14/05/2025
https://www.facebook.com/share/p/1AJ66kNK7N/
🧠 Trauma face efracție în psihic. Și ne orbește
Uneori, trauma vine dintr-un eveniment concret. Alteori vine din absență. Din ruptura timpurie legăturii. Din ceea ce n-a fost acolo când era vital să fie.
Trauma face efracție în psihic – pătrunde forțat, tulbură coerența interioară, rupe legături. Când e prea mult, prea devreme, prea periculos, apare disocierea: ne deconectăm de emoții, de corp, de nevoile noastre reale. Și rămânem funcționali – dar goi pe dinăuntru.
În perioada comunismului, în România, această efracție nu a fost una individuală – a fost una colectivă.
Bebelușii/nou-nascutii au fost trimiși la bunici sau la săptămânală - separați de mamele lor, aruncați într-un spațiu al abandonului, al neputinței, al neajutorării, al lipsei de apartenența, al destructurării psihice.
Mamele au fost separate de bebeluși și de propriul corp, controlate, obiectificate. Spațiul psihic a fost invadat – de frică, de lipsa de siguranță, chiar de teroare.
Femeile au fost clivate de propriul corp. Sexualitatea a fost trăită nu ca intimitate sau bucurie, ci ca obligație conjugală. Pentru multe femei, actul sexual a fost un viol consimțit – suportat în tăcere, « ca să fie liniște în casă » rupt de orice urmă de dorință sau plăcere. Un gest făcut „pentru că așa trebuie”.
Această traumă s-a transmis. Nu prin povești, ci prin tăceri.
Prin „nu vorbim despre asta”.
Prin „așa au trăit și mama, și bunica – și ele nu s-au plâns de nimic”.
Prin normalizarea disocierii, a rușinii, a supunerii. A abuzului.
Ce mă uimește de fiecare dată, în formările internaționale, este cât de conștienți sunt colegii din alte țări de trauma colectivă a românilor în comunism, a mamelor. O văd, o numesc, o simt. În corpul lor.
Iar noi – psihologi, medici, terapeuți, psihiatri, oameni care lucrăm de ani de zile cu noi înșine – adesea nu reușim să o cuprindem cu totul. Ca și cm e prea dureros să o vedem în toată dimensiunea ei, deși știm ca e acolo, ca doar am tot lucrat cu ea. Ca și cm trauma însăși ne-a anesteziat percepția asupra propriei suferințe.
Dar exact acolo unde nu vrem să ne uităm e cheia reconectării. Când începem să simțim din nou. Să punem cuvinte. Să nu mai normalizăm ceea ce a fost, de fapt, o violență.
De acolo de unde doare, începe vindecarea. Din acceptarea umbrei, apare lumina.
