16/11/2025
Aceasta postare mi-a deschis mintea. Cu siguranta ma voi apuca sa-i citesc cartile...dupa ce termin cu vraful de pe noptiera.
https://www.facebook.com/share/p/17SLvdZXFm/
✨ Rebecca Solnit și cuvintele care au schimbat felul în care înțelegem experiențele femeilor: o poveste despre limbaj, putere și claritatea de a numi ceea ce înainte părea „normal” 🌿
Rebecca Solnit a scris un eseu despre bărbații care întrerupeau femeile pentru a le explica lucruri pe care acestea le înțelegeau deja foarte bine. Eseul a circulat rapid și a oferit lumii un termen nou pentru a descrie această situație: „mansplaining” – adică momentul în care un bărbat explică ceva unei femei, presupunând că el știe mai bine, chiar și atunci când realitatea arată invers.
Solnit nu și-a propus să inventeze un cuvânt. A vrut doar să numească un tipar pe care femeile îl trăiseră toată viața. Iar faptul că l-a numit le-a dat multora limbajul de care aveau nevoie pentru a povesti experiențe pe care altfel nu știau cm să le formuleze.
🟣 Eseul de la care a pornit totul
În anul 2008, Solnit a publicat eseul „Bărbații îmi explică lucruri / Men Explain Things to Me”. A povestit cum, la o petrecere, un bărbat i-a explicat, cu o mare încredere în el, o carte...cartea pe care chiar ea o scrisese.
Prietena ei a repetat de câteva ori „E cartea ei” până când el s-a oprit.
Eseul nu vorbea doar despre un bărbat lipsit de tact. Vorbea despre un tipar larg: tendința unor bărbați de a presupune automat că știu mai bine decât femeile, chiar și atunci când faptele arată contrariul.
Solnit nota: „Bărbații încă îmi explică lucruri. Și niciun bărbat nu și-a cerut vreodată scuze pentru că mi-a explicat, în mod eronat, lucruri pe care eu le știu și ei nu.”
Eseul a devenit viral. Femeile din multe țări au recunoscut imediat experiența. Termenul „mansplaining” a intrat în dicționare, deși Rebecca Solnit nu-l folosise.
Dar adevărata sa contribuție a fost alta: a arătat că fenomenul nu ține de comportamentul unui individ, ci de o structură mai largă a autorității masculine, în care expertiza femeilor este adesea tratată ca neimportantă.
🌍 „Standardele universale” – și cine le decide
O idee repetată în opera lui Solnit sună astfel: „Bărbații au inventat standarde pe care le puteau îndeplini și le-au numit universale.”
Această propoziție pune sub semnul întrebării felul în care au fost construite multe dintre valorile considerate „neutre”.
▪ Istoria a fost scrisă în mare parte de bărbați; experiențele lor au devenit „istoria”, iar ale femeilor – o anexă, „istoria femeilor”.
▪ Literatura, definită de autori bărbați, a transformat perspectiva lor în normă, iar scrierile femeilor în categorie separată.
▪ Filozofia creată de bărbați a numit propriul tip de raționament „logic”. Perspectivele femeilor au fost etichetate „emoționale”.
Așa s-a ajuns ca ceea ce era, de fapt, experiență masculină să fie prezentat drept experiență umană universală.
Rebecca Solnit ne invită să ne întrebăm ce se schimbă când încetăm să tratăm perspectiva masculină ca fiind standardul neutru.
Răspunsul ei e limpede: totul devine vizibil.
🔇 Când tăcerea este interpretată eronat ca pace
Un fir roșu în textele lui Solnit este diferența dintre liniște și lipsa conflictului real.
Adesea ni s-a spus că femeile care nu se plâng sunt mulțumite. Sau că lipsa protestelor într-o comunitate înseamnă armonie.
Solnit arată însă că tăcerea înseamnă, de multe ori, voce suprimată.
Femeile tac nu pentru că totul e bine, ci pentru că:
▪ plângerile lor sunt ignorate;
▪ reacțiile pot fi pedepsite;
▪ contextul le-a învățat că a vorbi e riscant.
În cartea „Mama tuturor întrebărilor / The Mother of All Questions”, analizează întrebări pe care multe femei le aud frecvent:
▪ „De ce nu ai copii?”
▪ „De ce nu zâmbești mai mult?”
▪ „De ce ești atât de supărată?”
Nu sunt întrebări nevinovate. Sunt mecanisme de control, feluri subtile de a spune cm „ar trebui” să fie o femeie.
Solnit întreabă: „Întrebarea nu este de ce sunt femeile supărate, ci de ce nu suntem mai supărate?”
Pentru ea, „pacea socială” este, de multe ori, doar un rezultat al tăcerii forțate.
🚶♀️ De la experiența personală la dovadă socială
În memoriile „Amintiri despre inexistența mea / Recollections of My Nonexistence”, Solnit povestește cm a crescut într-un oraș unde, ca tânără femeie, a simțit constant riscul violenței masculine: fluierături, amenințări, teama că este urmărită.
