Cătălina Cainamisir - hugs, CC

Cătălina Cainamisir - hugs, CC Psiho-spiritualitate contemporana

Câți oameni se culcă în seara asta știind că ziua a avut greutate?
09/04/2026

Câți oameni se culcă în seara asta știind că ziua a avut greutate?

Noaptea trecută am visat că ușa de la intrare țipa. M-am dus să văd ce se întâmplă. Era deschisă. Nu descuiată - deschis...
09/04/2026

Noaptea trecută am visat că ușa de la intrare țipa.

M-am dus să văd ce se întâmplă.

Era deschisă.

Nu descuiată - deschisă. Și ceva din afară o împingea puternic, constant, fără să se oprească. Am verificat - nu era nimeni. Am vrut să o închid. N-am reușit. Am vrut să o încui.

Ușa nu avea încuietoare.

***

Dimineața, după ce am rămas singură și s-a așternut liniștea, am revenit la vis.

Nu l-am lăsat să treacă - pentru că am învățat, în anii de formare în psihoterapie, că visele nu vin degeaba. Vin din locul din noi care știe mai multe decât știm noi în mod conștient. Acel loc nu uită nimic. Și uneori are nevoie de întuneric și de somn ca să vorbească.

Am intrat în vis cu o tehnică pe care o știu și o folosesc. Încet. Fără grabă. Cum intri într-o cameră în care știi că găsești ceva important, dacă ești suficient de atentă ca să nu te sperii și să fugi.

Mesajul a venit fără ocol:
”Încă nu am încuietoare la accesul în viața mea.”

***

Există momente - rare, dar există - când cineva împinge suficient de tare și eu cedez.

Mă trezesc făcând ceva ce nu am vrut să fac. Mergând undeva unde nu am vrut să merg. Spunând da dintr-un loc în care trăia un nu care nu știa încă să iasă.

Nu din slăbiciune. Din ceva mult mai vechi decât slăbiciunea - un strat depus pe nesimțite, an după an, din dorința de a nu dezamăgi, de a fi de ajutor, de a fi suficient de bună.

Și corpul știe. El ține evidența chiar și când noi nu o ținem.

***

Mă gândesc la tine, cea care citește asta.

La dimineețile în care te trezești obosită deși ai dormit. La momentele în care ai spus da și ai simțit ceva mic murind înăuntrul tău. La felul în care ai învățat să faci din nevoile altora o prioritate atât de firească, încât ale tale au ajuns să pară un lux.

Nu e caracter. Nu e destin.

E un tipar. Și tiparele se pot schimba.

***

Pe 25 aprilie, la Old Brick, București, stau patru ore cu femeile care recunosc ceva în rândurile de mai sus.

Vom lucra cu ceea ce e al tău - nu cu teorie, nu cu rețete. Cu ușa ta. Cu presiunea care vine din afară. Și cu întrebarea care contează cu adevărat:

”De ce nu ai încă încuietoare — și ce ai nevoie ca să îți faci una?”

Femeia — Mereu pentru alții, când pentru mine?
Workshop experiențial
10:00–14:00 · 150 lei · Scrie-mi.

hugs, CC

Nu e că n-avem. E că avem prea mult și nu prețuim nimic. Există un paradox pe care îl trăim cu toții, dar pe care aproap...
07/04/2026

Nu e că n-avem. E că avem prea mult și nu prețuim nimic.

Există un paradox pe care îl trăim cu toții, dar pe care aproape nimeni nu îl numește pe față: cel mai mare dușman al nostru nu e sărăcia, nu e corupția sau vreun dușman extern. Suntem noi. Mai exact, este confortul nostru - blând, insidios, coroziv ca apa care sapă piatra nu prin forță, ci prin consecvență.

Generațiile dinaintea noastră știau ce înseamnă să duci lipsă cu adevărat. Nu ca metaforă, nu ca exercițiu de imaginație, ci ca realitate zilnică, fizică, umilitoare. Știau ce înseamnă frigul în casă iarna, cozile care începeau la patru dimineața, bombardamentele, foametea, războaiele. Știau ce înseamnă să taci când ai ceva de spus, să zâmbești când ți-e frică, să aplauzi când ți-e silă. Asta era viața. Nu o poveste de pe Netflix - viața lor, concretă și neîndurătoare.

