Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut

Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut Contact information, map and directions, contact form, opening hours, services, ratings, photos, videos and announcements from Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut, Psychotherapist, Bucureşti Sectorul 2.

Doctor în psihologie clinică, psihopatologie și procese creative la Universitatea Paris 13 - “Paris Sorbonne Cité”, Franța;
Psihoterapeut cu drept de liberă practică atestat de Colegiul Psihologilor din România;
Trainer autorizat de CNFPA

Efectele umilirii repetate a copilului…
19/11/2025

Efectele umilirii repetate a copilului…

Câte ceva despre RUŞINEA INCONŞTIENTĂ…
18/11/2025

Câte ceva despre RUŞINEA INCONŞTIENTĂ…

Nu, nu am crescut în Africa... și, cu toate astea, micile mele suferințe de copilă nu erau mai puțin demne de a li se fa...
18/11/2025

Nu, nu am crescut în Africa... și, cu toate astea, micile mele suferințe de copilă nu erau mai puțin demne de a li se face spațiu să fie... Cu toate astea, mi s-a întâmplat și mie, poate ca și vouă să aud: "Nu mai plânge. E un fleac. O nimica toată. O să treacă. Vei vedea tu ce înseamnă greutățile vieții. Și ce-o să râzi de asta mai târziu." Și, de multe ori, după asemenea vorbe îmi înghițeam lacrimile și mă cufundam în tăcere. Credeam că au ei dreptate, adulții, să-mi spună asta.
Mai târziu am repetat și eu gestul față de mine. La fel cm ei, oamenii mari din copilăria mea, îl repetaseră față de mine. O tendință de a minimaliza disconfortul unei despărțiri, al unor minciuni sau al unei pierderi mă însoțea aproape la fiecare pas. Un fel de tristețe solitară se adâncea în ființa mea pe măsură ce-mi trăiam viața în felul ăsta. Nu-mi luam necazurile în serios. Le nesocoteam. Le consideram lipsite de importanță. La fel și ceilalți.
Astăzi știu că, dacă nu ar fi fost momentul în care să învăț să-mi deschid urechile pentru copila din mine, să creez spațiul în care să-și plângă micile suferințe, viața mea ar fi avut încă gustul amar al unei forme de respingere de sine...
Imagine: Zoe Hather

Cum devine RUŞINEA cronică?
17/11/2025

Cum devine RUŞINEA cronică?

Cei mai mulți dintre noi nu vrem să fim singuri cu emoțiile noastre în momentele în care ele tind să dea peste zăgazuril...
17/11/2025

Cei mai mulți dintre noi nu vrem să fim singuri cu emoțiile noastre în momentele în care ele tind să dea peste zăgazurile capacității noastre de a ne fi alături și de a ne privi cu blândețe. Așa cm nici mama nu a putut uneori să ne țină strâns în brațe când plângeam fără să se lovească de propria ei neajutorare de fetiță. Și să încerce să oprească prin noi țipetele sau plânsul de altădată pe care i-l ogindeam. Purtăm cu noi un handicap în a ne fi un prieten bun, cu inimă caldă și încăpătoare pentru acea parte din noi care suferă.
Pe de altă parte, e greu să găsim o ureche care doar să ne asculte, să ne arate că ne aude și să fie acolo, fără să încerce să ne salveze sau să ne repare sau să ne certe sau să ne spună că va fi bine chiar dacă noi ne îndoim de asta.
Aseară am surprins o scenă. Și o incapacitate de conexiune mamă-fiică. Fiica, de vreo 5 ani striga cu sughițuri: "Mami, iartă-mă!" Și nu voia să se urnească din loc. Mama insista să plece de acolo și a început să-i strige la rândul ei că le văd oamenii care trec și se fac de rușine. Nu știu mai multe. Nu știu ce se întâmplase. Am trecut discret pe lângă. Era povestea lor. Știu doar că mama nu putea să-i spună fiicei cuvintele pe care le cerea cu atâta disperare. Știu doar că urechile părintelui nu auzeau. Erau cumva închise. Poate de o suferință mai veche neauzită. Cine știe.
Fotografie: Anna Wisnicka

Diferența dintre RUȘINE și VINOVĂȚIE…
16/11/2025

Diferența dintre RUȘINE și VINOVĂȚIE…

Cum îşi traduce micuțul indisponibilitatea maternă și legătura profundă cu RUŞINEA…
16/11/2025

Cum îşi traduce micuțul indisponibilitatea maternă și legătura profundă cu RUŞINEA…

Faptul că un copil ajunge să-și cunoască mintea prin modul în care i-o oglindește părintele nu mai este o necunoscută pe...
15/11/2025

