Cabinet Individual Chitu Horia - Florian

07/05/2026

De ce ne certăm cu familia pe teme politice?

Nu e vorba despre politică. Nu a fost niciodată doar despre politică.
Când criza politică se intensifică, tensiunea intră și în casele noastre. Brusc, masa de duminică devine dezbatere aprinsă, iar cel mai drag om pare că „nu înțelege nimic."
Din perspectivă psihologică, explicația e clară: în perioade de incertitudine, creierul caută control. Iar cel mai la îndemână loc este... conversația cu cei apropiați.
Când îți convingi cumnatul că votează greșit, nu vrei să schimbi politica. Vrei să simți că ai putere în haosul din jur.
Valorile politice sunt adânc legate de identitate. A ataca opinia cuiva înseamnă, în mintea lui, a-l ataca pe el. De aceea reacțiile sunt atât de emoționale și personale.
Dacă tensiunile din jur au ajuns și în relațiile tale apropiate, sunt aici pentru o conversație.
— Psiholog Chitu Horia Florian
🌐 chituhoria.ro · 📞 0730 763 561

06/05/2026

Criza politică te afectează mai mult decât crezi.
Incertitudinea, știrile negative în buclă, sentimentul că nimic nu e sub control — acestea nu sunt doar „stres normal". Ele activează răspunsuri reale de anxietate în creier.

Vestea bună: există lucruri concrete pe care le poți face chiar azi.
- Limitează știrile la 2 momente fixe pe zi
- Separă ce poți controla de ce nu poți
- Menține-ți rutina — somn, mâncare, mișcare
- Nu procesa singur/ă

Dacă simți că ai nevoie de un spațiu în care să pui ordine în gânduri, mă poți găsi la 👇
🌐 chituhoria.ro
📞 0730 763 561
📩 chituhoria@gmail.com
— Psiholog Chitu Horia Florian

08/03/2026

Cea mai bună cale de a nu mă pierde în pustiul dezolant al creierului meu de dependent este recursul la o formă radicală de onestitate în cadrul oferit de o camaraderie bazată pe încredere și menținere a abstinenței. În fiecare zi, trebuie să dau glas și să mă eliberez de gândurile mele, să le scot la lumină ca să poată fi văzute, împărtășite și să poată trece testul realității la care le supun cei care țin la mine și care înțeleg natura dependenței. Ca parte a procesului de reabilitare pe care îl parcurg, trebuie (nu, de fapt am șansa) să iau legătura cu îndrumătorul meu în fiecare zi și să-i încredințez cele mai proaspete frici, fantezii și resentimente. În plus, am ocazia să-mi împărtășesc cele mai dureroase gânduri și emoții cu participanții la întâlnirile de grup din program și să mă eliberez de ele, în cadru restrâns, apelând la surorile mele într-ale dependenței de s*x și de iubire, aflate și ele în proces de reabilitare. De câteva ori pe săptămână, eu și una dintre cele mai bune prietene din cadrul programului vorbim la telefon. Discuțiile noastre încep, invariabil, cu următoarea frază: „Soro, uite ce nu vreau să afle nimeni despre mine azi“.
​Așa te ții departe de ispită: trebuie să spui cuiva exact lucrurile pe care n-ai vrea să le afle nimeni. Altfel, umbra ta va prelua controlul din cele mai întunecoase colțuri ale minții tale, va deveni din ce în ce mai puternică, dincolo de tenebre, gata oricând să atace și să te pună iarăși la pământ. Nu știi niciodată când te va răpune din nou. Poate chiar de tot, de data asta.
​La urma urmei, au dreptate cei din grupurile de reabilitare care spun că dependența nu se odihnește niciodată, ci stă mereu la pândă.”

07/03/2026

Copilul are nevoie să vorbească

Divorțul este un proces de separare în care furia și tristețea este la ea acasă. De cele mai multe ori lucrurile între adulți degenerează neputând face față sentimentului de pierdere și de neputință.

Dacă pentru protagoniști este un proces greu de dus, pentru un copil este poate imposibil de dus.

De cele mai multe ori copilul tinde să-și spună că din cauza lui părinții se despart, iar comunicarea cu aceștia să se oprească și să se ducă în rolul de salvator sau să se închidă de tot. Pentru un copil divorțul este foarte greu de dus deoarece toată lumea lui așa cm o știa se destramă, iar siguranța devine nesiguranță.

Și dacă în această perioadă intervine și alienarea parentală lucrurile pot scăpa cu ușurință de sub control, copilul fiind o armă pe care părintele alienator îl va folosi de fiecare dată pentru a câștiga teren în acest război al divorțului.

În fiecare război vor exista victime colaterale, cm și într-un divorț cu copil, copilul este victima colaterală.

De aceea, indiferent dacă într-un proces de divorț există sau nu există alienare parentală, copilul are nevoie de ajutor, are nevoie să vorbească, să-și exprime furia, mâhnirea, tristețea, cu alte cuvinte să ventileze și cu ajutorul terapeutului să fie ghidat și să înțeleagă că nu din vina lui se despart părinții, că el nu poate repara ce au stricat doi adulți și că nevoia lui este să se simtă în siguranță alături de părinți, chiar dacă aceștia sunt despărțiți și stau în case diferite.