Povestește și cm a fost întreruptă în discuții, cm i-a fost contestată competența, cm a fost redusă la tăcere în spații intelectuale dominate de bărbați.
Pentru Solnit, acestea nu sunt simple episoade din viața ei, ci probe ale unei realități mai mari:
▪ femeile navighează spațiul public altfel;
▪ orașele și instituțiile nu sunt neutre;
▪ autoritatea este distribuită în funcție de gen;
▪ violența modelează viața multor femei chiar și atunci când nu este vizibilă.
Solnit arată legătura dintre:
▪ gesturile mici – întreruperi, explicații necerute, presiunea de a zâmbi –
și
▪ structurile mari de putere.
Pentru ea, bărbatul care întrerupe o femeie într-o ședință și bărbatul care recurge la violență nu sunt extreme opuse, ci părți ale aceluiași sistem în care vocile și corpurile femeilor sunt tratate ca fiind secundare.
📏 Feminismul ei nu se bazează pe furie, ci pe claritate
Forța lui Solnit nu vine din tonul ridicat. Vine din claritate. Ea nu strigă; explică. Și o face cu o logică greu de contestat.
În cartea „Bărbații îmi explică lucrurile / Men Explain Things to Me”, scrie: „Credibilitatea este un instrument de bază pentru supraviețuire.”
Pentru multe femei, a fi crezute a fost mereu o provocare. Solnit răspunde cu răbdare, detaliu și rigoare.
Reținerea ei nu este slăbiciune. Este strategică.
Când argumentele sunt calme, precise și bine documentate, devine mult mai greu să le respingi pe motiv că sunt „emoționale”.
🔦 Speranța ca muncă zilnică
În ciuda faptului că descrie violență și inegalități, Solnit scrie cu o formă de speranță activă.
În „Speranța în întuneric / Hope in the Dark”, arată că schimbarea vine treptat, prin multe acțiuni mici ale oamenilor obișnuiți.
Aceasta scrie: „Speranța nu este un bilet de loterie pe care îl ții în mână. Este un topor cu care spargi uși în caz de urgență.”
Pentru Rebecca Solnit, speranța nu este optimism pasiv, ci refuzul de a accepta că prezentul este final.
Dacă sistemele au fost construite, pot fi și reconstruite.
🌱 De ce este relevantă Solnit
Rebecca Solnit a ajutat lumea să numească lucruri pe care mulți le trăiseră, dar nu știau cm să le formuleze:
▪ Mansplaining – explicații oferite cu superioritate femeilor, fără ca ele să le ceară;
▪ Gaslighting – a face pe cineva să își pună la îndoială propria realitate, prin negarea sistematică a ceea ce vede, simte sau trăiește;
▪ Tăcerea ca formă de ștergere, nu ca armonie.
Solnit arată că ceea ce a fost prezentat ca „normal” a fost, de multe ori, doar perspectiva unei singure categorii de oameni.
Iar experiențele individuale ale femeilor – întreruperi, îndoieli impuse, frica de violență – nu sunt incidente separate, ci semne ale unor structuri profunde.
📚 Cărțile-cheie ale Rebeccăi Solnit
▪ „Bărbații îmi explică lucrurile / Men Explain Things to Me” (2014) – eseuri care au introdus ideea de mansplaining ca fenomen social larg.
▪ „Mama tuturor întrebărilor / The Mother of All Questions” (2017) – despre întrebările invasiv adresate constant femeilor și despre cm acestea modelează așteptările sociale.
▪ „Amintiri despre inexistența mea / Recollections of My Nonexistence” (2020) – memorii despre cm violența și tăcerea modelează viețile femeilor.
▪ „Speranța în întuneric / Hope in the Dark” (2004) – despre speranță ca formă de acțiune.
▪ „Ghid practic pentru a te rătăci / A Field Guide to Getting Lost” (2005) – eseuri despre incertitudine și valoarea necunoscutului.
🧭 Ce să reținem: cuvintele sunt începutul schimbării
Talentul Rebeccăi Solnit este limbajul. Misiunea ei este vizibilitatea.
Ea arată presupuneri pe care societatea le tratează ca firești, tăceri confundate cu pace și reguli numite universale care, în realitate, au reflectat doar perspectiva unora.
Ne amintește că:
▪ numirea explicită a nedreptății este primul pas spre corectare;
▪ fiecare regulă „universală” a pornit, de fapt, ca opinia cuiva;
▪ tăcerea e uneori doar frică, nu armonie;
▪ feminismul nu înseamnă război cu bărbații, ci înțelegerea faptului că lumea a fost construită în jurul experienței masculine și prezentată ca neutră.
Odată ce vezi asta, nu mai poți să nu o vezi.
Și, din acel moment, poate începe schimbarea.
Aceasta este moștenirea Rebeccăi Solnit: ne-a dat cuvinte pentru ceea ce știam deja. Iar schimbarea începe prin cuvinte.