Noi, în schimb, trăim altceva. Trăim cu frigidere pline, pașapoarte care deschid aproape orice graniță, telefoane care conțin întreg universul și o libertate de exprimare pe care nici cei mai optimiști dintre înaintașii noștri nu ar fi îndrăznit să o viseze. Putem spune orice, oricând, despre oricine. Putem pleca. Putem alege. Putem refuza.

Și totuși - suntem furioși. Suntem obosiți, dezamăgiți, scormonim după nedreptăți cu o voluptate aproape patologică. Postăm poze din Bali și, între două filtre și un pahar de ceva, scriem că lumea asta e distrusă, că nu mai există speranță. Vorbim despre prezent de parcă am fi supraviețuitori ai unui dezastru, nu beneficiarii celui mai ridicat nivel de trai din întreaga istorie a umanității.

Când nu ai lipsuri autentice, îți inventezi. Când apocalipsa nu vine, o construiești tu, cărămidă cu cărămidă, din indignare de consum, din furie de fotoliu, din revoltă cu wi-fi de mare viteză. Te prefaci asuprit. Visezi, eroic și comod, la răsturnări de lume - cu cafeaua lângă tine, cu playlistul pus și cu buricul cald.

E un mecanism vechi: când nu înțelegi unde ești, începi să romantizezi de unde s-a plecat. Nu pentru că acolo era mai bine. Ci pentru că prostia e fără fricțiune - curge lin, nu cere nimic, nu te pune față în față cu tine însuți. Și e infinit mai comod să tânjești după un trecut inventat decât să treci prin filtrul onestității brutale - cel care te obligă să recunoști ce ești, ce ai și ce alegi să faci cu asta.

Există o lene a minții care nu se vede și nu doare - se simte doar ca o melancolie difuză, ca un dor fără obiect precis. Oamenii care o poartă nu știu că sunt leneși. Se cred sensibili. Se cred lucizi. Și tocmai de aceea sunt atât de greu de trezit.

Binele a devenit atât de banal încât l-am confundat cu fundalul vieții - ceva care a fost mereu acolo și va fi mereu. Ca aerul. Ca lumina. Lucruri pe care nu le observi până când nu mai sunt.

Dar va fi prea târziu. Și asta nu e o metaforă. E un avertisment. Unul pe care îl poți ignora - sau din care poți face ceva.

Totul se reduce, în fond, la o singură întrebare, simplă și incomodă: ce alegi să faci cu ce ești și cu ce ai?

Fain, nu?Să poți deveni… din nou și din nou.
02/04/2026

Fain, nu?
Să poți deveni… din nou și din nou.

Într-o zi, a sunat telefonul. Nu căutam nimic concret și, cu siguranță, nu căutam ceva profesional. Eram deja de doi ani...
31/03/2026

Într-o zi, a sunat telefonul.

Nu căutam nimic concret și, cu siguranță, nu căutam ceva profesional. Eram deja de doi ani într-un spațiu interior în care citeam mult, mă întrebam constant și încercam să înțeleg ce caut eu, de fapt, în viața asta, fără să am un plan și fără să pot numi clar o direcție. Era mai degrabă o neliniște lucidă decât o căutare organizată.

„Vrei să ne înscriem la psihologie?”

Era o prietenă care îmi văzuse frământările și care, fără să știe exact ce face, pusese în cuvinte ceva ce eu doar simțeam difuz. Nu mă gândisem niciodată la varianta asta. Nu o luasem în calcul. Și totuși, răspunsul a venit imediat, fără analiză, fără ezitare.

„Da.”

A fost unul dintre primele momente în care am simțit foarte clar că viața nu funcționează după logica planificării, ci după o altă ordine, mai subtilă: nu îți dă neapărat ce vrei, ci îți aduce, la momentul potrivit, exact ce ai nevoie - de multe ori abia după ce încetezi să mai forțezi direcția.

De atunci, am recunoscut acest tipar de mai multe ori. De fiecare dată când încercam să împing lucrurile, când încercam să controlez, să grăbesc sau să „fac să iasă”, totul devenea greu, dens, obositor, ca și cm aș fi înaintat printr-un mediu vâscos. În schimb, în momentele în care reușeam să mă opresc și să intru în spațiul meu interior, fără să mai cer răspunsuri imediate și fără să mai negociez cu realitatea, lucrurile începeau să se așeze și să se miște într-o direcție care, retrospectiv, era potrivită pentru mine.