Din păcate alienarea parentală în cele mai multe divorțuri este o realitate și cred că este important să înțelegem, că nu este în regulă și chiar dacă părinții se simt răniți, trădați sau le este dificil să accepte separarea, să nu implice copilul în procesul de divorț și să-i ofere spațiu în care să vorbească.

Sunt Psiholog Clinician și Consilier în Analiză Existențială și Logoterapie, iar parcursul meu profesional este ghidat de convingerea că, dincolo de orice simptom sau diagnostic, se află o persoană care caută să trăiască o viață cu sens.

02/03/2026

"Locul meu e aici chiar și când greșesc de la un capăt la altul. Poate chiar mai abitir atunci.
"Locul meu e aici" se referă și la rolul pe care-l am în propria-mi poveste; chiar dacă uneori îl uit, preț de câteva capitole, întotdeauna îl regăsesc."

Elizabeth Gilbert

16/01/2026

Comunicarea nu e un concurs de dreptate, ci un exercițiu de învățare

Cea mai mare barieră între părinți și adolescenți este frica de a fi „începători”. Părinții se tem că, dacă admit că nu știu cm să gestioneze noile conflicte, își pierd autoritatea. Adolescenții se tem că, dacă sunt vulnerabili, vor fi judecați.

Părinți: Nu e un eșec să spuneți „Nu știu cm să vorbesc cu tine acum, dar vreau să învăț”. Metodele vechi, bazate pe control, ridică ziduri. Educația nu se termină când copilul a crescut; atunci începe etapa în care trebuie să învățați o limbă nouă: a empatiei și a validării.

Adolescenți: Știu că e frustrant, dar amintiți-vă că și părinții voștri sunt la prima lor experiență cu această etapă. Rigiditatea lor este, de multe ori, doar o mască pentru frica de a nu greși.

O relație sănătoasă nu apare de la sine, ci se construiește când ambele părți lasă ego-ul la o parte.

Comunicarea se învață. Singura greșeală reală este să crezi că nu mai ai nimic de învățat

15/01/2026

02/12/2025

Dacă vom privi cu atenție și cu simț analitic către relațiile de cuplu, prietenii sau interacțiunile de zi cu zi, vom observa cât de puțin spațiu pentru intimitate și prezență există în mod real

27/11/2025

Mediul social acționează asupra minții, iar mintea acționează asupra corpului, într-un ciclu de feedback continuu. Un sistem psihologic echilibrat poate recalibra răspunsul biologic după o amenințare.

21/11/2025

Despre complexul Oedip și Electra – și despre momentele în care copilul „iubește prea mult”

În primii ani ai copilăriei, fiecare copil trece prin faze în care îl simți lipit de tine… și uneori pare că „luptă” pentru tine. În psihanaliză, asta poartă numele de complexul Oedip (la băieți) și complexul Electra (la fete).
Nu sunt boli, nu sunt etichete, nu e nimic greșit.
Sunt doar moduri firești prin care un copil își caută locul, siguranța și identitatea.

Dar uneori, aceste dinamici pot deveni greu de dus — pentru copil, pentru părinți sau pentru întreaga familie.

Când devine problematic acest atașament „prea intens”?

Când dragostea copilului față de un părinte devine atât de puternică încât îl ține pe loc… sau îi rănește pe ceilalți.

Semnale care merită atenție:

• copilul rămâne lipit de un singur părinte și refuză apropierea celuilalt;
• apar reacții de gelozie, plâns sau furie când părintele preferat oferă atenție altcuiva;
• copilul încearcă să „se bage” între părinți, ca și cm ar trebui să aleagă;
• părintele preferat devine sprijin emoțional al copilului, iar copilul ajunge să îl „consoleze”;
• apar anxietate, regresie sau comportamente care par „prea intense pentru vârsta lui”.

Aceste situații nu înseamnă că cineva a greșit. Ele înseamnă doar că echilibrul emoțional are nevoie de puțină grijă în plus.

Cum putem ajuta copilul?

Cu răbdare. Cu blândețe. Cu limite care protejează, nu rănesc.

• timp de calitate, separat, cu fiecare părinte;
• rutine stabile care îi dau siguranță;
• părinți care îl scot pe copil din conflictele lor, nu îl pun la mijloc;
• multă încurajare pentru autonomie: „poți și singur”, „ai încredere în tine”

Copiii iubesc intens. Uneori chiar prea intens. Dar asta înseamnă că au inimile pline.
Rolul nostru este să îi ghidăm cu blândețe spre echilibru — nu să îi certăm, nu să îi etichetăm, ci să îi ajutăm să se simtă iubiți de amândoi părinții în mod egal și sănătos.

Iar când emoțiile devin prea grele, sprijinul unui specialist poate aduce claritate, pace și un nou început pentru toată familia.

20/11/2025