Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut

Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut Contact information, map and directions, contact form, opening hours, services, ratings, photos, videos and announcements from Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut, Psychotherapist, Bucureşti Sectorul 2.

Doctor în psihologie clinică, psihopatologie și procese creative la Universitatea- “Sorbonne Paris Nord”, Franța;
Psihoterapeut cu drept de liberă practică atestat de Colegiul Psihologilor din România;
Trainer autorizat de CNFPA

Nu, nu e o pierdere de vreme să vă lăsați ochii și degetele să se prindă de câte un exemplar de presă de calitate... înd...
24/03/2026

Nu, nu e o pierdere de vreme să vă lăsați ochii și degetele să se prindă de câte un exemplar de presă de calitate... îndemnul meu este limpede:
Hai să facem loc, fiecare în colțișorul lui, pentru CULTURĂ. Căt să nu se piardă, atât cât ține de fiecare dintre noi, în zgomotul contemporan de scriituri cu IA, AI.
Pentru că, veți remarca, nu aș fi putut să exprim mai bine decât a făcut-o Cosmin Gheorghe în "Observator cultural":
"LA CÂRMA TEHNOLOGIEI DIVINE SE AFLĂ ACUM O NOUĂ CLASĂ DE TEHNO-OLIGARHI, DINTRE CARE MULȚI NU PAR A FI MAI INTELIGENȚI EMOȚIONAL DECÂT EXPLOATATORII ȚARIȘTI, CAPITALIȘTI SAU BOLȘEVICI. MOTIVAȚIILE LOR PAR A FI ACELEAȘI CU ALE ÎMPĂRAȚILOR ROMANI, ALE CRUCIAȚILOR, ALE TURCILOR SAU INCAȘILOR: DORINȚA ACERBĂ DE A STĂPÂNI ȘI CONTROLA ÎNTREAGA LUME."
Până și citatul de la care pornește gazetarul piruetele despre pseudogalitate și pseudoidentitate este unul care nu are cm să nu rezoneze în fiecare dintre noi, nuanțând esența unui adevăr dureros:
"Adevărata problemă a omenirii e următoarea: avem emoții ca în Paleolitic, instituții ca în Evul Mediu și tehnologie divină." (E.O. Wilson)
Așadar, lectură cu tâlc vă doresc!

“Să ne înțelegem. Scrii o carte, poate o scriu eu, nu contează cine o scrie. Ajunge la primul cititor și e interpretată,...
13/03/2026

“Să ne înțelegem. Scrii o carte, poate o scriu eu, nu contează cine o scrie. Ajunge la primul cititor și e interpretată, devine o altă carte. Ajunge la al doilea cititor și iar e interpretată, devine o altă carte. Câți cititori, atâtea cărți”, menționează Cristian Fulaș în “Cum scriem”, carte pe care o recomand tuturor celor de care mă apropie pasiunea pentru scris.
Și, inspirată de fragmentul de mai sus, aș adăuga: există tot atâtea forme de psihoterapie, câți pacienți calcă pragul cabinetului.
Și asta pentru că, încă de la început, cel care te alege să-l însoțești pe calea descoperirii de sine își așază ființa într-un cadru în care cuvântul, tăcerea, afectul, lapsusul, actul ratat și repetiția ajung să-i depene povestea într-un mod unic, irepetabil.
Așadar, procesul terapeutic este intim legat de prezența unei urechi, capabile să primească nu doar ceea ce este spus în mod conștient, ci mai ales negânditul care se insinuează printre fraze și care ar putea să rămână ascuns în ezitări de tot neamul, în tăceri, în lapsusuri care încă nu și-au găsit în pacient reprezentarea.

Faptul că UN COPIL SE ÎMBOLNĂVEȘTE sau recurge la acțiuni inadecvate în momentul în care NU PRIMEȘTE DE LA ADULȚI SUPORT...
11/03/2026

Faptul că UN COPIL SE ÎMBOLNĂVEȘTE sau recurge la acțiuni inadecvate în momentul în care NU PRIMEȘTE DE LA ADULȚI SUPORT SĂ EXPRIME CE SIMTE, nu mai este o necunoscută pentru cei preocupați să înțeleagă sensul ascuns al comportamentelor celor mici.