Diferența nu era în cât făceam, ci în felul în care eram în raport cu ceea ce făceam.

Și asta a ridicat, inevitabil, câteva întrebări incomode.

Câtă energie consumăm încercând să deschidem uși care nu sunt destinate să se deschidă pentru noi?
Cât timp investim în direcții care cer efort constant, dar nu dau niciun fel de rezonanță reală?
Și cât de mult confundăm forța cu direcția corectă?

Pentru că există, în esență, două moduri de a te mișca prin viață. Unul este familiar și social validat - îl simți în tensiunea acumulată în corp, în maxilarul încleștat fără să îți dai seama și în acea oboseală profundă care nu dispare prin odihnă, pentru că nu vine din consum fizic, ci dintr-un conflict continuu cu realitatea. Celălalt este mult mai puțin vizibil și, paradoxal, mai greu de ales, pentru că poate fi ușor confundat cu pasivitatea sau cu lipsa de ambiție.

În realitate, nu are legătură cu abandonul, ci cu o formă diferită de prezență: una în care nu mai împingi constant lucrurile în direcții prestabilite, ci creezi spațiu suficient cât să poți vedea dacă direcția în care mergi este, de fapt, a ta.

Și, de cele mai multe ori, ceea ce schimbă totul nu este încă o strategie mai bună, ci capacitatea de a te opri suficient cât să nu mai confunzi efortul cu sensul.

- - -

Doar de dragul jocului: tu când ai intrat ultima dată în spațiul tău interior?

STOP. M-am prins alergând după o țintă care se muta exact odată cu mine. Nu din ambiție sănătoasă.Nu din bucuria de a co...
30/03/2026

STOP. M-am prins alergând după o țintă care se muta exact odată cu mine.

Nu din ambiție sănătoasă.
Nu din bucuria de a construi.
Ci dintr-un reflex vechi, aproape invizibil - că trebuie să fiu mereu în față, mereu „acolo”, mereu suficient de bună încât, într-o zi, să merit să respir.

Și m-am întrebat, sincer, fără cosmetizare: fată dragă, cât mai alergi până când ajungi?

Pentru că adevărul era ăsta - nu ajungeam niciodată.

Cu cât încercam mai tare să fiu înaintea tuturor, cu atât mă împiedicam mai des de mine.
Îmi legam singură șireturile între ele, apoi mă enervam că nu pot ține ritmul.

Am crescut cu ideea asta aproape toxică: Că viața e o scară.
Urcă. Muncește. Trage de tine.
Și undeva, sus, există un loc în care o să te așezi liniștită și o să spui: „gata, am ajuns”.

Doar că, la un moment dat, am avut o sclipire de luciditate.
M-am oprit, m-am uitat în jur și nu am văzut liniște.

Am văzut, în schimb, oameni care ajunseseră… și – culmea - continuau să alerge.
Erau ”speciali”, își găsiseră o scară mai înaltă. Mai scumpă. Mai obositoare.

Și atunci a venit claritatea, fără menajamente: nu eram obosită pentru că făceam prea puțin, eram obosită pentru că nu mai știam să stau.

Pentru că transformasem prezentul într-un loc de tranzit.
Un fel de „nu acum”. Un „mai târziu o să trăiesc”.

Și într-o zi - fără plan, fără strategie - am făcut ceva ce părea absurd pentru mintea mea de atunci:

m-am oprit.

Nu simbolic. Nu „între două task-uri”.
M-am oprit cu adevărat.

Am stat cu mine și cu tăcerea aia care, la început, m-a neliniștit.
Am stat cu oameni lângă care nu trebuia să performez.
Am făcut lucruri care nu aveau niciun sens productiv - și, pentru prima dată, au avut sens pentru mine.

Și aici e partea pe care nu o spune nimeni suficient de clar:

nu există o linie de sosire care te va elibera.
există doar capacitatea ta de a te opri din alergare.

Pentru că viața nu începe când ajungi undeva.
Viața este exact locul din care tot încerci să pleci.

