Cabinet Individual de Psihologie Roxana Anca Macrin Dr. Psih. European Association for Integrative Psychotherapy.
Roxana-Anca Macrin(Dumitru)
Medic MG, Psihoterapeut, Coach, Trainer,
Terapeut Medicină Alternativă și Complementară. Formare profesională de bază:
Facultăți: Medicină Generală și Psihologie-Sociologie,
Masterat: Psihologie Clinică și Consiliere Psihologică,
Academia de business: Cambridge International Business Academy
Specializări: Medicină Generală, Psihoterapie Integrativă, Dezvoltare Per
Alte competențe:
Formator/Trainer, Inspector & Manager Resurse Umane, Nutriție, Diete, Stil de viață, Fitness Nutrition Diet specialist
Formare în Medicină Alternativă și Complementară (origini)
Reiki – Level I,II,III, Master (Japonia); Karuna Reiki - Level I,II (Japonia); ThetaHealing - Level Basic & Advanced DNA, Rainbow, Rhythm (USA); Bach Therapy - Terapie florală Bach - Level I,II (UK); Pneuma System Therapy - Level I,II,III,IV (Spania); Șamanism - Level I,II (Peru); Deep Memory Process - Level I,II,III,IV (UK); Respitație Holotropică - Level I,II (Germania); Constelații sistemice - Level I,II,III,IV (Germania); Tehnici de Eliberare Emoțională - EFT Level I,II (UK); Matrix Reimprinting – Advanced EFT (UK); The New Paradigm MDT - Level Basic, Advanced, 13 D Master,13 D Master Theacher (UK); Fotocitire – Level Basic (RO); Ascensionare - Level I,II (RO), Infoenergetică – Radiestezie (USA), Access Consciousness – Accesss Bars, Body Process MTVSS & Memorie Celulară (UK) Extinderea Conștiinței - Monroe Institute: Excursion & Advanced (I,II), SyncCreation (I,II,III), Gateway (I,II), Guidelines (I,II), Lifeline (I,II), Exploration 27 (I,II), Starlines 1 (I,II), Starlines 2 (I,II), Starlines Reunion (I), Timeline (I,II) (USA) și multe alte cursuri scurte (vezi CV); Eye Movement Desensitization and Reprocessing - EMDR Level I (UK). Drept de liberă practică:
RO
Medicină Generală – Colegiul Medicilor din România
Psihoterapie Integrativă - Colegiul Psihologilor din Romania
Coaching – Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației
Consiliere pentru Dezvoltare Personală - Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației
Formator/Trainer - Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ministerul Educației și Cercetării Științifice
Manager Resurse Umane – Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ministerul Educației și Cercetării Științifice
Inspector/Referent Resurse Umane – Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ministerul Educației și Cercetării Științifice
Consilier Vocațional – Ministerul Muncii și Justiției Sociale și Ministerul Educației Naționale
Competență Digitală - Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației
Competență Antreprenorială - Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Educației
UE
Psihoterapie Integrativă - conf. Valorific cunoștințele, experiența și pasiunea mea în medicină generală, psihoterapie, coaching, training, terapii alternative și complementare, cu scopul de a sprijini oamenii în atingerea unui echilibru optim între sănătatea fizică, mintală și emoțională. Misiunea mea este să promovez extinderea conștiinței umane prin conștientizare continuă și intervenții personalizate care să creeze o transformare pozitivă și de durată, în viața fiecărui client. Consider ca înțelegerea și abordarea multidisciplinară, integrarea metodelor tradiționale de investigare și terapie dar și utilizarea noilor aparate de biotehnologie sunt importante în îndeplinirea obiectivului de prevenție, diagnoză, terapie, dezvoltare personală și profesională.
20/04/2026
Cate este diferența între psihoterapia individuală și cea de cuplu?
Diferență este de logică terapeutică, obiectiv și responsabilitate emoțională.
Psihoterapia individuală – „eu cu mine”
Aici totul se învârte în jurul propriei persoane.
Focalizare: istoria ta personală, traume, tipare, mecanisme de apărare
Obiectiv: să înțelegi și să schimbi cm funcționezi tu
Responsabilitate: 100% a ta
Relația centrală: tu – terapeut
În cabinet, nu contează dacă ai dreptate sau nu într-o relație. Contează de ce reacționezi așa cm reacționezi.
Este spațiul în care poți spune fără filtru: „Mă enervează partenerul meu” și nimeni nu se uită urât la tine.
Psihoterapia de cuplu – „noi împreună”
Aici intră în joc relația, nu doar două persoane.
Focalizare: dinamica dintre voi – comunicare, conflicte, atașament
Obiectiv: să înțelegeți și să schimbați cm funcționați împreună
Responsabilitate:distribuită
Relația centrală: voi doi + relația dintre voi (care devine „al treilea personaj”)
Nu mai merge varianta: „eu sunt ok, el/ea e problema”.
Terapeutul nu este judecător de pace, nu caută vinovați, ci tiparele toxice de interacțiune.
