Roxana Nicolau

08/05/2026

95% dintre adulții cu ADHD recunosc diagnosticul. Doar 29% spun că îl acceptă cu adevărat. Diferența dintre cele două cifre cuprinde masking-ul, RSD-ul și epuizarea cronică a unei vieți trăite sub presiune normativă continuă.
Articol nou pe blog despre ce arată cercetarea recentă și despre principiile unmasking-ului conștient.

https://roxananicolau.ro/despre-masking-si-calitatea-vietii-la-adultii-cu-adhd/

05/05/2026

Să ne luăm puțină lumină de la Samuele Cortese și colegii săi.

A fost lansată EBI-ADHD, o bază de date open-access dedicată intervențiilor pentru ADHD, construită pentru comunitatea clinică și de cercetare din psihiatria copilului și adolescentului.

Ce mi se pare foarte util la acest proiect este că aduce într-un singur loc sinteze ale dovezilor despre intervențiile pentru ADHD, într-o formă mai ușor de consultat decât zeci de articole citite separat. Include intervenții medicamentoase, psihosociale, intervenții legate de stilul de viață și alte direcții terapeutice, cu accent pe eficacitate, siguranță și calitatea dovezilor.

Pentru clinicieni, o astfel de resursă este valoroasă tocmai pentru că ne ajută să ieșim din zona de impresii, preferințe personale sau recomandări circulate informal. Ne permite să întrebăm mai clar: ce știm, cât de bine știm, pentru cine pare să funcționeze și unde rămâne nevoie de prudență clinică.

EBI-ADHD nu înlocuiește formularea de caz, judecata clinică sau dialogul cu pacientul și familia. Dar poate deveni un reper foarte util atunci când vrem să rămânem aproape de dovezi, fără să pierdem complexitatea persoanei din fața noastră.

Link:

A comprehensive scientific platform synthesizing evidence from clinical trials for ADHD interventions.

27/04/2026

Manifestarea nu este chiar magie. Dar nici orice propoziție frumoasă despre creier nu devine automat neuroștiință.

Am scris un articol despre ce este valid, ce este util ca metaforă și ce merită privit cu mai multă prudență când vorbim despre manifestare, mindfulness și creier.

Cu DMN, negativity bias, self-compassion, vizualizare, respirație și puțină igienă a entuziasmului neuroștiințific.

Articolul aici:

Analiză critică a afirmațiilor populare despre neuroștiința manifestării. Ce susține literatura și ce rămâne metaforă utilă, dar nu literă științifică.

18/04/2026

In fiecare dintre noi locuieste un copil care nu imbatraneste niciodata. Un copil care a asteptat sa fie vazut, tinut in brate, linistit cand se temea, admirat fara conditii. Uneori a fost. Alteori mai putin.

Cand doi astfel de copii se intalnesc intr-un cuplu cu diferenta de varsta, ce se joaca intre ei nu este ce vedem la suprafata. Nu este nici „daddy issues", nici „varsta e doar un numar". Este ceva mai tandru si mai important.

Articolul nou pe blog, despre ce aduce fiecare in scena, cand se blocheaza dansul, si cand diferenta de varsta poate deveni, in timp, un atasament sigur

https://roxananicolau.ro/diferenta-de-varsta-in-cuplu/

03/04/2026

Psihologia clinică nu e sexy. Nu apare în filme, nu are un soundtrack bun și nimeni nu o menționează la petreceri. Și totuși, după 20 de ani, încă mă trezesc dimineața curioasă. Am scris despre asta.
Link în comentarii.

01/04/2026

În ultimii ani, felul în care înțelegem ADHD-ul la adulți s-a schimbat semnificativ. Nu doar la nivel de criterii diagnostice, ci în mod fundamental: cine primește diagnosticul, la ce vârstă, cu câtă întârziere și cu ce cost.

Ca psiholog clinician și psihoterapeut care urmărește literatura de specialitate, am trăit din interior această reconfigurare. Integrarea consensului internațional actual a însemnat, pentru mine, să reconsider lucruri pe care le credeam deja consolidate.