Faptul că un copil ajunge să-și cunoască mintea prin modul în care i-o oglindește părintele nu mai este o necunoscută pentru nimeni.
La fel de cunoscut este și faptul că alfabetul stimei de sine și al identității fiecăruia/fiecăreia dintre noi începe cu modul în care mama sau substitutul matern a răspuns nevoilor celor mai profunde ale bebelușului care am fost și ale cărui tresăriri afective încă le resimțim.
Despre puterea modelatoare a sensului privirii parentale nu mai zic. Am fost priviți cu drag și bucurie, ca și cm am fi cea mai prețioasă făptură din lume?
Sau am căutat cu disperare căutătura ochilor unei mame nefericite, depresive, prinse în suferințe care ne-au făcut-o inaccesibilă?
Și…
Un copil are nevoie ca măcar o persoană care-i poartă de grijă să răspundă consecvent față de felul în care se simte el (remarcă Patricia A. DeYoung în "Înțelegerea și tratarea rușinii cronice", carte publicată recent la Editura Herald), iar dacă asta lipsește în mod fundamental, mogâldeața va traduce suferința nepotrivirii într-un sentiment de tipul “Nu pot face să se întâmple ceea ce am nevoie … prin urmare e ceva în neregulă cu mine.” Și, da, așa se așază FUNDAȚIA CEA MAI VECHE A RUȘINII, emoție despre ale cărei consecințe distructive asupra funcționării psihice am vorbit cu Florentin Iordache, a cărui prezență relaxată, calmă, am descoperit-o în cadrul dialogului de la Copacul Vieții.
Mulțumesc, Lucaci, pentru ocazia de a mai descâlci nițel din meandrele trăirilor noastre cele de toate zilele.
So, enjoy! Aveți link-ul de youtube în primul comentariu.

Și ce înseamnă să fii din când în când pe aceeași lungime de undă cu făptura la care ții, fie ea partener de cuplu, copi...
30/10/2025

Și ce înseamnă să fii din când în când pe aceeași lungime de undă cu făptura la care ții, fie ea partener de cuplu, copil, părinte?
Să fii dispus UNEORI să răspunzi nevoii de conectare a celuilalt prin sincronizare a privirii, gesturilor, atitudinii, comportamentului. Să-l privești înapoi când îți caută privirea, să-i spui DA? Când îți strigă numele, să te lași îmbrățișat și să-ți deschizi și tu brațele când te cuprinde cu ale lui. Așa cm aveai atât de mare nevoie să o facă mama cu tine, când erai bebeluș.
Și cm de este atât de important să existe astfel de momente între tine și cei dragi ție?
Ele devin o dovadă vie a unei ÎNTÂLNIRI PROFUNDE, ale lui SUNT CU TINE, AICI, TE VĂD, TE AUD, ÎȚI RĂSPUND, prin urmare, CONTEZI PENTRU MINE.
Și nu întâmplător am scris cu litere mari UNEORI, pentru că nimeni nu poate să se pună la dispoziția celuilalt și să-i facă loc să existe în lumea lui, să-l întâmpine cu prezență și curiozitate de fiecare dată. De fapt, într-o proporție de peste 70% din timp nu se întâmplă. Ratăm aceste tentative de APROPIERE INTIMĂ A CELUILALT, din diverse momente- suntem obosiți, preocupați, nu avem chef, stresul ne copleșește.
Dar dacă momentele astea lipsesc, probabilitatea de a fi într-o poveste de SINGURI ÎN DOI este foarte mare.
Imagine: Pexels

Și care ar putea fi legătura dintre jocul copilului cu mama și cu tata și modul în care ar putea face față mai târziu di...
28/10/2025

Și care ar putea fi legătura dintre jocul copilului cu mama și cu tata și modul în care ar putea face față mai târziu dificultăților profesionale?
Ei, hai să ne dedăm unui exercițiu imaginativ:
Dacă este să observăm modul în care un prichindel înțelege să construiască împreună cu noi o casă/un castel/o cameră de apartament din piese de lego sau plăcuțe de carton/lemn, ceea ce am putea remarca este dedicația și concentrarea pe care le pune în scenă în momentele în care îi place ce face.
Deși mulți părinți se sperie dacă îi văd pe fiii și fiicele lor preocupați până peste cap de joacă, mai ales la vârsta primilor ani de școală, când își fac apariția temele, modul în care cei mici se lasă prinși de activitățile lor ar putea fi folosit de părinți ca o pârghie care să întărească o atitudine ceva mai relaxată de a aborda provocările care nu au cm să nu apară mai târziu în viață.
Copiii au această ușurință de a se dedica jocului într-un mod care nu exclude râsul, imitația unor gesturi sau sunete de animale, maimuțăreala sau pauzele de privit înspre tavan, spre cele mai năstrușnice făpturi ale imaginației. Și, este ceea ce noi adulții pierdem și ne străduim poate o viață să recuperăm: un mod de a privi și job-ul ca pe un joc al oamenilor mari, din care să nu excludem jucăușenia, visarea cu ochii deschiși la soluții neobișnuite pentru provocările unor proiecte, dezinvoltura și bucuria interacțiunii, concomitent cu un focus mai puțin apăsător.
Pentru că da, prea suntem încurajați de mici să facem această separație: când este vorba de joacă, joacă să fie, când este muncă, să fie cu efort și presiune.
Imagine: Pexels