Diferențe esențiale
1. Adevărul
Individual: există adevărul tău subiectiv
Cuplu: există două adevăruri + realitatea relației
2. Confortul
Individual: relativ confortabil (vorbești despre tine)
Cuplu: incomod (te vede partenerul în timp real)
3. Viteza schimbării
Individual: uneori mai lent, dar mai profund
Cuplu: poate fi rapid… sau exploziv, dar este posibil sa ai nevoie sa te întorci din când în când pentru că și relația evoluează, este dinamică
4. Rezistența
Individual: te sabotezi singur
Cuplu: vă sabotați reciproc
5. Rolul terapeutului
Individual: ghid pentru tine
Cuplu: mediator, traducător emoțional
Adevărul pe care mulți nu vor să-l audă
Psihoterapia de cuplu NU este:
- un tribunal
- un loc unde „îl convingem pe celălalt că EU am dreptate”
- o soluție rapidă pentru a salva o relație
- o modalitate de a-i demonstra celuilalt că am făcut și terapie și relația tot nu funcționează, când de fapt în mintea ta știi deja că nu mai vrei dar nu vrei să recunoști
Scopul real ar trebui să fie:
- să învățați să rămâneți împreună sănătos
sau
- să învățați să vă despărțiți matur
Din perspectivă psihologică profundă
În individual lucrezi cu:
- copilul interior
- traumele tale
- identitatea ta
În cuplu lucrezi cu:
- sistemul de atașament activat în relație
- declanșatori reciproci („tu apeși butoanele mele și eu pe ale tale”)
- proiecții (vezi în partener ce nu ai integrat în tine)
Concluzia simplă și directă
Dacă vrei să te înțelegi pe tine → mergi la terapie individuală
Dacă vrei să înțelegi de ce relația nu funcționează → mergi la terapie de cuplu
Dacă vrei rezultate serioase → ai nevoie de ambele
19/04/2026
Nevoia de a avea ultimul cuvânt
Sunt oameni care nu pot încheia o relație fără să mai trimită încă un mesaj. Nu pentru că mai au ceva important de spus, ci pentru că nu suportă să nu aibă ultimul cuvânt.
Nu e comunicare.
E control.
Ultimul mesaj nu clarifică nimic. Nu repară nimic. Doar repoziționează: „eu închid”, „eu decid”, „eu am puterea”.
De multe ori e ambiguu, elegant formulat, dar gol de conținut. Nu spune direct, dar sugerează. Nu cere răspuns, dar îl provoacă.
Scopul nu este dialogul.
Scopul este să vadă dacă te mai poate agăța.
Dacă răspunzi, jocul continuă.
Dacă explici, îi dai teren.
Dacă te aperi, ai pierdut poziția.
Singurul răspuns real este lipsa răspunsului.
Nu pentru că nu ai ce spune, ci pentru că nu mai ai nimic de demonstrat.
Tăcerea nu e slăbiciune.
E închidere.
Iar pentru cei care au nevoie de ultimul cuvânt,
asta e cea mai greu de dus.
19/04/2026
Adevărul dintre două lumi: realitatea clientului vs. realitatea obiectivizabilă în psihoterapie
În formarea noastră ca psihologi, primim două mesaje care, la prima vedere, par să se bată cap în cap.
Pe de o parte: „Lucrează în realitatea clientului.”
Pe de altă parte: „Scopul terapiei este să aduci clientul cât mai aproape de realitatea obiectivă.”
Realitatea clientului – locul unde începe totul
Realitatea clientului nu este o „eroare”.
Este o construcție psihică perfect coerentă pentru istoria lui.
Dacă un client simte că:
- nu este suficient de bun
- va fi abandonat
- nu merită iubire
pentru el, asta nu este o interpretare. Este realitate trăită.
A intra în această realitate nu înseamnă să o validezi ca adevăr absolut.
Înseamnă să validezi experiența emoțională din spatele ei.
Aici apare prima capcană:
terapeutul grăbit să „corecteze” realitatea clientului ajunge să invalideze persoana.
Și în momentul acela, terapia moare subtil.
Pentru că omul nu are nevoie, în primul rând, să i se spună că greșește.
Are nevoie să fie văzut în ceea ce simte.
Realitatea obiectivizabilă – locul unde începe schimbarea
Dar dacă rămânem doar în realitatea clientului, intrăm într-o altă capcană:
normalizăm distorsiunea.
Pentru că există o diferență clară între: „simt că sunt respins” și „sunt respins în mod obiectiv”
Psihoterapia nu este doar empatie. Este și clarificare, diferențiere, ancorare în realitate. Aici intervine rolul terapeutului ca „oglindă corectivă”.
Nu una brutală.
Nu una rece.
Ci una care spune, cu finețe:
„Înțeleg de ce simți asta… și, în același timp, hai să vedem ce este real și ce este interpretare.”
Tensiunea dintre cele două – spațiul real al terapiei
Adevărul este că terapia nu se face nici în realitatea clientului, nici în realitatea obiectivă.
Se face în spațiul dintre ele.
Acolo unde emoția este validată dar convingerea este explorată durerea este recunoscută dar povestea este pusă sub semnul întrebării
Este un dans fin între empatie și confruntare.
Prea multă empatie → stagnare.
Prea multă confruntare → ruptură.
De ce este atât de greu pentru terapeut?
Pentru că implică o poziție inconfortabilă: să fii simultan de partea clientului și, uneori, împotriva poveștii lui.
Și nu orice terapeut tolerează această tensiune.
Unii se refugiază în:
- empatie excesivă („te înțeleg, ai dreptate”)
alții în:
- corectare rigidă („nu este adevărat, gândești greșit”)
Ambele sunt forme de evitare.
Momentul cheie: când clientul poate duce realitatea
Nu orice client poate tolera realitatea obiectivă din prima.
Pentru unii, adevărul spus prea devreme este perceput ca atac.
De aceea, ordinea este esențială:
1. Conectare
2. Validare
3. Siguranță
4. Abia apoi – confruntare blândă cu realitatea
Fără această ordine, intervenția devine violență psihologică, chiar dacă este „corectă”.
Scopul real al terapiei
Nu este să-l aduci pe client în „realitatea ta”.
