21/01/2026
A venit, în sfârșit, iarna pe care o știam.
Iarna aceea adevărată, care nu se grăbește și nu face zgomot, ci se așază încet peste lume, ca o poveste spusă la gura sobei.
Atmosfera aceasta de basm — scârțâitul zăpezii sub tălpi, urmele fragile de căprioară desenate pe alb, bruma care îmbracă ramurile copacilor, șuieratul trenului auzit din depărtare — toate scot la iveală copilul din noi, cel pe care îl credeam demult uitat.
Fără să știm cm sau de ce, o bucurie simplă, dar intensă, ne cuprinde. Se strecoară ca un fior pe șira spinării și ne umple sufletul. Este iarna copilăriei. Sau poate iarna simplității — iarna fără griji, fără planuri, fără „trebuie”. Doar frigul acela bun care îți intră în oase după o zi întreagă de săniuș, râsete și bătăi cu bulgări de zăpadă.
Și mai era ceva… un miros. Mirosul rufelor proaspăt spălate, puse mai degrabă la înghețat decât la uscat. Mirosul acela curat, de rufe bocnă, aspre de frig, dar pline de viață. Un miros natural, nealterat de detergenți scumpi și promisiuni artificiale, ci de mâna aceea de Dero și de lipsa care, paradoxal, ne făcea mai bogați în simțiri.
Astăzi avem tot mai mult. Case pline, dulapuri pline, vieți pline de lucruri. Și totuși, parcă ne lipsește ceva. Lucrurile nu ne mai îmbogățesc sufletul. Ceea ce am pierdut, pe drum, este emoția — bucuria de a fi atent, prezent, mulțumit cu puțin.
Pentru că adevărata bogăție stă, de cele mai multe ori, chiar lângă noi: în familie, în prieteni, în natură, în credință. În micile miracole ale fiecărei zile. În zâmbetul nepoților, în salutul vecinului, în ciripitul vrăbiilor dimineața devreme. Și, dacă ai noroc, în apariția sfioasă a căprioarelor la marginea pădurii, ca o binecuvântare tăcută.
Iarna ne învață, din nou, să fim simpli.
Și poate, tocmai de aceea, ne este atât de dor de ea. ❄️
