01/08/2025
Faptul că tata mă lua în cârca lui să văd și eu lumea și oamenii de la înălțimea anilor pe care-i purta cu demnitate este în continuare una dintre amintirile care se ițesc cu dar de zâmbet din valurile copilăriei mici. Și nu i se părea o cerere nelegitimă să mă lase să-i folosesc trupul ca pe scară, dimpotrivă o trata ca pe o solicitare pe care nu aveai cm să nu o onorezi. Mai ales că, odată începută o astfel de escaladare, îmi doream să o repetăm de nenumărate ori. Spre disperarea spinării lui, a cărei voce o ignora de dragul entuziasmului meu. Și cât de recunoscătoare îi sunt acum pentru momentele alea de conexiune spontană prin joc. Pentru că atunci mă simțeam vie în fiecare celulă a corpului meu de mogâldeață.
Prin urmare, nu m-a mirat să regăsesc în cartea “Un viitor fără dependențe”, scrisă de Aletha Solter și publicată de curând la Editura Herald, următoarele rânduri:
“Copiii care se simt conectați cu părinții lor nu vor fi disperați să aparțină unui grup de colegi sau prieteni din afara familiei când sunt mai mari, așadar își vor alege cu mai mare grijă prietenii. Unul dintre cele mai bune moduri de a păstra o bună legătură cu propriul copil este acela de a petrece timp jucându-vă cu el.” (op.cit., p. 65)
Da. Purtăm cu noi o viață silueta copilului care am fost. Și ne conectăm cu el cu măsura conectării alor noștri cu noi. Plângem cu el, râdem cu el, îl strângem în brațe sau îl certăm că ne dezamăgește, sărim pe șotronul relațiilor cu el, de cele mai multe ori fix așa cm simțeam că ne este sau nu îngăduit și pe vremea când eram pici sau piciuline.
Este și motivul pentru care mare parte din bucuria de a fi de la vârsta adultă depinde de cât de liber este jocul creativității noastre cu fetița sau băiețelul care ne tresaltă în interior.
Sorin Lucaci