Ci să-l ajuți să:
- își diferențieze percepțiile de fapte
- își regleze emoțiile fără a le nega
- își construiască o relație mai flexibilă cu realitatea
În final, un client nu devine „mai obiectiv” în sens rece.
Devine:
- mai conștient
- mai puțin distorsionat
- mai liber în alegeri
Concluzia pe care nu o spun manualele
Empatia fără realitate creează iluzie.
Realitatea fără empatie creează defensivă.
Psihoterapia adevărată le ține pe ambele în același timp.
Și exact acolo, în acel echilibru instabil,
se întâmplă schimbarea reală.
18/04/2026
De la abuz la permisivitate: extrema care scapă copilul dintre mâini
După sute de generații în care copiii au crescut în frică, umilință și control, era aproape inevitabil să nu apară o reacție în extrema cealaltă. Vrea să fie o corecție. O dorință sinceră de a face lucrurile „altfel”. Doar că, în loc să ne oprim la un echilibru, ne ducem în extrema cealaltă, sper că nu tot atâtea generații până se obține natural echilibrul.
Astăzi suntem în epoca celeilalte extreme, tot mai des auzi: „copilul nu trebuie forțat”, " îl las liber să facă ce vrea, să experimenteze, să își găsească singur ce ii place/drumul", „copilul trebuie să fie liber” și mai ales „NIMIC NU TREBUIE ”.
Deși intenția este bună, rezultatul… este dezastros.
Pentru că un copil fără „trebuie” nu este un copil liber. Este un copil pierdut, fără direcție, fără repere.
În trecut, copilul era controlat tital sau macar excesiv din exterior. I se spunea ce să facă, când să facă, cm să fie. Emoțiile lui nu contau. Ce voia el nu conta. Sinele lui era strivit și dezvolta un sine fals ca să supraviețuiască, să fie iubibil. Asta a produs adulți anxioși, depresivi, dependenți de substanțe, obedienți sau revoltați, cu o structură psihică cu tulburari de personalitate, sau chiar alienati, cu o relație extrem de fragilă cu sinele lor.
Astăzi, în încercarea de a repara asta, părinții și chia sisteme de învățământ fac o greșeală periculoasă: au eliminat complet structura.
Dezvoltarea psihologică nu funcționează fără structură.
Un copil nu are, biologic și emoțional, capacitatea de a se autoregla complet. Nu știe să își gestioneze frustrarea, impulsurile, limitele. Nu știe ce e bine și ce nu e bine pe termen lung. Nu pentru că nu vrea. Ci pentru că nu poate. Nu are structura fizică, emoțională și experientiala necesară. El își dorește pe moment neurotransmițători care ii produc o stare de bine și confort. Își dorește o stare! Obținută cât mai rapid și fără efort.
Așa că, atunci când adultul spune „nu trebuie nimic”, de fapt îti înveți copilul ca poate să facă ce vrea, când vrea, cm vrea, fără consecințe. Ii pasezi copilului o responsabilitate de autolimitare pe care nu o poate duce.
Și asta nu este libertate. Este abandon mascat în iubire sau neînțelegere a conceptului.
Un copil are nevoie de trei lucruri esențiale:
– siguranță (emoțională și fizică)
– conexiune (să fie văzut și acceptat)
– structură (limite clare și consecvente)
Dacă scoți structura, celelalte două nu mai sunt suficiente. Copilul începe să testeze, să împingă, să caute limitele pe care nu le găsește. Nu pentru că este „răsfățat”, ci pentru că încearcă să înțeleagă lumea, să o experimenteze fără să știe sau să perceapă de la ce moment în colo este chiar periculoasă pentru el.
Și dacă nimeni nu îi spune „până aici”, el nu se simte liber. Se simte nesigur.
Aici apare paradoxul: copiii crescuți fără limite nu devin mai fericiți și curajosi. Devin mai anxioși sau antisociali cu tendințe psihopatice.
Pentru că limitele nu sunt o formă de control. Sunt o formă de orientare.
Gândește-te așa: dacă îl pui pe un copil într-un câmp infinit, fără margini, fără repere, fără direcție… nu va explora liniștit. Va intra în alertă sau se va departa așa de tare că nu va mai gasi drumul înapoi. Pentru că nu știe unde începe și unde se termină lumea lui.
Limitele creează contur.
Conturul creează siguranță.
Siguranța permite explorarea, învățarea, analiza, concluzia, aplicarea. Altfel rămâi mereu la stadiul de nouă experiență, nou început.
Fără contur, copilul nu se dezvoltă armonios. Se adaptează haotic.
În plus, lipsa de „trebuie” creează o altă problemă, mai subtilă: incapacitatea de a tolera frustrarea. Dacă totul este negociabil, dacă orice disconfort este evitat, copilul nu învață să ducă greu. Nu învață răbdarea, efortul, perseverența, scopul, sensul, obiectivul și bucuria atingerii lui.
Iar mai târziu, în viață, realitatea nu negociază.
Școala nu negociază.
Munca nu negociază.
Relațiile nu negociază la infinit.
Și atunci apare ruptura: un adult care a crescut fără limite ajunge într-o lume care are limite peste tot. Și reacționează fie prin evitare, fie prin revoltă, fie prin anxietate.
Nu pentru că este slab. Ci pentru că nu a fost pregătit.
Adevărul incomod este că „trebuie” nu este dușmanul copilului.
Abuzul este dușmanul. Umilirea este dușmanul. Lipsa de respect este dușmanul.
Dar „trebuie” — spus cu calm, cu fermitate și cu sens — este un instrument de creștere.
Un copil are nevoie să audă: – „nu ai chef, dar faci”
– „te înțeleg că nu îți place, dar este important”
– „asta chiar nu e negociabil”
Nu pentru a fi controlat, ci pentru a învăța să se construiască pe sine ca adult.
