19/11/2025
Ne-am îndrăgostit de măști.
Trăim într-o lume în care imaginea a devenit adevăr.
În care aparența valorează mai mult decât esența.
În care „autenticitatea” s-a transformat în produs de marketing.
Trăim într-o epocă în care DISCURSUL a devenit industrie.
Unii vorbesc impecabil despre iubire, conștiință, vindecare – ca și cm le-ar fi proprietari.
Despre vulnerabilitate – dar doar în postări atent calculate.
Despre adevăr – dar doar cât să pară luminați.
Oameni care vând „autenticitate”, dar nu pot susține nici cinci minute de sinceritate reală. Care predică prezența, dar nu știu să fie acolo când nu mai sunt priviți.
Și dacă privești dincolo de scenă, vezi adevărul: pentru mulți, e doar un rol.
Un spectacol bine regizat, repetat până la perfecțiune. Atât de bine, încât chiar ei au ajuns să creadă în propria poveste.
Trist nu e că joacă un personaj.
Trist e că publicul aplaudă fără să vadă că nu există profunzime.
Ne lăsăm seduși de ambalaj, de voce, de carismă, de brand și uităm să privim dincolo de luminile scenei.
De aceea, nu ar trebui să ne mai mirăm când aflăm despre abuzuri în cabinete, manipulare în coaching sau spiritualitate de carton.
Pentru că am fost prea ocupați să admirăm imaginea.
Am confundat fascinația cu adevărul.
Și am înlocuit discernământul cu hype-ul.
Avem o responsabilitate — față de propria noastră sănătate emoțională.
Să învățăm SĂ VEDEM.
Să ascultăm nu doar ce spune cineva, ci CUM trăiește ceea ce spune.
Să observăm cm se poartă cu cei fără putere.
Să privim ce îi face să râdă atunci când uită să se controleze.
Pentru că, dacă ne uităm doar la bec, ne vom lăsa orbiți.
Și vom trăi toată viața la suprafață, fără să atingem profunzimea.
Iar acolo unde lipsește profunzimea, adevărul nu trăiește.
Doar ecoul unei povești bine vândute.
Adevărul nu se arată celor care caută spectacolul.
Ci celor care caută ce e viu (real), nu ce e vizibil.
hugs, CC