Ca femeie adultă, am înțeles și dintr-un alt loc cât de important este să iei în calcul particularitățile fiecărei etape de viață: tranzițiile, suprapunerile de responsabilități, schimbările hormonale și felul în care tot ce era gestionabil la un moment dat poate deveni brusc complicat.

De aceea am considerat că interviul cu Dr. Yath Ramesh, psihiatru specialist în ADHD merită mai mult decât un rezumat. El vorbește despre mascare, despre diagnosticul tardiv la femei, despre menopauză și ADHD, despre procesul de doliu după diagnostic și despre de ce nu este niciodată prea târziu să înțelegi cm funcționează creierul tău.

Articolul este pe blog. Linkul în comentarii.

27/03/2026

Am scris pe blog despre Love & Death și nu mă scuz pentru asta.
Nu pentru că e o serie bună, deși este. Ci pentru că plot-ul psihologic era prea bine construit ca să îl las să treacă.

O femeie care pare că are tot. Căsătorită, doi copii, comunitate, biserică, aparențe impecabile. Și cu toate acestea, undeva sub suprafața aia ordonată, ceva s-a comprimat ani de zile până când a cedat complet.

Candy Montgomery ar putea fi oricând un client din cabinet. La fel și Betty. La fel și Allan. Fiecare dintre personaje poartă câte ceva recognoscibil, câte ceva din poveștile pe care le ascultăm în terapie.

Dar m-am trezit gândindu-mă altceva: cm ar fi să fiu terapeutul lui Candy?
Răspunsul nu e simplu. Și tocmai de asta am scris.

Elizabeth Olsen joacă dramatic de bine, apropo. A fost o surpriză plăcută și un motiv în plus să nu ratezi seria.

Link mai jos.

15/02/2026

Autodiagnosticarea în ADHD sau autism la adult apare frecvent după ani de consulturi fragmentate și experiențe repetate de invalidare, fenomen susținut de literatura privind diagnostic overshadowing și prezentările mascate, în special la femei (Young et al., 2020; Bargiela et al., 2016). Studiile arată că performanța academică sau inteligența nu exclud ADHD, deoarece funcționarea executivă și autoreglarea reprezintă dimensiuni distincte de competența cognitivă globală (Barkley, 2015; Sibley et al., 2021). În acest context, autodiagnosticarea devine adesea un proces de integrare narativă și reducere a auto-culpabilizării, dar rămâne esențială confirmarea printr-o evaluare clinică diferențială riguroasă, conform ghidurilor actuale (NICE, 2018).

Referințe (selectiv):
Bargiela, S., Steward, R., & Mandy, W. (2016). The experiences of late-diagnosed women with autism spectrum conditions. Journal of Autism and Developmental Disorders, 46, 3281–3294.
Barkley, R. A. (2015). Attention-Deficit Hyperactivity Disorder: A Handbook for Diagnosis and Treatment (4th ed.). Guilford Press.
NICE. (2018). Attention deficit hyperactivity disorder: diagnosis and management (NG87).
Sibley, M. H., et al. (2021). Defining ADHD symptom persistence in adulthood. Journal of Clinical Psychiatry, 82(4).
Young, S., et al. (2020). Females with ADHD: An expert consensus statement. BMC Psychiatry, 20, 404.

23/01/2026

Adolescence, versiune autohtonă

Când copiii ajung să ucidă, nu mai e despre ei. E despre noi. Cazul din Cenei nu este doar o știre dureroasă. Este una dintre acele rupturi de realitate care ne obligă, fie și pentru câteva clipe, să ne oprim din zgomotul obișnuit și să privim direct ceva ce, de regulă, evităm.

Un copil de 15 ani ucis.
Alți copii implicați.
Un conflict vechi.
Un plan făcut cu o lună înainte.

Iar reacția noastră colectivă este previzibilă: șoc, groază, căutarea rapidă a unei explicații care să ne liniștească. De preferat una medicală. Una care mută problema în mintea unui copil, într-un diagnostic, într-un „caz”.
Doar că aici nu vorbim despre un accident psihologic izolat. Vorbim despre un proces.

În Adolescence, violența nu apare ca o deviație inexplicabilă, ci ca finalul logic al unei acumulări lente: tăceri, absențe, lipsă de sens, lipsă de limite, lipsă de apartenență. Nimic spectaculos. Nimic „monstruos”. Doar mult prea mult gol.