Este și motivul pentru care am creat textul de mai jos, cât să fie un fel de ilustrație vie a ceea ce noi, psihoterapeuții, descoperim în cabinet.

Era o dimineață rece de martie.Copiii se jucau pe covorul din livingul open-space, iar cele două femei stăteau la masa din bucătărie și sorbeau din când în când din ceștile de cafea.
-Ți-am spus oare ce am remarcat de curând în privința lui Luca? întrebă gânditoare Ana.
-Nu cred, spuse cealaltă uimită. Ce s-a întâmplat?
Ana își trecu degetul pe marginea ceștii, de parcă ar fi urmărit o fisură invizibilă în porțelan.
-Am observat un lucru straniu: de fiecare dată când sunt mai aglomerată la serviciu, răcește.
-Copiii răcesc des. Și al meu e la fel. La patru ani sunt mai tot timpul cu nasul în batistă.
-Așa am încercat și eu să mă liniștesc. Doar că prea părea un făcut. Ca un fel de tipar. Unul care se repetă la indigo, prea regulat ca să nu observ. (respiră sacadat) De genul celor la care fac referire unii psihologi pe facebook sau în podcasturi de popularizare a conceptelor psi. Erau exact zilele alea când plecam dimineața și veneam seara cu capul doldora de ce încă nu apucasem să termin la serviciu.
Din living se auzi o mașinuță lovindu-se de plintă.
-Și când ți-ai dat seama? întrebă Lori, un pic abătută.
Ana zâmbi scurt, parcă fără bucurie.
-Acum două săptămâni. Luca era deja în pat. Eu încă răspundeam la un mesaj pe whatsapp. M-a întrebat, foarte liniștit: “Mami, mâine ai iar zi lungă?”
-Oooo, dragul de el! Și ce i-ai răspuns?
-Am tăcut. Am simțit cm mi se înfioară pielea de un fel de amestec de vinovăție și regret. Felul în care a spus-o, ca pe o sentință… Am adăugat totuși: “Da, puiule! Din păcate este o perioadă foarte plină la serviciu. Și îmi pare rău că nu pot să stau mai mult cu tine. O să fie buni, iar în weekend recuperăm.”
-Și dimineața următoare?
-Dimineața următoare avea nasul înfundat. Ca de obicei.
Ana ridică din umeri, aproape absentă:
-La început m-am gândit că mi se pare că e o legătură. Dar după aceea am fost mai atentă. De fiecare dată când am perioade dintr-astea la job, se îmbolnăvește.Nu foarte grav, dar suficient cât să fie nevoie să caut soluții și eventual să rămân acasă.
-Crezi că o face intenționat?
Ana clătină din cap:
-Nu, copiii nu gândesc așa. Îi este greu fără mine. Am înțeles asta într-o dimineață când a strecurat din senin: “Dacă sunt bolnav, stai cu mine toată ziua?”
Pe masă, cafelele aproape că se răciseră.
-Și atunci m-am gândit că poate corpușorul lui exprimă ceva ce nu poate pune în cuvinte.
-Și a schimbat asta ceva?
-Da. Am început să stau cu el 10 minute dimineața și seara, oricât de aglomerată ar fi ziua, chiar dacă trag de mine. Încerc să mă scutur de tot ce mai e de făcut și doar să stau cu el. Fără telefon, fără grabă. Stăm pe canapea, uneori îmi arată o jucărie, alteori doar se lipește de mine.
-Și răcelile?
-Aproape au dispărut.
Din living se aude râsul lui Luca, subțire și limpede, urmat aproape imediat de cel al lui Ayan.
Imagine: Pexels

O obosea din ce în ce mai mult nevoia dureroasă a mamei ei de a primi recunoștință și afecțiune pentru cele mai mici ges...
10/03/2026

O obosea din ce în ce mai mult nevoia dureroasă a mamei ei de a primi recunoștință și afecțiune pentru cele mai mici gesturi de îngrijire pe care i le oferea.
Și, cu toate astea, abia ieri, în cabinetul psihoterapeutei ei, a devenit conștientă de modul în care aceste neostoite cereri de asigurări ale părintelui că este iubit s-au furișat în mai toate relațiile semnificative.

Dialogul de mai jos nu redă o conversație psihoterapeută-pacientă din cabinetul meu, ci este creat pentru a oferi cititorilor de aici posibilitatea să tragă cu coada ochiului imaginar înspre realitatea unor tipuri de dinamici mamă-fiică.