Dacă luăm una bucată copil năzdrăvan, sănătos de trei-patru ani, care se simte în siguranță în familia sa și presupunem,...
27/10/2025

Dacă luăm una bucată copil năzdrăvan, sănătos de trei-patru ani, care se simte în siguranță în familia sa și presupunem, doar pentru jocul imaginativ, că un adult se apropie de el cu intenția de a-l lovi, și se năpustește asupra lui, avem șansa să observăm că probabilitatea ca piciul să se apere prin atac- să muște, să dea cu picioarele, să împingă pe cel care l-a agresat este foarte mare.
Ceea ce este însă trist este faptul că, dacă adultul repetă comportamentul și niciun alt om mare- de preferat mama sau tata- din preajmă nu intervine să-l protejeze pe micuț, avem toate șansele să vedem cm corpul lui se crispează și renunță treptat la răspunsul firesc. Nu mai spun cam cât de tragic poate să fie pentru universul intern al prichindelului dacă agresorul este părintele.
Și nu întâmplător am dat acest exemplu, pentru că el este o dovadă vie a modului în care accesarea peste ani a furiei copilului din adultul care a trăit cândva astfel de experiențe este un pas mare pe calea ieșirii lui din cercul traumei. Pentru că FURIA are darul ei, este departe de a fi doar o emoție negativă, mai ales cea la care fac referire aici- EA TE AJUTĂ SĂ TRASEZI ȘI SĂ MENȚII LIMITE SĂNĂTOASE.
COPILUL LOVIT SAU AMENINȚAT, ȘANTAJAT ARE TOT DREPTUL SĂ SIMTĂ FURIE ȘI SĂ O EXPRIME ȘI MEDIUL ÎN CARE TRĂIEȘTE AR PUTEA FI UNUL CARE SĂ VADĂ CÂT DE IMPORTANT ESTE PENTRU CEL MIC SĂ FIE SPRIJINIT SĂ-ȘI TRĂIASCĂ EMOȚIILE ȘI SĂ FIE LINIȘTIT DE PREZENȚA PROTECTOARE A CELOR MARI.
Imagine: Pexels

Dacă este să comparați următoarele situații:A. O angajată care de obicei își îndeplinește la timp, cu atenție task-urile...
24/10/2025

Dacă este să comparați următoarele situații:

A. O angajată care de obicei își îndeplinește la timp, cu atenție task-urile, reușește să urce online o campanie, fără să sesizeze o greșeală majoră și, deși este omul de bază al team-leaderului, stârnește reproșurile în cascadă ale celui din urmă (extrem de stresat de modul în care ar putea fi evaluată coordonarea sa și mai de sus, de manager), de parcă munca ei nu ar mai valora nimic. Are o reacție neașteptată și pentru ea (este prima oară când cuvintele par că i-o iau pe deasupra rațiunii), ridică tonul și îi răspunde în doi peri, după care îl critică în fața colegilor cu mult năduf, de parcă nu ar exista pe lume un șef mai nătâng.
Ambii își reconsideră atitudinea și își cer scuze unul celuilalt după ce găsesc soluții adecvate situației și tărășenia nu mai pare atât de amenințătoare. După ce-și clarifică spaimele, revin la o relație cordială, de susținere reciprocă.

B. O femeie de aproximativ 37 de ani își portretizează colegii de parcă ar fi când îngeri, când demoni. Ba îi bălăcărește și îi bârfește fără urmă de considerație, ba îi urcă pe un fel de piedestal, în momentele în care vreunul dintre ei o complimentează sau îi dă atenție. De fiecare dată când i se pare că este ignorată, chiar și când ceilalți din echipă au foarte mult de lucru, se simte invizibilă, de parcă nu ar putea să perceapă că nu pentru că nu contează se comportă ceilalți așa, ci pentru că sunt foarte prinși. Se arată foarte lezată când are senzația că nu îi este cerută părerea.

În care dintre cele două situații credeți că este vorba despre o reacție narcisică și în care despre o posibilă personalitate narcisică?
Reacție narcisică = răspuns tranzitoriu la o acuză sau la un reproș, atac perceput ca lovitură asupra stimei sau încrederii în sine.
Structură de personalitate narcisică (simplificat) = tipar de relaționare stabil, prezent încă din adolescență prin care este căutată constant o validare externă a valorii de sine pentru a umple un vid interior generat în copilăria timpurie, de genul pentru că nu a simțit că sunt important/ă pentru mama sau substitutul matern pentru ceea ce au aș fi putut deveni, îi folosesc pe ceilalți ca să mă facă să mă simt valoros/oasă.
Mecanismele de apărare fundamentale în patologiile narcisice sunt: idealizarea- devalorizarea, fără nuanțe de griuri între ele.

Address

Bucureşti Sectorul 2

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram

Category