28/03/2026
Azi vreau sa scriu despre curajul de a fi nefiltrat. O provocare imensă pentru perioada in care trăim.
Ieri am inceput un nou modul din formarea Somatic Experiencing® (SE), o metoda dezvoltată de Dr. Peter Levine, care a revoluționat modul în care înțelegem trauma, mutând accentul de la „povestea psihologică” la „reacția biologică”, ceea ce ramane in sistemul nostru nervos d**a un eveniment dureros care a trecut.
Si mi-a venit randul la practica intr-un grup format din 3 colegi si unul dintre mentorii practicieni. Odată ce m-am asezat pe scaun ca voluntar, am simtit o durere de frunte care se aduna fix in spatiul dintre sprâncene. Imi venea sa fug, era foarte inconfortabil ce simțeam. Am ramas si mi-am dat voie, insotita de colega din fata mea care era in rol de practician sa stau cu toata oboseala prezenta in mine. Mi-am permis sa renunt la un strat de haine care ma sufocau, sa casc pana la lacrimi, sa imi scot ghetele si sosetele sa raman desculță, sa imi urc picioarele pe scaun si sa imi masez tălpile, sa plang si sa pun in cateva cuvinte starea mea. In aceasta metoda povestea nu e relevantă, nu e nevoie sa vorbesti despre tine ci sa iti permiti expunerea sistemul nervos. Asa cm este, imperfect.
Și aceasta este o cale autentică de reglare emoțională, de eliberare .
Recent am avut o conversatie interesanta intr-un grup apropiat despre fericirea celorlalți pe care o vedem cand deschidem ecranele telefoanelor, care ne face sa tanjim d**a ceva ce noi nu avem, nu am avut si pare atat de greu sa ajungem acolo. Fete întinse, fara cearcăne, floricele, copii care zburda fericiți, muzica suavă uneori sunt constructii regizate menite să modifice percepția asupra realității.
Această conversație m-a făcut să mă întreb: unde s-a pierdut autenticitatea și de ce am ajuns să ne fie teamă de ea?
Pentru ca autenticitatea nu este o estetică
Trăim într-o eră în care „autenticitatea” a devenit, paradoxal, un trend. Vedem postări cu hashtag-ul , dar care sunt atent studiate, luminate și editate. Însă autenticitatea adevărată nu este o alegere estetică, ea este o stare de vulnerabilitate.
Când vorbesc despre parinti de exemplu, oameni care se trezesc in zorii zilei si primul lucru pe care il fac este sa isi pregateasca copiii de o noua zi sa ii duca la școală, grădiniță sa traverseze orasul ticsit sa ajungă la job, sa lucreze in condiții de stres, sa traverseze din nou orasul sa duca copiii la activități, sa incarce sacosele la supermarket, apoi sa ajunga acasa si sa ii pună copiii televizor sau telefon in timp ce ei gătesc sau aduna lucrurile aruncate prin casa, cu nodul de vinovatie in gât ca strica copiii. Ca nu urmeaza sfaturile expertilor in parenting.
Iar la finalul unei astfel de zi, sa deschizi telefonul si sa vezi reels-uri minunate despre cm sa iti schimbi viața. Despre oameni care au reusit sa aibă viata perfecta. Pai apesi instant si pui in cos reteta minune pentru ca ai da orice in acel moment ca viata ta sa fie cu totul alta.
Iti este rusine de autenticitatea ta. Si o vrei pe a celuilalt.
Cat din contentul social media iti arată despre oboseala cronica, sau momentele in care nu mai poti si urlii la copii, despre haosul din bucătărie sau lacrimile tale in timp ce te demachezi in baie?
Oare nu facem propaganda unei vieti care nu exista?
Stiu ca atunci cand punem inimioare, este modul nostru de a fi optimiști, sa aspiram la un ideal imposibil decât să ne confruntăm cu greutatea propriei realități.
Dar acest „like” are un preț invizibil. El hrănește un mecanism care ii face pe parinti să se simtă „greșiți”. Când validăm perfecțiunea fabricată, pedepsim, indirect, adevărul brut. Autenticitatea moare atunci când frica de a nu fi „de ajuns” devine mai mare decât dorința de a fi sincer.