Psihoterapeuta (calm, atentă): Spuneai că relația cu mama ta te obosește.
Matilda (oftează din rărunchi): Da, mai ales ceva anume.
Psihoterapeuta: Ce anume?
Matilda (își caută cuvintele, își crispează degetele de la mâna stângă): Are nevoie constant să-i spun cât de mult apreciez ce face pentru mine. Să-i spun că o iubesc la orice pas. Pentru orice.
Psihoterapeuta: Pentru orice?
Matilda: Da, pentru cele mai mici gesturi. Dacă îmi face ceai… dacă mă ajută în vreun fel… Trebuie să simtă recunoștință. Multă.
Psihoterapeuta: Și ce simți tu atunci?
Matilda (după o pauză): Oboseală. (Matilda continuă) pentru că nu se termină niciodată. Este un calvar. Îmi vine să fug de acasă, oriunde, numai să mă lase în pace.
Psihoterapeuta: Și cm reacționezi?
Matilda: Îmi înghit impulsul de a o face să se oprească. Încerc să o liniștesc. Asta am făcut de când mă știu. Mai ales că mi-a spus de atâtea ori cât de grea a fost copilăria ei și cât de neiubită s-a simțit. Și cât de mult s-a sacrificat ea să mă crească altfel.
Dialogul curge apoi înspre modul în care dinamica dintre Matilda și mama ei se insinuează în alte relații.
Psihoterapeuta: Observi ceva asemănător și în alte relații?
Matilda (surprinsă de întrebare): Da… cred că da!
Psihoterapeuta: Unde anume?
Matilda: Cu iubitul meu, mai ales. Hm… (după o pauză) și cu două dintre prietenele mele. (se uită în jos, spre pantofii gri de piele întoarsă). Simt mereu că trebuie să dovedesc ceva.
Psihoterapeuta: Ce anume?
Matilda: Că îmi pasă de ei. Că sunt dispusă să fac lucruri pentru ei, dacă mi le cer. Chiar și dacă asta înseamnă să renunț la ceea ce-mi doresc pentru mine. Și că nu sunt suficientă. Cu cât încerc mai mult… cu atât par mai greu de mulțumit.
Psihoterapeuta (pe un ton calm, blând): Ce crezi că ți-a lipsit cel mai mult în relația cu mama ta?
Matilda (rămâne tăcută preț de câteva secunde): Să simt că e adultul din cameră și că mă lasă să fiu cm pot eu să fiu (ridică privirea, vocea i se înmoaie).

Tânăra de 23 de ani devine conștientă de faptul că, oricât de mult efort ar pune în a-și arăta loialitatea față de prietenele și iubitul ei, senzația aia că nu este îndeajuns o însoțește cu fiecare suflu. Și, cu cât se străduiește mai mult, cu atât cei de o vârstă cu ea la care ține par mai greu de mulțumit.
Și vai, cât de mult ar fi avut și ea nevoie să simtă că mama ei era în puterea ei de adult și că-i permite să se relaxeze în rolul de fiică.
Imagine: Pexels

"Văzduhul e plin de țipetele noastre. Dar obișnuința e o mare surdină" îngaimă Vladimir, unul dintre personajele din tra...
09/03/2026

"Văzduhul e plin de țipetele noastre. Dar obișnuința e o mare surdină" îngaimă Vladimir, unul dintre personajele din tragicomedia "Așteptându-l pe Godot", de Samuel Beckett...
Și ce legătură credeți că ar putea fi stabilită între o piesă de teatru existențialist și modul în care ne-am învățat să nu auzim VOCEA CORPULUI nostru, cel care ne poartă prin lume și printre oameni?
Veți avea șansa să descoperiți în curând, la retreatul pe care eu, Ioana Chicet-Macoveiciuc și invitata noastră, Alexandra Zwigard, terapeut somatic, îl pregătim în Olanda pentru cei interesați să se cunoască și să se deslușească prin foșnetul ascuns al celulelor trupului.
Stay tuned!