Diferența dintre generația trecută și cea de acum nu ar trebui să fie eliminarea limitelor.
Ar trebui să fie modul în care punem limitele.
Fără frică.
Fără rușine.
Fără umilire.
Dar cu claritate.
Pentru că un copil crescut doar cu iubire, dar fără structură, nu devine liber.
Devine dezorientat.
Iar un copil crescut doar cu structură, dar fără iubire, nu devine puternic.
Devine rigid și rănit.
Echilibrul nu este ușor. Dar este singurul care funcționează.
Și poate cea mai importantă întrebare pentru un părinte nu este: „Îl fac fericit acum?” Ci: „Îl pregătesc pentru viață?”
18/04/2026
Închisoarea karmică – când trecutul nevindecat devine destin
Există oameni care trăiesc ca și cm viața lor ar fi un cerc închis. Aceleași tipare, aceleași relații, aceleași blocaje, aceleași suferințe — doar decorul se schimbă. Dacă privești dintr-o perspectivă strict psihologică, vorbim despre repetiție, condiționare, atașament, traume nerezolvate. Dacă mergi mai profund, în zona psihologiei transpersonale, apare un concept mai incomod, dar extrem de coerent: închisoarea karmică.
Nu este o pedeapsă. Este doar o repetiție până la conștientizare.
În esență, „karma” nu trebuie înțeleasă mistic sau fatalist, ci ca o memorie profundă — emoțională, corporală, transgenerațională, „dincolo de această viață”. Este suma experiențelor neintegrate care continuă să caute rezolvare. Iar până când nu sunt văzute, înțelese și transformate, ele se tot repetă.
Închisoarea eate faptul că trăiești același lucru fără să înțelegi de ce.
Un om prins într-o astfel de dinamică nu spune „învăț ceva din asta”, ci din poziția de victimă „de ce mi se întâmplă mereu mie?” sau în cel mai bun caz " De ce am m-a pedepsit Dzeu?" Nu te-a pedepsit nimeni, la școală dacă nu iei examenul nu te pedepsește cineva să îl tot dai ci dimpotrivă îți dă șansa încă o dată și încă o dată să tot dai examenul până îl iei. Dar nici nu te lasă să pleci mai departe fără lecția învățată, oricâte manevre de evitare faci .... De aceea eu cred că acel concept cu " nimic nu trebuie" este înțeles greșit. Diferența este uriașă. Prima poziție deschide conștiința. A doua o blochează.
În psihologia clasică, am vorbi despre compulsia de repetiție descrisă de Sigmund Freud — tendința de a recrea inconștient situații dureroase în încercarea de a le controla sau vindeca. În psihologia analitică, Carl Gustav Jung ar spune că suntem conduși de conținuturi inconștiente neintegrate, care ne „trăiesc” până când devenim conștienți de ele.
Psihologia transpersonală duce ideea mai departe: nu doar că repetăm, dar repetăm la nivel de sens existențial. Atragem experiențe care oglindesc exact locul unde suntem blocați.
De exemplu:
– cine nu se simte valoros va întâlni constant situații care îi confirmă lipsa de valoare
– cine nu știe să pună limite va atrage oameni care le încalcă
– cine trăiește în abandon va recrea abandonul sub forme diferite
Nu este ghinion. Este fidelitate față de o rană nevindecată, o lecție neînvățată.
Și aici apare partea incomodă: închisoarea karmică nu este întreținută de exterior, ci de interior. Nu ceilalți te țin acolo. Ci identificarea ta cu povestea ta.
Oamenii se atașează de suferință mai mult decât recunosc. Pentru că este cunoscută. Pentru că le dă identitate. Pentru că, paradoxal, oferă un sentiment de control: „știu cm funcționează durerea mea”. Iar binele, schimbarea, libertatea… sunt necunoscute.
De aceea, ieșirea din această „închisoare” nu este un proces liniar sau confortabil. Înseamnă să renunți la ceva ce te-a definit ani de zile. Înseamnă să nu mai fii „cel rănit”, „cea abandonată”, „cel respins”. Înseamnă să nu mai reacționezi automat, chiar dacă fiecare fibră din tine cere să o faci.
În termeni transpersonali, este o moarte simbolică a identității tale vechi.
Stanislav Grof vorbea despre crizele spirituale ca procese de transformare profundă, nu ca patologii. Carl Gustav Jung numea acest proces individuare — integrarea părților inconștiente și eliberarea de tiparele automate.
În momentul în care vezi tiparul, închisoarea începe să crape.
Dar atenție: a vedea nu înseamnă automat a ieși. Mulți oameni ajung la insight-uri profunde și totuși continuă să repete. Pentru că între conștientizare și transformare există o etapă critică: asumarea responsabilității.
Nu responsabilitate vinovată. Ci responsabilitate conștientă:
„Da, asta trăiesc. Și da, particip la menținerea acestui tipar.”
Aici începe libertatea.
Nu când viața se schimbă.
Ci când tu nu mai reacționezi la fel.
Închisoarea karmică nu are gratii reale. Are doar programe automate, emoții neprocesate și povești repetate, ani de zile, vieți peste vieți.
Și, poate cel mai important lucru: ușa nu este încuiată.
Doar că, pentru a o deschide, trebuie să fii dispus să lași în urmă persoana care ai fost până acum.
Iar asta… pentru mulți, este mai greu decât orice suferință.
18/04/2026
Oamenii nu sunt pregătiți pentru bine. Anxietatea de performanță.
Există o idee care deranjează, dar explică foarte multe blocaje: nu suferința ne sperie cel mai tare… ci binele.
