09/11/2025
👨👩👧𝐂𝐮𝐦 îț𝐢 𝐩𝐨ț𝐢 𝐚𝐣𝐮𝐭𝐚 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥𝐮𝐥 𝐬ă 𝐠𝐞𝐬𝐭𝐢𝐨𝐧𝐞𝐳𝐞 𝐚𝐧𝐱𝐢𝐞𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚
1. Ce este anxietatea copilului – diferența între frică normală și anxietate clinică
Anxietatea este o emoție firească și necesară. Ea ne avertizează asupra pericolelor și ne ajută să fim atenți, pregătiți și motivați să acționăm. În copilărie, fricile evoluează odată cu dezvoltarea: un copil mic poate fi speriat de separare, de întuneric sau de zgomote puternice; un copil de școală poate avea frici legate de performanță sau de acceptarea socială. Aceste temeri sunt normale, adaptative și trec de obicei cu sprijin și înțelegere.
Însă atunci când frica devine prea intensă, prea frecventă sau afectează viața copilului — somnul, școala, relațiile, bucuria de a se juca — vorbim despre anxietate clinică. Conform DSM-5-TR (American Psychiatric Association, 2022), tulburările de anxietate la copii includ, printre altele, tulburarea de anxietate generalizată, tulburarea de anxietate de separare, fobia specifică și tulburarea de anxietate socială.
Un criteriu esențial de diferențiere între frica normală și anxietatea clinică este impactul asupra funcționării zilnice. Dacă teama împiedică copilul să meargă la școală, să doarmă singur sau să participe la activități obișnuite pentru vârsta lui, e semn că anxietatea a depășit pragul adaptativ.
Anxietatea nu este semn de slăbiciune, ci o reacție emoțională intensă pe care copilul nu o poate încă regla singur. De aceea, sprijinul părinților și, uneori, al unui specialist este esențial.
2. Semne prin care părintele poate recunoaște anxietatea copilului
Anxietatea la copii se poate manifesta în multe feluri, nu doar prin cuvinte. De multe ori, corpul și comportamentul vorbesc înaintea emoției.
a. Semne emoționale:
teamă exagerată și persistentă (de a fi singur, de greșeală, de evaluări, de separare);
îngrijorare constantă, anticipare negativă („dacă se întâmplă ceva rău?”);
dificultăți de concentrare, agitație mentală, iritabilitate;
plâns frecvent fără cauză clară.
b. Semne somatice:
dureri de burtă, greață, dureri de cap fără cauză medicală;
palpitații, senzație de nod în gât, transpirații;
dificultăți de somn (nu adoarme, se trezește frecvent, coșmaruri);
oboseală nejustificată, tensiune musculară.
c. Semne comportamentale:
evitarea situațiilor percepute ca periculoase (școală, sport, activități sociale);
solicitarea constantă a siguranței („mami, sigur nu se întâmplă nimic?”);
dificultăți de separare, refuz școlar;
crize de plâns sau furie atunci când e confruntat cu situația temută;
perfecționism, nevoie de control, reacții intense la critici.
Aceste manifestări pot fi subtile sau pot varia în funcție de context. Ce e important este să observăm persistența lor și impactul asupra vieții cotidiene.
3. Ce NU ajută
Când vedem copilul copleșit de teamă, instinctul părintelui este să-l protejeze, să-l liniștească sau să-l „scoată” rapid din disconfort. Totuși, unele reacții bine intenționate pot, fără să vrem, întări anxietatea.
Minimizarea:
„Nu ai de ce să te temi”, „E o prostie să plângi pentru asta.”
😏Copilul învață că emoțiile lui nu sunt valide și că nu e înțeles. Anxietatea nu dispare, ci se interiorizează.
Criticarea sau presiunea:
„Trebuie să te porți ca un copil mare!”, „Nu mai fi fricos!”
😏Copilul simte rușine și neputință, iar rușinea amplifică anxietatea.
Supraprotejarea:
„Nu-l mai duc la școală azi, să nu se streseze.”
😏Deși pe moment copilul pare liniștit, evitarea confirmă creierului că situația era periculoasă. Astfel, frica se întărește și se extinde la alte contexte.
Expunerea forțată:
„Dacă îl oblig să facă față, o să-i treacă.”
😏 Confruntarea bruscă, fără pregătire emoțională, poate fi traumatizantă și duce la reacții de panică.
Preluarea controlului:
Părintele vorbește, explică, negociază în locul copilului.
😏Copilul nu învață să tolereze disconfortul și să-și dezvolte propriile strategii de reglare.
4. Ce ajută concret – strategii validate științific
Cercetările din terapia cognitiv-comportamentală (CBT) arată că anxietatea poate fi redusă semnificativ prin combinația de expunere graduală, restructurare cognitivă și antrenament în reglare emoțională. Iată câteva modalități prin care părinții pot contribui:
a. Modelarea calmului
Copiii învață cm să reacționeze la emoții privind reacțiile adulților.
Când părintele vorbește calm, respiră lent, explică rațional și rămâne disponibil afectiv, copilul simte că „frica nu este mai mare decât mine”.
Exemplu: „Știu că e greu să mergi mâine la școală, și eu simt emoții uneori când fac lucruri noi. Hai să respirăm împreună și să ne gândim cm ne putem pregăti.”
b. Validarea emoțiilor
Recunoaște emoția fără a o amplifica:
„Înțeleg că îți e teamă, e o situație nouă. Hai să vedem ce te ajută să te simți mai în siguranță.”
