27/01/2023
Ce copil matur! Ce copil ascultator si responsabil! Gandeste ca un om mare!
Multe persoane care au trait intr-un mediu familial cu dificultati semnificative ajung sa dezvolte tipare comportamentale si emotionale care pot fi puse sub umbrela conceptului de copil parental. Este un copil care preia inca de la o varsta frageda responsabilitati de adult in sistemul familial din care face parte si deseori primeste si validare pentru lucrul asta. Prima data termenul de parentificare a fost folosit de Salvador Minuchin si descria comportamentul parintelui de a delega roluri de parinte copilului.
Cum incepe drumul acesta?
Primul raspuns se afla in relatia de atasament care se dezvolta intre parinti si copil in primii ani de viata.
Desi pare ca relatia de ingrijire merge de la parinte catre copil, nu este deloc chiar atat de unidirectional. Copilul mic este intr-o foarte mare masura dependent de prezenta si ingrijirea parintilor si asta face ca el sa fie preocupat, in mod inconstient, de bunastarea acestora. Daca eu sunt dependent de o anumita persoana, atunci o sa fac tot ce tine de mine ca persoana respectiva sa fie bine, astfel incat sa ma poata ingriji.
Nu inseamna ca orice parinte care are dificultati personale isi va transforma copilul intr-un copil parental. Problema apare in momentul in care adultul nu este suficient de atent la ce se intampla in relatia cu copilul si nu observa cand acesta din urma incepe sa faca lucruri care ii depasesc dezvoltarea cognitiva si emotionala.
Tehnic vorbind mintea copilului nu este inca echipata sa faca fata unor probleme din viata adultului, dar asta nu inseamna ca nu incearca si ca nu face eforturi sa se adapteze la ceea ce se intampla in jurul lui. Pana la urma el depinde de contextul din care face parte.
Sunt tot felul de situatii care duc la aparitia tiparelor de copil parental: violenta familala, consumul de substante - dependente, boala psihica a unuia dintre parinti - depresie, schizofrenie, boli fizice care ii reduc parintelui capacitatea de autoingrijire, abuz fizic, probleme financiare, divort si multe altele.
Ce este important de mentionat este ca acest tipar de adaptare se desfasoara de-a lungul unui spectru, oamenii pot fi in acest rol pornind de la o intensitate foarte mica, sa zicem un copil care a observat conflictele parintilor si a incercat sa fie cuminte astfel incat sa nu ii supere si mai mult, pana la un copil care a fost constant mediatorul parintilor, a incercat sa ii medieze in conflicte, sa apere un adult de furia celuilalt adult sau sa fie sprijin pentru un parinte cu o problema majora, fizica sau psihica.
In dezvoltarea acestui tipar de adult parental sunt implicati mai multi factori: varsta pe care o are copilul atunci cand incep problemele (cu cat mai devreme cu atat impactul este mai mare), motivele pentru care apare acest tipar; claritatea asteptarilor pe care adultii le au de la copil, natura asteptarile pe care adultii le au de la copil, ghidajul si suportul oferit copilului in aceasta perioada, durata pe care se intinde criza sau nevoia de ajutor din partea copilului etc.
Experienta de a fi fost un copil parental vine la pachet cu foarte multe consecinte, consecinte pe care m-as feri sa le pun in cutia cu lucruri bune sau rele, sunt pur si simplu modalitati de adaptare la ceea ce se intampla.
La inceput un copil intr-o astfel de situatie ajunge sa fie foarte atent la ceea ce se intampla in jurul lui, sa scaneze in mod constant mediul inconjurator, reactiile emotionale ale parintilor, modificarile lor emotionale, sa sesizeze nevoile celor din jur si sa incerce sa le satisfaca. Pe termen lung asta se poate transforma intr-un tipar de salvator, intr-un adult care incearca deseori sa ii ajute pe cei din jur, sa le ghiceasca nevoile, sa ii ajute fara sa ii fi fost cerut ajutorul, copilul parental devine un adult care isi sacrifica destul de des resursele lui in favoarea celorlalti, nu pune limite, nu spune nu si simte vinovatie daca nu reuseste sa ii multumeasca pe ceilalti.
Unul dintre gandurile predominante ajunge sa fie "ceilalti ma plac pentru ceea ce eu fac pentru ei, pentru ceea ce ofer, nu pentru ceea ce sunt" si atunci relatiile ajung sa fie dezechilibrate. Ajung sa aiba dificultati in a cere ajutorul sau a primi fara sa ofere ceva la schimb, isi fac griji foarte mari despre cm vor fi perceputi daca pun limite sau daca cer lucruri pentru ei. Pe de alta parte asta inseamna ca isi dezvolta abilitati foarte bune de a se descurca independent, au foarte multe resurse de a face fata in situatii dificile si sunt perceputi din exterior ca fiind o resursa importanta a grupului din care fac parte, te poti baza pe ei.
De aceea si perfectionismul devine o problema la varsta adulta, deoarece foarte des incearca sa vina cu solutii din ce in ce mai bune la probleme care nu pot fi rezolvate sau care nu sunt in controlul lor, insa gandul care se insinueaza in mintea lor este ca "trebuie sa fac mai mult, trebuie sa incerc mai mult si sa fac mai bine". Apare acest sentiment de impostor, ca indiferent ce ar face nu este suficient de bine, dar de cele mai multe ori nu isi dau seama ca problemele pe care au incercat sa le rezolve nu erau ale lor de la bun inceput. De aceea in terapie e nevoie sa "lucreze" la nevoia mare de control care s-a dezvoltat de-a lungul timpului.
Studiile spun ca acest tipar, neconstientizat si nelucrat, poate fi transmis mai departe pe filiera transgenerationala.
Chiar daca e o problema destul de intalnita, procesul terapeutic poate sa fie diferit de la persoana la persoana si sa fie nevoie de o interventie personalizata. La modul general eu spun ca este nevoie ca fiecare dintre noi sa devenim un parinte bun pentru noi si sa avem grija de nevoile noastre fizice, emotionale asa cm ar face un parinte bun si intelept. Pentru asta e nevoie de timp, rabdare si compasiune fata de noi.