Oamenii rezistă ani de zile în disconfort, relații mediocre, joburi care îi storc de energie, dar în momentul în care lucrurile încep să meargă bine, apare brusc anxietatea. Nu e o coincidență. Este ceea ce numim anxietate de performanță — nu doar în sens profesional, ci în sens existențial: „Pot eu să susțin pe termen lung binele acesta?”
Problema nu este că nu putem avea bine. Problema este că nu suntem antrenați să îl ducem.
Un copil crescut într-un mediu imprevizibil, critic sau rece emoțional nu învață relaxarea, siguranța și stabilitatea. Învață vigilența. Învață să fie atent la pericol, la respingere, la eșec. Practic, sistemul lui nervos devine expert în supraviețuire, nu în trăire. Iar când, ca adult, ajunge într-un context bun — o relație sănătoasă, un succes profesional, o perioadă liniștită — corpul nu recunoaște acea stare ca fiind „acasă”. O percepe ca fiind suspectă.
Și atunci apare sabotajul.
Unii încep să provoace conflicte exact când lucrurile merg bine. Alții își pun standarde imposibile și se epuizează. Unii își pierd motivația în momentul succesului, alții dezvoltă simptome fizice sau anxietate inexplicabilă. Nu pentru că nu vor binele, ci pentru că binele activează situații noi și deci necunoscute: o minte care teoretic nu mai are la ce se gândi ca sa se apere - pentru ca problemele s-au rezolvat, un corp care începe să aibă alte substanțe, în loc de cele de stres și de inflamație - neurotransmițători cu care creierul nu este obisnuit și nu in ultimul rând o întrebare profundă: „Dacă pierd ce am și implicit starea asta de bine?”
Anxietatea de performanță nu este despre performanță. Este despre frica de a nu face față unei realități mai bune decât cea cu care ești obișnuit. Sau mai rău, a unei reveniri la starea de unde de ai plecat.
Este diferența dintre a-ți dori ceva și a te simți capabil să îl menții.
Mulți oameni sunt pregătiți să lupte pentru ceva. Foarte puțini sunt pregătiți să stea liniștiți în acel ceva. Să nu mai demonstreze. Să nu mai fugă. Să nu mai anticipeze dezastrul.
Pentru că binele cere alt tip de maturitate emoțională - capacitatea de a tolera liniștea.
Și aici apare ruptura. Pentru cineva obișnuit cu haosul interior, liniștea nu este relaxantă — este dimpotrivă, neliniștitoare. Este ca și cm ai scoate un soldat din război și l-ai pune pe un șezlong într-o grădină cu flori, albinuțe, soare și păsărele, să nu facă nimic. Nu se va bucura de flori. Va căuta pericolul. Se va speria de albine...
De aceea, schimbarea reală nu înseamnă doar să ajungi la bine, ci să îți recalibrezi sistemul nervos pentru a-l putea susține.
Asta implică:
– să înveți că nu tot ce e calm e periculos
– să îți reduci nevoia de control excesiv
– să tolerezi imperfecțiunea fără să intri în panică
– să nu mai echivalezi valoarea personală cu performanța constantă
Pentru că, în esență, anxietatea de performanță spune: „Dacă nu sunt perfect, pierd tot.”
Dar viața nu funcționează așa. Nu pierzi tot pentru că nu ești perfect. Pierzi doar liniștea dacă nu înveți să o duci.
Și aici e punctul sensibil: fericirea nu este o destinație, așa cm obișnuim să ne urăm unii altora de sărbători, este o stare care trebuie susținută zilnic. Nu prin efort, ci prin capacitate emoțională.
Oamenii nu fug de succes. Fug de responsabilitatea emoțională pe care succesul o aduce.
Iar întrebarea reală nu este „De ce nu reușesc?” Ci „Sunt pregătit să duc ceea ce îmi doresc?”
Pentru că, uneori, cel mai greu lucru nu este să obții ceva… ci să rămâi acolo fără să te autodistrugi.
17/04/2026
Ce ar fi trebuit să ți se fi întâmplat în copilărie ca să înțelegi că ai nevoie de psihoterapie ca adult.
Nu este nevoie de un singur „eveniment mare” care te trimite la psihoterapie. De cele mai multe ori, nu trauma evidentă e problema, ci lucrurile mici, repetate, invizibile… care ți-au format felul în care te vezi și te trăiești.
Nu este vorba despre ce ți s-a întâmplat, ci despre ce NU s-a întâmplat atunci când aveai nevoie.
1. Nu ai fost văzut(ă) emoțional
Nu că nu ai avut mâncare sau haine, deși se întâmplă încă frecvent și asta, ci că nu te-a văzut nimeni cu adevărat.
Plângeai → „nu mai plânge”
Erai speriat(ă) → „nu ai de ce”
Erai bucuros/oasă → „lasă prostiile”
Așa ai învățat că emoțiile tale nu contează. Ca adult? Nu știi ce simți. Sau simți prea mult și te copleșește.
2. Ai fost iubit(ă) condiționat
„Ești bun(ă) dacă ești cuminte”
„Te iubesc dacă iei note bune”
„Nu mă supăra”
Traducere: iubirea se câștigă, nu există gratuit.
Ca adult? Te dai peste cap pentru ceilalți și tot simți că nu e suficient.
3. Ai fost responsabil(ă) pentru emoțiile părinților
Mama tristă → tu o consolezi
Tată nervos → tu te faci mic(ă)
Conflicte → tu mediator
Copilul devine adult prea devreme.
Ca adult? Nu mai știi unde se termină tu și unde începe celălalt. Te epuizezi în relații.