Anul trecut am resimțit, mai mult decât oricând, că timpul chiar nu mai are răbdare, dacă ar fi să-l parafrazez pe Marin...
18/02/2026

Anul trecut am resimțit, mai mult decât oricând, că timpul chiar nu mai are răbdare, dacă ar fi să-l parafrazez pe Marin Preda. Și am picat și eu în capcana de a adăuga pe listă atât de multe activități, încât aproape că am uitat ce înseamnă să te dedici în tihnă bucuriei de a crea: formate de cursuri și instrumente psihologice, interacțiuni de cabinet care sunt în esență și forme de artă a descoperirii unor sensuri nebănuite ale întâlnirii. Ca tot omul modern mai curând suprastimulat, s-a prins și de mine ca scaiul iluzia că alergatul de viteză ar putea fi și eficient. Din păcate. Pentru că am rămas cu un gust amar de oboseală, deși multe dintre realizările lui 2025 au fost și sunt în continuare și împlinitoare.
Ceea ce vreau însă să vă spun este că nu e ușor, în contextul avansului actual al tehnologiei informației și în special al inteligenței artificiale, să încetinești ritmul. Pentru a face spațiu mai ales intern unei întâlniri din ce în ce mai greu de obținut, deși, paradoxal, sunt pline platformele online de oferte de cursuri care să te învețe să trăiești mindful.
Dar oare la ce fel de întâlnire mă refer?
La întâlnirea cu tine, în lumina unei prezențe care tinde să se piardă în zgomotul cotidian. Și pe care avem nevoie să o protejăm tot mai mult. De hoții de atenție. Și să ne grăbim cu intenție mai lent. Ca să fie șanse să ne pierdem pe noi mai puțin în promisiunile consumerismului de acum: cm să obții X, în 10 minute, eventual fără efort, eliminând aproape complet timpul de coacere al dorinței și amânarea ei.
Cum să punem pe pauză pe “mai repede, mai ieri, mai la primul bătut din picior” și pericolul pe care îl poartă cu sine. De a ne înstrăina de capacitatea de a asculta dialogul intern dintre părțile de copii și cele de adult din interiorul nostru.
Cum să ne inventăm zile de introspecție aproape proustiană, pentru a ne reda nouă cât mai întregi?
Imagine: Dominique Fortin

Probabil ți se întâmplă și ție ca, uneori, în momentul în care dezvălui ceva despre tine, cel/cea de lângă tine să te în...
18/01/2026

Probabil ți se întâmplă și ție ca, uneori, în momentul în care dezvălui ceva despre tine, cel/cea de lângă tine să te întrerupă cu un: Ia uite la.... de acolo! Nu-i așa că e....? Ca și cm ceea ce spui nu mai este auzit sau este evitat.... Din varii motive.... însă în mod cert, ce spui provoacă un disconfort- fie el și plictiseală....
Acum... în spatele acestui tip de incident, la care fiecare reacționează cm îi permit fundațiile interne se poate afla.... obiceiul de altădată al părinților de a distrage atenția copilului de la o activitate explorativă periculoasă sau neplăcută pentru adult. Te-ai fi gândit că, privind în viitor, copilul de acum de lângă tine, al cărui interes pare a fi concentrat de exemplu asupra pictatului pereților și pe care tu încerci să-l manipulezi arătându-i rățușca de pluș: Uite rățușca! Nu-i așa că e drăgălașă? ar putea recurge automat, mai târziu ca adult, la strategii similare de gestionare a disconfortului?
Image: Susan Hall

SURSE ALE DIFICULTĂȚII DE A FI TU ÎNSUȚI/ ÎNSĂȚI, text creat pentru a surprinde câte ceva din ceea ce stă la baza funcți...
17/01/2026