Validarea creează o bază de atașament sigur, în care copilul se simte văzut și înțeles — condiție esențială pentru reducerea anxietății (Bowlby, 1988; Cassidy & Shaver, 2016).
c. Expunerea gradată
În CBT, expunerea graduală este una dintre cele mai eficiente tehnici pentru anxietate. Se construiește o „scară a fricilor”, de la cele mai ușoare la cele mai dificile situații, iar copilul este încurajat să le abordeze pas cu pas, în ritmul lui.
Exemplu: dacă un copil se teme să doarmă singur, prima etapă poate fi să stea singur 5 minute în cameră, apoi 10, până când învață că frica scade natural.
d. Întărirea comportamentului curajos
În loc să recompensăm evitarea („stai acasă azi, că e greu”), susținem momentele de curaj:
„Am văzut că ai intrat singur în clasă, chiar dacă îți era teamă. Asta înseamnă curaj.”
Întărirea pozitivă activează circuitele motivaționale și învață copilul că frica nu este un obstacol, ci o emoție trecătoare pe care o poate gestiona.
e. Normalizarea emoțiilor
Copilul are nevoie să știe că anxietatea nu e o „defecțiune”, ci o reacție umană universală. Poți vorbi despre propriile emoții („și eu am emoții când trebuie să vorbesc în public”) sau poți folosi povești terapeutice, filme și metafore („frica e ca un val – vine, dar mereu trece”).
f. Tehnici simple de reglare emoțională
Din terapia cognitiv-comportamentală și psihologia dezvoltării, știm că reglarea emoțiilor se învață prin exercițiu și relație. Părinții pot practica împreună cu copilul:
Respirația lentă și conștientă („Hai să inspirăm adânc, ca să calmăm corpul nostru.”)
Vizualizarea (imagini sigure sau locuri preferate)
Desenul emoțiilor (o formă ludică de externalizare)
Etichetarea emoțiilor („Simt o teamă mică acum – unde o simți tu în corp?”)
Gânduri ajutătoare: „Pot să încerc pas cu pas.”, „Frica nu decide pentru mine.”
g. Menținerea rutinei și predictibilității
Copiii anxioși au nevoie de un mediu stabil. Rutinele oferă siguranță și previzibilitate, care reduc incertitudinea – principala sursă a anxietății.
h. Limitarea suprastimulării
Prea multe ecrane, vești alarmante, competiție școlară sau presiune socială pot amplifica anxietatea. Încurajează jocul liber, timpul în natură și conectarea afectivă zilnică.
5. Cum se pot implica părinții în colaborare cu psihologul copilului
Intervenția eficientă în anxietatea copilului presupune o alianță între copil, familie și specialist. Terapia cognitiv-comportamentală adaptată pentru copii implică de multe ori sesiuni cu părinții, pentru că aceștia sunt parte din mediul de învățare emoțională.
Psihologul poate:
oferi psihoeducație despre mecanismele anxietății;
învăța părintele să aplice acasă strategii CBT (expunere gradată, gânduri alternative, respirație conștientă);
analiza patternurile de interacțiune părinte–copil care mențin anxietatea (de ex. supraprotejarea sau controlul excesiv);
implica părintele în planul de expunere și în stabilirea recompenselor;
ajuta părinții să recunoască propriile anxietăți, care pot fi transmise involuntar copilului.
Participarea părinților nu înseamnă „a face terapie în locul copilului”, ci a deveni co-terapeut, sprijinind procesul în afara cabinetului.
Un părinte informat, empatic și consecvent este un factor de protecție major. Chiar și atunci când progresele sunt lente, fiecare pas contează — iar consistența și încrederea sunt cheia schimbării.
6. Mesaj pentru părinți
Dragi părinți,
Anxietatea copilului nu este un eșec al vostru și nici o problemă de „caracter” a lui. Este o emoție care a crescut mai mult decât trebuia și are nevoie de blândețe, răbdare și sprijin ca să se micșoreze din nou.
Când copilul se teme, nu are nevoie de soluții rapide, ci de o persoană calmă lângă el. Nu îi putem lua fricile, dar îl putem învăța că le poate privi, le poate numi și le poate traversa fără să se piardă pe sine.
A fi părinte al unui copil anxios înseamnă să înveți și tu să tolerezi incertitudinea, să te oprești din „reparat” și să începi să asculți. Uneori, cel mai puternic mesaj pe care îl putem transmite este:
„Sunt aici. Te cred. Și știu că vei reuși, pas cu pas.”
Copilul va învăța curajul nu din absența fricii, ci din prezența ta.
Psiholog Dr. Gabriela Dumitriu
Acest material este menit să ofere ghidaj și înțelegere, dar nu înlocuiește consultul psihologic individual. Dacă îți recunoști copilul în descrierile de mai sus, cere sprijinul unui specialist. Cu o abordare potrivită și cu implicarea ta empatică, anxietatea copilului se poate transforma într-un proces de creștere și învățare emoțională autentică.
Bibliografie și resurse științifice recomandate
American Psychiatric Association. (2022). Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (5th ed., Text Revision – DSM-5-TR). Washington, DC: Author.
Kendall, P. C., & Hedtke, K. A. (2006). Cognitive-Behavioral Therapy for Anxious Children: Therapist Manual (3rd ed.). Ardmore, PA: Workbook Publishing.
Chorpita, B. F., & Daleiden, E. L. (2021). Modular Cognitive-Behavioral Therapy for Childhood Anxiety Disorders. New York, NY: The Guilford Press.
Cassidy, J., & Shaver, P. R. (Eds.). (2016). Handbook of Attachment: Theory, Research, and Clinical Applications (3rd ed.). New York, NY: The Guilford Press.
Rapee, R. M., Wignall, A., Spence, S. H., Cobham, V. E., & Lyneham, H. J. (2022). Helping Your Anxious Child: A Step-by-Step Guide for Parents (3rd ed.). Oakland, CA: New Harbinger Publications.