4. Ai fost criticat(ă) mai mult decât încurajat(ă)
„Nu e bine”
„Se putea mai bine”
„De ce nu ești ca…?”
Rezultatul? Vocea critică devine vocea ta internă.
Ca adult? Perfecționism, anxietate, senzația că nu ești niciodată suficient.
5. Ai trăit într-un mediu imprevizibil
Uneori liniște, alteori tensiune, ceartă, poate absență emoțională.
Nu știai niciodată la ce să te aștepți.
Ca adult? Devii hiper-vigilent(ă). Simți pericolul și când nu există.
6. Nu ai fost lăsat(ă) să fii copil
Prea multe responsabilități, prea devreme.
Sau invers: prea mult control, fără autonomie.
Ca adult? Fie nu știi să te bucuri, fie nu știi să funcționezi fără validare.
7. Ai fost rușinat(ă)
„Ce e în neregulă cu tine?”
„Ești exagerat(ă)”
„Ești prea…”
Rușinea e una dintre cele mai toxice răni.
Ca adult? Te ascunzi. Te adaptezi. Nu te mai arăți autentic.
Știi ce?
Nu ai nevoie de psihoterapie pentru că „ai avut o copilărie grea”.
Ai nevoie pentru că azi ceva nu funcționează:
- relațiile te consumă
- nu te simți în siguranță în tine
- repeți aceleași tipare
- ai gol interior sau anxietate constantă
- nu poți să fii tu fără frică
Copilăria doar explică… nu scuză și nu rezolvă.
Adevărul?
Majoritatea oamenilor nu vin la terapie pentru că au suferit. Vin pentru că nu mai pot funcționa cm au învățat săsupraviețuiască.
17/04/2026
„Eu, în dezordinea mea, îmi găsesc lucrurile.Tu, în ordinea ta perfectă, le cauți și nu le găsești.” Nu este despre ordine. Este despre control.
Unii oameni au nevoie de ordine ca să simtă că viața e sub control. Alții funcționează în „dezordine” pentru că acolo există libertate, flexibilitate, viață.
Dar aici apare paradoxul:
Prea multă ordine → rigiditate. Totul trebuie să fie „așa cm trebuie”. Și când nu mai este… apare frustrarea.
Prea multă dezordine → haos. Și atunci nu mai e libertate, e pierdere de control.
Adevărul incomod?
Nu ordinea sau dezordinea sunt problema. Ci relația ta cu ele.
Dacă ai nevoie de ordine ca să nu te simți pierdut… nu e despre lucruri, e despre tine.
Dacă îți aperi dezordinea ca pe o identitate… la fel.
Concluzia care enervează pe toată lumea?
Nu există „corect”.
Există doar ce funcționează pentru tine… până în momentul în care nu mai funcționează.
17/04/2026
Stai prea mult în casă. Și corpul tău începe să cedeze în tăcere.
Trăim într-un paradox ciudat. Avem confort, dar suntem obosiți. Avem căldură constantă, dar corpul e rigid. Avem lumină artificială, dar mintea e în ceață. Și nu înțelegem de ce.
Adevărul este simplu și incomod: organismul uman nu este construit pentru viața pe care o duci acum.
Nu pentru: stat pe scaun ore în șir, lumină rece de ecran, aer reciclat și aceeași temperatură perfectă, zi de zi.
Corpul tău a fost creat pentru altceva.
Pentru lumină naturală care îți reglează hormonii.
Pentru mișcare care îți ține mintea vie.
Pentru variație — frig, cald, vânt, soare.
Pentru contact real cu lumea, nu doar cu un ecran.
Când îi iei toate astea, nu „se adaptează”. Se închide. Încet.
Apare oboseala fără motiv.
Iritarea. Lipsa de chef. Senzația că „nu mai ai energie pentru nimic”. Și ajungi să crezi că ești problema. Nu ești. E doar mediul în care trăiești.
Un adevăr simplu, dar ignorat: Nu ai nevoie de mai multă motivație. Ai nevoie să ieși din casă.
Un reset real:
Ieși 20 de minute afară dimineața. Nu cu telefonul. Doar cu tine.
Mergi. Respiră. Uită-te în jur. Lasă corpul să-și amintească cine este.
Și o să vezi ceva interesant:
Nu îți revine doar energia.
Îți revine și claritatea.
16/04/2026
Studii privind corelația între nunțile foarte costisitoare / spectaculoase și un risc mai mare de divorț. Unul dintre cele mai citate este cel realizat de Emory University, care a arătat că:
- cu cât costul nunții este mai mare, cu atât crește probabilitatea divorțului
- cuplurile care au pus accent mai mult pe eveniment decât pe relație aveau relații mai fragile pe termen lung.
Nu nunta spectaculoasă produce divorțul, ci ce stă în spatele ei.
Ce este „nunta narcisică”?
Nu e despre rochie frumoasă sau locație wow. Asta e normal.
Devine „narcisică” când:
- nunta este făcută pentru imagine, nu pentru relație
- accentul e pe „ce o să zică lumea”, nu pe „ce trăim noi”
- mirii devin personaje, nu parteneri
- există nevoie de validare externă constantă („trebuie să fie cea mai…!”)
- apare competiția: cu alte nunți, cu alte cupluri, cu idealuri nerealiste
Pe scurt: relația devine un decor pentru ego.
Mecanismul psihologic
O nuntă exagerată poate semnala:
- nevoia de control
- nevoia de validare externă
- gol emoțional mascat prin spectacol
- evitarea intimității reale
Și ghici ce… exact astea distrug relațiile în timp.