Iar eu, dacă nu mă opresc din când în când,
pot să o administrez perfect…
și să nu o trăiesc deloc.

tu?

Cât de rar mai avem astfel de conversații…Fără măști. Fără ziduri. Doar oameni.
26/03/2026

Cât de rar mai avem astfel de conversații…
Fără măști. Fără ziduri. Doar oameni.

Ai o viață bună.Dar cât din viața pe care o trăiești este cu adevărat a ta? Întrebarea pare simplă, dar devine incomodă ...
25/03/2026

Ai o viață bună.
Dar cât din viața pe care o trăiești este cu adevărat a ta?

Întrebarea pare simplă, dar devine incomodă dacă o lași să stea un pic mai mult cu tine.

Pentru că mulți dintre noi ajungem să construim o viață care funcționează foarte bine din exterior. Avem carieră, familie, responsabilități, relații, proiecte, oameni care se bazează pe noi și un program care rareori lasă loc de pauză.

Și totuși, undeva în interior apare – din când în când - o senzație greu de formulat, dar imposibil de ignorat: sentimentul că, deși viața merge înainte, ceva din noi rămâne neclar sau netrăit.

Adevărul este că nimeni nu ne învață ceva esențial: cm să construim o relație reală cu noi înșine.

Nu cm să funcționăm eficient.
Nu cm să performăm sau să bifăm obiective.

Ci cm să ne vedem cu adevărat.
Cum să înțelegem de unde vin tiparele noastre.
Cum să distingem între ceea ce este autentic și ceea ce am învățat doar să facem bine.

De aceea primul modul din programul HARTA MEA este dedicat exact acestui punct de pornire:
Teritoriul EU – Relația cu mine.

Pentru că înainte de bani, succes, relații sau sănătate există un teritoriu fundamental care influențează totul: felul în care stai tu cu tine în propria ta viață.

În aceste două zile de lucru experiențial explorăm lucruri pentru care, de obicei, nu avem spațiul sau timpul să le privim cu adevărat: tiparele care ne-au format, modelele energetice principale după care funcționăm și valorile reale după care vrem să trăim.

Nu este un workshop despre idei sau concepte. Este un spațiu în care începi să vezi mai clar ceea ce, în ritmul vieții de zi cu zi, rămâne adesea difuz.

Pentru că, în realitate, de aici pornește totul.

📍 București
📅 16–17 mai 2026
👥 grup restrâns — maximum 12 participanți

Dacă știi despre ce vorbesc - scrie-mi 💮

Respiră. O secundă. Doar atât. Nu mai calcula. Nu mai optimiza. Nu mai asculta vocea aia interioară care ține evidența a...
24/03/2026

Respiră. O secundă. Doar atât.

Nu mai calcula. Nu mai optimiza. Nu mai asculta vocea aia interioară care ține evidența a tot ce n-ai făcut încă.

Undeva pe parcurs, ai primit o convingere pe care n-ai ales-o: că viața e un concurs de rezistență. Că dacă muncești destul, dacă sacrifici destul, dacă te ții destul de tare — vine o zi când poți, în sfârșit, să te așezi și să fii în pace.

Dar privește în jur. Oamenii care au "ajuns" - arată a pace? Sau arată a cineva care a schimbat un set de griji cu unul mai scump?

Trăim cu toții ca și cm momentul de față e doar o sală de așteptare. Un loc temporar, incomod, pe care îl tolerăm până când vine ceva mai bun. Ceva mai mare. Ceva mai demn de atenția noastră.

Problema e că mereu vine altceva de așteptat.

Dar îți spun un secret. Un secret atât de simplu încât devine greu de văzut:

Viața nu îți cere să fii mereu în mișcare. Îți cere să fii prezent în ea.

Asta înseamnă uneori să stai în liniște - fără telefon, fără listă de taskuri, fără să justifici că "nu faci nimic". Doar tu și tăcerea aia care, la început, te sperie puțin.

Asta înseamnă uneori să alegi oamenii frumoși. Nu pe cei utili, nu pe cei impresionanți - ci pe cei în preajma cărora respiri mai ușor și pleci mai întreg decât ai venit.

