15/01/2026
Faptul că doare să pierzi ființe dragi este o realitate a condiției noastre umane.
Dacă ochii pe care nu-i mai poți vedea decât în interiorul tău, nu și pe lumea asta, aparțin unui om lângă care ai crescut și ai simțit că poți fi tu însăți, cu toate acele cotloane întunecate ale inimii și minții, suferința devine direct proporțională cu intimitatea relațională pe care o ai ca reper lăuntric grație acelei întâlniri.
Prin urmare, am simțit că mă sfâșii pe dinăuntru când am aflat că s-a stins Eugen Papadima, analistul meu, căruia îi port nu numai recunoștință, dar și adâncă prețuire pentru toate acele ore, săptămâni, ani, în care a avut răbdare și blândețe să-mi cuprindă cele mai adânci zbateri. În momente în care aveam senzația că mă descompun. La propriu. Și având neobosită încredere în mine. Că voi găsi calea spre a deveni eu însămi.
O să-mi lipsești- Eugen, “Eugenia papa bun”, cm obișnuiam să mă joc transferențial cu numele lui, la început de proces psihanalitic. O să-mi fie dor de tine, om bun, integru, blând, empatic și atât de atent la limite, că doar nu degeaba îmi spuneai că nu poți seta granițe sănătoase, dacă nu le ai deja în tine, în structura ta.
Și las cu voi, cei care citiți acum aceste rânduri, câte ceva despre minunăția asta de om, care nu de puține ori se lăsa să fie transparent și să se îndoiască dacă mi-a oferit interpretarea potrivită sau mi-a fost alături într-un mod care să mă susțină nici prea mult, nici prea puțin, în căutarea aia a măsurii pe care nu o aveam în interior, dar pe care am învățat-o atât de bine de la el.
Când tremuram din toți rărunchii de frica de moarte, una care mă însoțise de când mă știam și îl întrebam dacă și el o simte, îmi spunea că nu, lui nu-i e frică. Și parcă mă mai liniștea și pe mine să-l aud cm pune mai degrabă viață în zilele lui și împlinire. Și cumva am vrut să cred că pe el nu-l va ajunge ZĂLUDA ASTA care mi-a răpit prematur atâția oameni apropiați. Mai ales că l-am descusut de-a fir a păr și chiar mi-a mărturisit cândva amuzat că ai lui au fost longevivi, au prins 90 de ani.
Îmi amintesc de parcă a fost ieri cum, întinsă pe divan, mintea mea a croșetat o fantasmă: se făcea că înot într-un acvariu imens și că el mă privea curios prin pereții de sticlă ai acvariului, apoi întregul cabinet a părut că se preschimba într-un fel de pântece care mă conține, numai că, la un moment dat mă sperii fără să știu de ce, deschid ochii care se fixează pe o gaură mică în perete (la propriu exista în perete gaura), în partea de sus, în stânga, și brusc am un gând, că ar putea să mă împuște cineva pe acolo.
Interpretările lui Papadima erau minimale, un mic sprijin ca să poți însăila tu sensul bun pentru tine, așa că am desfăcut ițele imaginii timp de mai multe ședințe.
Însă ceea ce voi păstra cu mine toată viața va fi amintirea faptului că, la scurt timp după acest moment, să fi fost poate o săptămână sau o săptămână jumătate mai târziu, când mă așez pe canapea și privesc spre gaura din perete, văd că a dispărut sub un strat de var și tot corpul meu se destinde, iar aici era talentul și inovația lui Papadima, în astfel de gesturi care veneau uneori în completarea interpretărilor tributare psihanalizei relaționale.
Și aș mai avea multe de spus pentru că Eugen Papadima a fost și va rămâne un felinar pe CALEA VIEȚII MELE.