Pentru că:
- validarea externă nu ține loc de conexiune
- controlul omoară spontaneitatea
- imaginea nu rezolvă conflictele reale
Paradoxul dur
Cu cât investești mai mult în „cum arată relația”,
cu atât riști să investești mai puțin în „cum funcționează relația”.
Și după nuntă vine realitatea:
- oboseală
- responsabilități
- diferențe de valori
- lipsă de comunicare
Acolo nu mai ajută artificiile.
Nu înseamnă că:
- nunțile simple = relații fericite
- nunțile mari = divorț garantat
Ar fi prea simplu.
Există cupluri cu nunți spectaculoase și relații solide.
Diferența este una singură:
- nunta a fost o celebrare a relației, nu un substitut pentru ea.
Întrebarea corectă
Nu „cât de mare să fie nunta?”, ci: „Cât de reală este relația noastră dincolo de nuntă?”
Pentru că o relație sănătoasă nu are nevoie să demonstreze nimic.
Se simte.
15/04/2026
Copii mici nu știu de glumă! Există o greșeală frecventă în relația părinte–copil: convingerea că cel mic înțelege gluma ca un adult. În realitate, copilul nu decodează ironia sau sarcasmul. El nu sesizează intenția, ci mesajul direct. Gândirea abstractă se dezvoltă complet după 12 ani.
Când îi spui, râzând, „ce urât ești”, „ce prostuț ești”, "ce urât miroși" sau îl ironizezi, copilul nu percepe jocul. El înregistrează doar respingerea: „nu sunt suficient”, „e ceva în neregulă cu mine” " nu mă place" , " nu mă iubește/ nu merit - căci dacă m-ar iubi nu mi-ar crea suferință" Iar aceste mesaje, repetate, devin parte din identitatea lui.
Așa apare rușinea toxică și vocea interioară critică. În loc să se simtă în siguranță, copilul devine nesigur, atent să nu greșească, sau începe să se retragă emoțional. Învață că iubirea nu există și că dovada vine la pachet cu disconfort și ridiculizare. Și, mai târziu, va duce acest model în relațiile sale.
Pentru copil nu există „a fost doar o glumă”. Există doar ce a simțit când tu doar ai glumit fără intenție negativă.
Umorul este sănătos doar când creează conexiune, nu când lovește subtil. O regulă simplă: dacă trebuie să explici că ai glumit, înseamnă că pentru copil nu a fost o glumă.
14/04/2026
Cauzele psihoemoționale ale endometriozei
Este o afecțiune în care țesut asemănător endometrului crește în afara uterului → durere, inflamație, uneori infertilitate.
Dar partea interesantă: uterul = simbol biologic + simbol psihologic al feminității, creației, receptivității
1. Conflictul cu propria feminitate
Foarte frecvent apare la femei care:
- resping (conștient sau nu) rolul feminin
- au fost rănite în relația cu mama sau femeile din familie
- percep feminitatea ca vulnerabilitate sau pericol
Mesajul inconștient:
„Nu vreau să fiu femeie în sensul în care am văzut eu că înseamnă asta.”
2. Control vs. abandon
Endometrioza apare des la:
femei puternice, performante, “în control”, dar cu dificultăți în a se abandona (emoțional, sexual, relațional)
Uterul devine un spațiu tensionat: biologic → contractură, inflamație și psihologic → nu pot lăsa lucrurile să curgă
3. Furie reprimată (în special față de bărbați)
Partea incomodă:
- relații cu parteneri indisponibili emoțional
- experiențe de respingere, trădare, abandon
- sexualitate trăită cu tensiune sau obligație
Mesaj inconștient: „Mă protejez, dar mă și închid.”
Corpul face ce nu este permis emoțional: → inflamația devine limbajul furiei
4. Conflictul de teritoriu feminin
Fără să o absolutizăm, dar merită înțeleasă simbolic ca find un conflict legat de:
- partener
- sexualitate
- fertilitate
- rol de femeie
“Spațiul meu feminin nu este sigur.”
5. Relația cu maternitatea
Nu e obligatoriu, dar frecvent:
- frică de a avea copii
- dorință blocată sau ambivalentă
- presiune socială
paradox: vreau / nu vreau → blocaj în corp
Profil psihologic frecvent femeia cu endometrioză este adesea: puternică, funcțională, responsabilă dar deconectată de corpul ei în tensiune între:
- control și vulnerabilitate
- independență și nevoie de conexiune
Be the first to know and let us send you an email when Dr.Psih.Roxana-Anca Macrin posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.
Iti doresti sa te simti mai bine fizic, mental, emotional sau chiar spiritual?
Este momentul sa devi constient de puterea ta interioara si actionezi in a alege ce este cel mai bine pentru tine!
Medic, Psihoterapeut Integrativ & Transpersonal, Consilier pentru Dezvoltare Personală & Profesională/Vocațională,Trainer, Antreprenor
Pe parcursul intregii mele activitati educationale si profesionale, mi-am urmat pasiunea de a descoperi ce este dincolo de corpul fizic, ce este de fapt in mintea, spiritul/sufletul, nostru invatand si practicand alaturi de formatori din UK, USA, Germania, Spania, Peru, Thailanda si Romania.
Am inceput sa imi insusesc o parte din cunostintele si intelegerea teoretica necesara, fiind licentiata a Facultatii de Medicina Generala UMF “Carol Davila” Bucuresti ( 6 ani), urmand apoi cursurile Facultatii de Psihologie - Soiologie a Universitatii Hyperion Bucuresti (4 ani), Formare profesionala/Specializare in Psihoterapie Integrativa (4 ani), drept de libera practica eliberat de Colegiul Psihologilor din România - cod 19017 - grad profesional: psihoterapeut autonom.