Cine ne mai poate oferi azi perspective valoroase? Cine poate avea respect, intelegere, compasiune pentru realitățile noastre?
Să fii autentic astăzi înseamnă să refuzi să fii un slogan. Înseamnă să accepți că nu toate provocările sunt binecuvântări cu zâmbetul pe buze și că oboseala nu are nevoie de un filtru roz ca să fie acceptată.
Autenticitatea este promisiunea pe care ne-o facem nouă înșine că nu ne vom lăsa definiți de o imagine scoasă din context.
Viața adevărată este cea de dincolo de ecran — cea care nu primește mereu like-uri sau inimioare, dar care ne permite, în sfârșit, să respirăm ușurați pentru că suntem, pur și simplu, noi înșine.
De aproape 15 ani mi-am schimbat profesia. Si culmea nu mi-am schimbat-o ca am vrut. Ci pentru ca s-a creat atunci un context din care am iesit forțat. Dar va povestesc despre asta la tabara despre relatii autentice la 40+ pe care o organizez in vara.
De 15 ani ma formez, învăț, si cresc profesional sa ii ajut pe oameni sa gaseasca echilibrul in vietile lor, sa se cunoască, sa ii insotesc in vietile lor acolo unde se blochează si cauta o ieșire. Sunt deja la a treia facultate, după Filologie și Istorie acum studiez Psihologia. Insa efortul meu cel mai mare nu este cand muncesc cu voi, sau merg la facultate este atunci cand voi nu ma vedeți. Pentru ca si eu am sacosile mele pe care le car. In spatiile unde eu stau pe scaunul clientului la terapie sau coaching, in grupurile unde eu sunt cea care imi las emotiile la vedere si aduc parti din mine care ce sa fie văzute, vindecate in fiecare minut al vieții mele in care respir, ma misc, interactionez cu oameni apropiați care imi pun fel de fel de oglinzi, in neînțelegerile pe care le am cu fiul meu sau cu parintii mei.
Toate acestea sunt respiratii de viata in care imi dau voie sa fiu eu însămi, cu frici si greșeli si sa folosesc instrumentele pe care le-am învățat sa ma simt in siguranță, sa imi accesez resursele si sa cer ajutor atunci cand e prea mult chiar si pentru mine.
Si tot eu insami sunt si in sala de curs, la cabinet, in tabere sau cercuri acolo unde ma aliniez la intentia pentru care sunt acolo, cui vreau sa servesc si la toate resursele pe care le am sa ii sprijin pe ceilalți.
Nu pot sa servesc cu asumare, responsabilitate, respectiv grija, integritate fără sa am grija de partea umană din mine.
Acestea sunt practici de igiena emoțională, pe care orice terapeut, practician, coach, trainer are nevoie sa le facă. Si in plus, sa isi dea voie sa fie uman si sa priveasca alti oameni in ochi fix din acest punct al vulnerabilității.
Pentru ca autenticitatea adevărată nu se învață dintr-un reel de 15 secunde. Ea se învață în acele momente de vulnerabilitate în care recunoaștem: „Nu știu, dar sunt aici cu tine în acest haos.” Am fost si eu acolo la un moment dat. Este in regula sa fii acum aici.
Din acest spatiu a venit dorinta mea ca la inceput de iulie, sa formez un grup de oameni +40 ani, care au obosit sa mai investeasca in a fi perfecti si vor sa experimenteze 4 zile intr-un spatiu sigur, autentic ce poate face comunicarea nonviolenta pentru ei.
Adica sa le faciliteze un spațiu sigur de exprimare autentică, fără filtre, măști, judecăți, condiționări,
Imi propun ca inainte de toate sa va spun ce face pentru mine de 15 ani in toate momentele in care simt ca nimic nu ma mai ajuta.
Sunt doar 16 locuri pentru ca vreau sa fie un grup intim, este deschis deopotrivă femeilor, barbatilor, single, in cuplu cu copii sau fara copii iar formularul precum si detaliile le gasiti in comentarii.
Daca simti ca aceasta comunitate te cheama dar ai nevoie de mai mult, de exemplu sa vorbesti inainte cu mine, scrie-mi in privat si iti las acolo numarul meu de telefon si gasim timpul sa ne auzim. #40+