SURSE ALE DIFICULTĂȚII DE A FI TU ÎNSUȚI/ ÎNSĂȚI, text creat pentru a surprinde câte ceva din ceea ce stă la baza funcționării în registru de SINE FALS:
- Mama se încruntă de fiecare dată când mă vede tristă, îngaimă femeia.
- N-ai de ce să fii așa plouată, îmi spune. De ce nu încerci și tu să zâmbești mai des? Ce probleme reale ai tu, de fapt?
Încurajată de privirea blândă și atentă a psihoterapeutei ei, Mia continuă cu:
- Tristețea mea rămâne fără drept de apel, ca și cm i-aș aduce ei un afront prin ce simt. Ca și cm starea mea ar fi una greșită și nu e loc pentru ea între noi. Așa că m-am învățat să ascund ce simt, mai ales dacă e incomod. Numai că, vezi tu, nici nu-mi vine să mai trec pe la ea, că nu pot fi în largul meu (în timp ce mărturisește asta își frânge degetele). Iar dacă îmi fac totuși curaj să o vizitez, ca să evit alte reproșuri, nu pot să-i arăt durerea mea, ci o port mai curând în tăcere, ca pe ceva ce, odată exprimat, ar deveni indecent. Îmi ascund trăirile cu un surâs fals, de clovn, ca să nu deranjez…
Abia acum era pregătită să-și dea voie să simtă în cabinet stările de rău neîngăduite de mama ei. Începuse un lung și prețios proces de diferențiere de așteptările procustiene ale părintelui și era pentru prima oară când simțea că poate să vorbească mai liber despre suferința ei și că urechile alea din fața ei sunt interesate nu să i-o alunge ca pe un vis urât oglindit, ci să-i asculte sensul.
Imagine: unsplash

Am crescut și eu, la fel ca voi... din mogâldeață om în toată firea cu tot neamul de intoleranțe și complexe... Le-am pr...
16/01/2026

Am crescut și eu, la fel ca voi... din mogâldeață om în toată firea cu tot neamul de intoleranțe și complexe... Le-am primit moștenire de la părinții mei, care la rândul lor le-au adunat de la părinții lor și tot așa. Una dintre aceste croncănituri care trece de la o generație la alta este cea potrivit căreia nu trebuie "să dai nas unui copil"... "să nu i se suie la cap"... adică să nu-l lauzi prea mult, să nu-l încurajezi prea tare... ci mai curând să-i arăți unde greșește... ca să se îndrepte. Raționamentul nu este în sine rău, departe de mine de a merge în direcția asta (știm cam cât de nocivă poate fi și lauda goală la fiecare pas de rezultat parțial, mai curând decât încurajarea efortului constant în direcția deprinderii unor abilități și aprecierea lui)... ci faptul de a transmite un astfel de mesaj aproape nemestecat prin autoreflecție și neadaptat la firea copilului sau la situație... aici mi se pare a fi o bubă care supurează într-un fel de ștafetă transgenerațională...
pentru că... nu cuvintele dure, criticile, cearta aduc înflorire și creștere unei ființe de copil, ci blândețea, curiozitatea de a-i descoperi micile motive și imaginarul, răbdarea, da... disponibilitatea de a-l însoți intern, cu alte cuvinte toate aceste mici dovezi mari de iubire...
Imagine: Pexels

Faptul că doare să pierzi ființe dragi este o realitate a condiției noastre umane.Dacă ochii pe care nu-i mai poți vedea...
15/01/2026

