19/04/2026
Nu m-aș fi gândit că un meci de baschet o să mă pună atât de mult pe gânduri…
La începutul săptămânii a avut loc un meci de baschet dintre Oradea și Dinamo. În mod normal, nu aș fi știut asta, dar de când băiețelul meu a început să facă baschet, mergem și noi, cât de des putem, la meciuri.
Nu am făcut sport de echipă și nici nu știam la ce să mă aștept. Dar, de la primele antrenamente pe care le-am văzut și apoi la meciuri, am rămas complet absorbită de tot ce se întâmplă pe teren.
Ce mi-a atras atenția încă de la început este relația pe care jucătorii o au unii cu ceilalți. M-a surprins să văd cât de fain se susțin în echipă.
Atât în timpul jocului, cât și în pauze, jucătorii bat palma constant - când marchează, când ratează sau când se schimbă între ei. De fiecare dată când au ocazia, fac acest gest.
Gestul acela rapid, aproape reflex, repetat din nou și din nou, a avut atât de mult sens pentru mine.
Este un gest atât de simplu, dar care transmite atât de mult: ești văzut, ești cu noi, contezi - indiferent de rezultat. Și, în același timp, e acel contact fizic de care avem cu toții nevoie, dar pe care îl primim și îl oferim atât de rar în viața de zi cu zi.
Am observat și cum, uneori, un jucător aflat aproape de coș nu aruncă, ci pasează mai departe, către cineva mai bine poziționat, care are șanse să marcheze un coș de mai multe puncte. Renunță la momentul lui pentru binele echipei, pentru că înțelege ceva esențial: nu contează cine înscrie, ci ca echipa să câștige.
Mi-a mai plăcut și cu câtă forță și intenționalitate se lansează un jucător atunci când vrea să marcheze.
Iar în ultimele minute ale meciului, deși părea aproape pierdut, antrenorul a cerut time-out de mai multe ori pentru a gândi diverse strategii, chiar și cu 30 de secunde înainte de final. Nu au renunțat.
Au pierdut meciul. Dar la final au bătut din nou palma și s-au aplaudat unii pe ceilalți, nu pentru rezultat, ci pentru că au jucat fiecare cât de bine a putut.
Sportul ne oferă lecții de viață atât de utile. Multe dintre lucrurile pe care ne dorim să le învețe copiii noștri sunt deja acolo, puse în joc: să gândești pentru binele echipei, să nu renunți până în ultima clipă, să îți găsești calmul sub presiune, să pui intenție și forță în ceea ce îți dorești. Și, poate cel mai important, să îi susții pe ceilalți și să primești susținere, și când reușești, dar mai ales când greșești.
Mă întreb ce putem învăța noi, ca oameni și ca părinți, de aici și cm putem aplica asta pentru copiii noștri și pentru noi.
Oare cât de des „batem palma” cu copiii noștri doar când le iese ceva bine? Și cât de des reușim să facem asta și atunci când greșesc?
Dar cu noi înșine? Cât de des „batem palma” în interiorul nostru atunci când nu ne iese ceva?
Poate că ar trebui să facem asta mai des. Și pentru copiii noștri. Și pentru noi înșine.