de mai mult decât cunoaștere. Mai mult decât diplome, explicații sau insight-uri elegante. Avem nevoie de lucru real cu sine. De spații în care să nu mai funcționăm, ci să fim. De curajul de a rămâne suficient de mult cu noi încât să simțim, nu să bifăm.

Nu acumularea transformă. Integrarea o face.
Iar fericirea nu apare când aduni, ci când începi să te locuiești.

hugs, CC

Cătălina Cainamisir - hugs, CC

17/02/2026

17/02/2026

16/02/2026

11/02/2026

10/02/2026

09/02/2026

05/02/2026

04/02/2026

03/02/2026

30/01/2026

27/01/2026

26/01/2026

Address

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category