La un moment dat am descoperit tehnicile acreditate international de Medicina Alternativa (Reiki, Karuna Reiki, Theta Healing, Terapie Bach, New Paradigm Multi Dimensional Transformation (MDT), Shamballa Basic si 13D, TRE (Tension & Trauma Release).
In paralel am absolvit formari profesionale in Psihoterapie Transpersonala (Deep Memory Process - Regression therapy, Pneuma System Therapy - Respiratatie Holotropica, Shamanism, Curs de Vise Lucide, Emotional Freedom Techniques (EFT), Matrix Reimprinting, Hipnoza Regresiva) cursuri acreditate de Colegiul Psihologilor din Romania si/sau forumuri stiintifice internationale.
Cea mai speciala perioada din viata mea a fost dezvoltarea personala, in timpul ultimilor 10 ani de participare la cursurile renumitului Institut Monroe, actualmente, fiind membra a Departamentului american de cercetare – Professional Division a Institutului Monroe (USA) si a altor organisme nationale si internationale specializate in psihoterapie si stari modificate de constiinta.
Consider ca intelegerea si abordarea multidisciplinara, integrarea metodelor traditionale de investigare si terapie dar si utilizarea bio-tehnologiei este cel mai important lucru in indeplinirea obiectivului de preventie, dezvoltare personala/profesionala sau psihoterapie.
FORMARE PROFESIONALA, EDUCATIE & DEZVOLTARE PERSONALA
Facultatea de Medicina Generala,
Universitatea de Medicina si Farmacie “Carol Davila”, Bucuresti
Facultatea de Psihologie- Sociologie
Universitatea Hyperion, Bucuresti
Formare in Psihoterapie Integrativa, Asociatia Romana de Psihoterapie Integrativa, Bucuresti
Drept de libera practica COPSI Psiholog cu Specialitatea Psihoterapie Integrativa, Cod de parafa 19017
Formare in Psihoterapie Transpersonala, Asociatia Romana de Psihologie Transpersoanala, Bucuresti
Specializari in Medicina Alternativa
New Paradigm Multi-Dimensional Transformation, Theta Healing, Reiki, Bach, EFT,
Formare profesionala de Consilier pentru Dezvoltare Personala
calificare in consiliere personala si profesionala, individuala si de grup
Formare profesionala de Trainer
Ce se intampla in cabinetul unui psihoterapeut?
Psihoterapia consta in relatia de comunicare dintre psihoterapeut si client, relatie bazata pe incredere, respect reciproc si confidentialitate.
Psihoterapia presupune utilizarea dialogului, dar si a altor tehnici specifice: testari psihologice, tehnici psihoterapeutice, desenul, jocul de rol, imageria mentala, relaxarea psihica si corporala, sugestiile pozitive, asociatiile libere de idei, analiza tranzactionala, etc.
Scopul este ca psihoterapeutul sa sprijine clientul in a constientiza (intelege, accepta, alege) ce traieste, gandeste, simte, care sunt cauzele, cm pot fi vindecate sau atenuate, care sunt adevaratele obstacole si cm pot fi depasite.
Ce nu este terapia /psihoterapia?
Terapia practicata de mine nu isi propune sa elaboreze diagnostice medicale, sfaturi medicale, protocoale sau tratamente medicale, promisiuni de vindecare, sa inlocuiasca, sa denigreze sau sa saboteze in vreun fel actul medical sau medicul curant/specialist.
Psihoterapia nu este o reteta magica, care poate echilibra emotii si ganduri constiente, sau inconstiente, schimba perspective de viata peste noapte (cand ele au fost traite multi ani in aceasta forma), modifica sau sterge traume, programe/credinte limitative la care clientul nu este hotarat sa renunte, pentru ca psihoterapiea nu poate functiona fara participarea constienta, determinata si continua a clientului.
Efectuata de specialistii nostri medici si/sau psihoterapeuti, terapeuti, evaluarea, consta intr-o anamneza/sesiune de informare/consiliere urmata de testari specifice la indrumarea specialistului.
Ce este Terapia?
In functie de zona de inters pe care o alegem, este o modalitate de echilibrare fizica, mentala, psiho-emotionala.
O persoana poate apela la serviciile noastre cand:
Este nemultumita de o situatie specifica personala /profesionala, are un disconfort fizic, mental, emotional sau are un comportament care este apreciat negativ de ea insasi sau ceilalti si nu il poate controla.
Trece printr-o criza emotionala legata de un eveniment strasant de viata – blocaje emotionale, anxietate, depresie, furie, insomnie, suferinta, stari fiziologice deosebite (diverse terapii medicale stresante, gravidie, menopauza, operatii), nevoie de schimbare personala, nevoie de dezvoltare personala, despartire, deces, dependenta, trauma, etc
Sufera de o boala cronica, intelegand ca serviciile noastre sunt complementare terapiei alopate si sfaturilor medicale specializate.
Isi doreste sa ramana sanatoasa si de aceea prefera sa previna un dezechilibru, sa se detoxifice fizic/mental-emotional etc.
Cine poate beneficia de Terapie?
Clientul care beneficiaza de terapie poate fi un adult, care vine din proprie initiativa sau la recomandarea unei alte persoane: ruda, prieten, coleg, medic, ce observa nevoia acestuia.
Clientul poate avea varsta minora (sub 18 ani), si poate fi adus in terapie numai cu acceptul scris al un parinte/tutore legal.
Terapia poate fi individuala, de cuplu, de familie sau de grup (in cazul grupurilor de dezvoltare personala sau cu o patologie comuna, de ex. tulburare alimentara, tulburare depresiva, diabet, cancer, dependenti de substante etc) .