Exact asta e partea care ne sperie cel mai tare: faptul că nu vorbim despre „alții”, despre excepții, ci despre copii crescuți în contexte pe care le recunoaștem prea bine.
Generații afectate cresc copii cu resurse insuficiente
Trăim într-o realitate în care adulți răniți emoțional cresc copii, fără să fi avut vreodată șansa reală de a învăța cm se face asta. Fără educație emoțională. Fără sprijin. Fără comunități care să țină.

Lipsa educației nu începe în școală. Începe în familie. Se adâncește în absența sprijinului pentru părinte. Și se transmite, tăcut, copilului. Mda ... nu ne place să spunem asta. Un copil nu învață reglare emoțională dacă adultul din jurul lui nu o are. Nu învață limite dacă nimeni nu le poate susține. Nu învață sens dacă trăiește într-o lume care funcționează doar pe supraviețuire. Violența nu apare unde există legături

Când auzim formulări precum „conflict mai vechi” sau „plan prestabilit”, ar trebui să ne doară nu doar fapta în sine, ci întrebările care rămân fără răspuns:
*unde a fost școala?
*unde au fost adulții semnificativi?
*unde au fost serviciile sociale?
*unde au fost programele de prevenție?

Pentru că adevărul greu de digerat este acesta: nu investim în educație, prevenție și integrare socială, iar banii care ar trebui să ajungă în comunități sunt constant deviați din această direcție. Apoi ne prefacem surprinși când golul produce violență.

Psihiatria nu poate ține loc de societate. Da, evaluarea psihiatrică poate fi necesară. Dar ea nu repară absența relațiilor. Nu repară lipsa educației. Nu repară comunitățile destrămate. Este profund nedrept să cerem unui copil să poarte singur povara unui eșec care este, de fapt, colectiv.

Înainte de a fi o tragedie penală, este una educațională
Cazuri ca acesta nu apar pentru că „un copil a fost .... sau nu a fost .... cumva”. Astfel de cazuri apar pentru că am normalizat ceva lipsă:
*lipsa de educație,
*lipsa de prevenție,
*lipsa de programe reale pentru copii și adolescenți,
*lipsa de grijă pentru cei care cresc generațiile viitoare.
Și, poate cel mai dureros, apar pentru că am uitat că educația nu este un lux, ci un mecanism de siguranță socială.

Cazul din Cenei este despre o societate care a lăsat prea mult timp golul să se adune. Dacă nu investim în familie, părinte, copil și comunitate, adolescența devine un teren de risc, nu un spațiu de creștere. Iar copiii, oricât ne-ar fi greu să acceptăm asta, nu fac decât să ne arate, uneori în cele mai tragice forme, ceea ce noi, ca adulți, am refuzat prea mult timp să vedem.

(Ilustrație AI realizată pe baza unui concept propriu. Imagine cu rol simbolic.)

06/01/2026

The reason I jump
Rothwell pornește dintr-o curiozitate profund umană față de o lume care, în mod obișnuit, este interpretată exclusiv din exterior (prin evaluări, comportamente, diagnostice). El a declarat în interviuri că a fost profund marcat de cartea lui Naoki Higashida și de claritatea cu care aceasta contrazice presupunerea implicită că „dacă nu poți vorbi, nu poți gândi”.

Link, trailer👇

06/01/2026

Un documentar despre reconstrucție și refacere.
Despre ce rămâne din tine atunci când lucrurile mărunte, pe care le făceai zilnic fără să te gândești, nu mai sunt posibile.
My Beautiful Broken Brain nu este doar despre un accident vascular sau despre recuperare medicală. Este despre pierderea continuității sinelui, despre confuzie, frică și doliu pentru viața de dinainte. Despre cm gesturile simple – a vorbi, a citi, a te orienta, a decide – devin eforturi uriașe și despre impactul psihologic profund al acestei pierderi.
Este, în același timp, un documentar despre reconstrucție: despre a învăța să fii din nou prezent în propriul corp, despre a construi sens din fragmente și despre cât de mult contează micile exerciții zilnice, repetate cu răbdare, atunci când „normalul” s-a prăbușit.

Link 👇