Și asta înseamnă uneori să te lași purtat de o experiență care nu are niciun scop productiv. O plimbare fără destinație. Un film care te mișcă. O masă lungă cu cineva drag. Lucruri care nu arată bine pe CV, dar care te umplu în locuri pe care nicio promovare nu le atinge.

Secretul nu e să ajungi undeva.

E să-ți dai voie să fii, măcar din când în când, exact acolo unde ești.

În ultima vreme simt că totul în jur devine din ce în ce mai apăsător. Totul pare să se prăbușească.Totul pare să se deg...
19/03/2026

În ultima vreme simt că totul în jur devine din ce în ce mai apăsător.

Totul pare să se prăbușească.
Totul pare să se degradeze.

Prea multă negativitate.
Prea multă ură.
Prea multă atenție îndreptată spre tot ce e stricat în lume.

Și știu că, atunci când ne concentrăm atenția în mod constant asupra mizeriei, dezastrului și conflictului, ajungem să hrănim exact aceste lucruri.

Aș putea aduce aici și argumente din fizica cuantică despre rolul observației.
Dar asta este o altă discuție.

Eu am ales altceva.

După ce am observat mult timp aceste dinamici, am decis să fac ceea ce știu eu mai bine:
ceva DIFERIT.

Așa că voi aduce și aici, în spațiul online,
o mică pastilă de conștientizare
a părții frumoase a vieții.

Un mic memento al șansei extraordinare pe care o avem aici, pe Pământ:
de a simți, de a trăi
și de a savura întregul curcubeu de experiențe.

Așa că, în fiecare joi, voi posta aici un gând.
Un mic memento din seria:

”Ce fericire să fii om!”

– pentru că avem nevoie să ni se reamintească,
hugs, CC

Dacă vorbești tot timpul, nu o să auzi niciodată ce are de spus altcineva. La fel e și cu tine. Dacă îți ții mintea ocup...
18/03/2026

Dacă vorbești tot timpul, nu o să auzi niciodată ce are de spus altcineva.

La fel e și cu tine.

Dacă îți ții mintea ocupată permanent - cu gânduri, scenarii, explicații - nu o să auzi niciodată ce e mai jos de ele. Pentru că tot spațiul e ocupat.

Nu mai e loc de tine.

Nu mai e loc de liniște.
Nu mai e loc de emoție.
Nu mai e loc de adevăr.

Doar zgomotul bine organizat al minții tale.

Și atunci trăiești așa: Ești ocupat – eficient - „în control”.
Dar nu ești conectat.

Conectarea la tine nu e un concept frumos. Este un act brutal de onestitate.

Înseamnă să cobori din cap în corp.
Din explicații în simțire.
Din „știu de ce” în „simt ce este”.

Și uite-așa am ajuns la problema reală:
Nu știi să încetinești, pentru că nimeni nu te-a învățat.

Ai fost antrenat să gândești.
Să înțelegi, să rezolvi, să mergi mai departe.

Și ai devenit foarte bun la asta.

Atât de bun,
încât nu te mai poți opri.

Știu, e greu să reduci viteza cu care se învârte caruselul vieții tale, darămite să-l oprești.

„Când?” „Unde?” „Cum?” să fac asta …
Întrebările clasice.

Răspunsul nu e sofisticat. Dar da, e incomod.

Se poate. Cu o singură condiție:

Să vrei.

Nu vag, nu cu teorie, nu cu „ar fi bine”.
Ci suficient de tare încât să nu mai negociezi cu tine.

Să vrei să te oprești, să vrei să simți, să vrei să vezi.

Pentru că relitatea este că până nu te oprești, nu te întâlnești.
Iar fără întâlnirea asta, tot ce construiești rămâne funcțional… dar gol.
—
SURPRIZA:
Ca să te bucuri de viață, trebuie să știi ce te bucură.
Iar ca să știi asta, e nevoie să ai loc în tine. Loc și liniște, ca să poți să auzi răspunsul.
—
Și dacă rămâi acolo, în spațiul ăla fără zgomot… se întâmplă ceva rar:
nu mai înțelegi viața, o vezi.

hugs, CC

Address

Dorobanti
Bucureşti Sectorul 1

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Cătălina Cainamisir - hugs, CC posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Cătălina Cainamisir - hugs, CC:

Shortcuts

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram

Category