Faptul că doare să pierzi ființe dragi este o realitate a condiției noastre umane.
Dacă ochii pe care nu-i mai poți vedea decât în interiorul tău, nu și pe lumea asta, aparțin unui om lângă care ai crescut și ai simțit că poți fi tu însăți, cu toate acele cotloane întunecate ale inimii și minții, suferința devine direct proporțională cu intimitatea relațională pe care o ai ca reper lăuntric grație acelei întâlniri.
Prin urmare, am simțit că mă sfâșii pe dinăuntru când am aflat că s-a stins Eugen Papadima, analistul meu, căruia îi port nu numai recunoștință, dar și adâncă prețuire pentru toate acele ore, săptămâni, ani, în care a avut răbdare și blândețe să-mi cuprindă cele mai adânci zbateri. În momente în care aveam senzația că mă descompun. La propriu. Și având neobosită încredere în mine. Că voi găsi calea spre a deveni eu însămi.
O să-mi lipsești- Eugen, “Eugenia papa bun”, cm obișnuiam să mă joc transferențial cu numele lui, la început de proces psihanalitic. O să-mi fie dor de tine, om bun, integru, blând, empatic și atât de atent la limite, că doar nu degeaba îmi spuneai că nu poți seta granițe sănătoase, dacă nu le ai deja în tine, în structura ta.
Și las cu voi, cei care citiți acum aceste rânduri, câte ceva despre minunăția asta de om, care nu de puține ori se lăsa să fie transparent și să se îndoiască dacă mi-a oferit interpretarea potrivită sau mi-a fost alături într-un mod care să mă susțină nici prea mult, nici prea puțin, în căutarea aia a măsurii pe care nu o aveam în interior, dar pe care am învățat-o atât de bine de la el.
Când tremuram din toți rărunchii de frica de moarte, una care mă însoțise de când mă știam și îl întrebam dacă și el o simte, îmi spunea că nu, lui nu-i e frică. Și parcă mă mai liniștea și pe mine să-l aud cm pune mai degrabă viață în zilele lui și împlinire. Și cumva am vrut să cred că pe el nu-l va ajunge ZĂLUDA ASTA care mi-a răpit prematur atâția oameni apropiați. Mai ales că l-am descusut de-a fir a păr și chiar mi-a mărturisit cândva amuzat că ai lui au fost longevivi, au prins 90 de ani.
Îmi amintesc de parcă a fost ieri cum, întinsă pe divan, mintea mea a croșetat o fantasmă: se făcea că înot într-un acvariu imens și că el mă privea curios prin pereții de sticlă ai acvariului, apoi întregul cabinet a părut că se preschimba într-un fel de pântece care mă conține, numai că, la un moment dat mă sperii fără să știu de ce, deschid ochii care se fixează pe o gaură mică în perete (la propriu exista în perete gaura), în partea de sus, în stânga, și brusc am un gând, că ar putea să mă împuște cineva pe acolo.
Interpretările lui Papadima erau minimale, un mic sprijin ca să poți însăila tu sensul bun pentru tine, așa că am desfăcut ițele imaginii timp de mai multe ședințe.
Însă ceea ce voi păstra cu mine toată viața va fi amintirea faptului că, la scurt timp după acest moment, să fi fost poate o săptămână sau o săptămână jumătate mai târziu, când mă așez pe canapea și privesc spre gaura din perete, văd că a dispărut sub un strat de var și tot corpul meu se destinde, iar aici era talentul și inovația lui Papadima, în astfel de gesturi care veneau uneori în completarea interpretărilor tributare psihanalizei relaționale.
Și aș mai avea multe de spus pentru că Eugen Papadima a fost și va rămâne un felinar pe CALEA VIEȚII MELE.

Ce credeți că ar putea avea în comun și ce anume ar putea fi diferit pentru doi oameni care obișnuiesc să-și spună în gâ...
14/01/2026

Ce credeți că ar putea avea în comun și ce anume ar putea fi diferit pentru doi oameni care obișnuiesc să-și spună în gând, șoptit sau cu voce tare următoarele replici?
Cel dintâi:
- E ceva în neregulă cu mine. Nu e nimic de capul meu. Pur și simplu nu sunt în stare să fac nimic bine. Sunt rău.
Cel de-al doilea:
- Mă simt atât de gol pe dinăuntru și nu e nimeni lângă mine să mă sprijine. Sunt atât de singur! Nu-i pasă nimănui de mine.
Imagine: unsplash

Carina avea momente când se minuna de sensul prenumelui ei. Era ca și cm ar fi fost predestinată pentru alinare, consol...
13/01/2026

Carina avea momente când se minuna de sensul prenumelui ei. Era ca și cm ar fi fost predestinată pentru alinare, consolare. Da, de curând descoperise, în timpul ședințelor săptămânale de miercuri, de la ora 16, că îngroșase și ea, de când se știa, șirurile de copii terapeuți.
Da, își luase de mică misiunea de a-și alina mama, iar acum înțelegea și motivul pentru care nu prea a avut de ales în privința asta. A fost un fel de tentativă instinctivă de supraviețuire. Una pe care natura a lăsat-o la îndemâna pruncului. Să absoarbă neliniștile, suferințele, durerea mamei pentru a-și asigura supraviețuirea. Însă cât de amară este munca asta și cât de perfid se poate insinua în ființă și căsca un gol intern arhaic, atât de greu de umplut cu liniște și bucurie mai târziu, la vârsta adultă!
Iar prețul pe care l-a plătit este unul care îi face în continuare pielea să tresară de fiori: o inversare de rol mamă-fiică, o copilărie furată pe care anii de acum nu i-o mai pot reda decât simbolic, printr-un efort la fel de mare de a lăsa în urmă influența vieților netrăite ale femeilor din neamul ei.
Imagine: unsplash

Address

Bucureşti Sectorul 2

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Dr. Alexandrina-Carmen Ene, psihoterapeut posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram