Cabinet de Psihoterapie Dragoș Bold

22/09/2025

Mic fragment din cartea mea
"Sufletul din trup și trupul din suflet",
o metaforă a dorinței idealiste de nemurire

(...)
Ce ar însemna să văd din nou? Ar trebui să fiu închis într-o peșteră o perioadă suficient de lungă încât să mi se facă dor... Dor de frumusețea simplă, prezentă peste tot...
Să mă simt ca un copil, să fiu copil din nou... să plâng și să râd în același timp...
Trist, dar adevărat...e nevoie să nu mai vedem pentru a vedea din nou, așa cm e nevoie de boală pentru a aprecia sănătatea, ori să fim la un pas de moarte pentru a prețui viața...
Realizăm acest lucru atunci când prezentăm unor vizitatori locul în care trăim. În ochii noștri - blazare; în ochii lor - încântare... Câteodată, este contagios. Parcă redescoperim peisajele copilăriei prin ochii vizitatorilor și vedem din nou...trăim din nou...
Și apoi? Nimic...Ne întoarcem la ceea ce știm să facem cel mai bine, așteptând noi vizitatori - ca să simțim din nou că vedem, că trăim...
Poate că din acest motiv ne plac sărbătorile. Vrem schimbare. Altceva. Avem impresia că nu are rost să privim în jur decât dacă ceva este schimbat. Doar atunci deschidem ochii cu adevărat...
Beculețe, lumini de Crăciun, clădiri împodobite, artificii colorând cerul, lampioane, parade... Orice pată de culoare ne deschide ochii...
( publicată integral pe site-ul meu,terapieinoglinda.wordpress.com)
Terapie in direct

16/09/2025

REZUMAT AL CAPITOLULUI 7 DIN CARTEA MEA
EXTRAORDINARUL DIN ORDINAR. TERAPIE ÎN OGLINDĂ

TEXT INTEGRAL PE terapieinoglinda.wordpress.com

VOLUNTARIAT ÎN CALITATE DE TERAPEUT PE
Terapie in direct

”Ceea ce căutam în ceilalți era iubirea din partea părinților mei, și eșuam, invariabil, pentru că ceilalți se dovedeau - inevitabil - a nu fi părinții mei.
Pot să spun că mi-am regăsit acum părinți. Odată cu părinții, m-am regăsit și pe mine.
Iar odată cu mine, sunt convins că voi regăsi și lumea.
Nu mai am nevoie să văd în ea ceea ce nu este.
O voi vedea pentru ea, așa cm este în realitate.
Iar a vedea pe cineva așa cm este în realitate e începutul oricărei relații frumoase…

Perfecțiunea era un ideal, un vis frumos, se asocia cu un zâmbet, cu o îmbrățișare, un sărut sau o mângâiere,
În schimb, realitatea era un coșmar, pentru că se asocia cu greșelile transformate în tragedii de privirile încruntate ale părinților.
Și visam permanent, ca să uit că trăiesc într-un coșmar…
În lumea mea secretă, eram perfect și eram iubit pentru asta…
În lumea reală știam că nu pot fi perfect, ci doar perfecționist - încercam, adică, să fac cât mai puține greșeli cu putință, chiar dacă știam că în cele din urmă greșeala era inevitabilă.
Așa am învățat că sunt un ratat și că, orice aș încerca să fac, în cele din urmă voi eșua…
Nu mai vreau să fiu perfecționist, refuz să trăiesc pentru a vâna greșeli - ale mele sau ale altcuiva.
Știu că perfecționismul nu face altceva decât să mă transforme în părinții mei.
Nu vreau să le duc tristețea și complexele mai departe…
Nu mai vreau să fug, să mă ascund de greșeli. Aleg să ne împrietenim, pentru că știu că am foarte mult de învățat de la ele…
Nu mai vreau să fiu un ratat pentru că am greșit, ci un simplu om…

Cred că am încercat pentru prima oară ușa celulei în care eram închis și am văzut că aceasta nu era încuiată.
Mi-am dat seama că, în tot acest timp, nimeni nu mă ținuse închis în celulă, în afară de mine…
Sunt liber. Sunt la fel de nevinovat ca orice altă ființă nevinovată, am dreptul să trăiesc la fel de mult ca oricare altă persoană.
Lumea ne aparține tuturor, în egală măsură. Este și lumea mea…
Egal cu ceilalți, îndrăznesc să-i privesc în ochi. Și să le caut sufletele…

Sunt adultul care vorbește în numele copilului care am fost cândva,
și îndrăznesc să spun adevărul, pentru că îi sunt dator cu asta copilului din mine:
- Nu sunt eu cel vinovat. Din contră, eu sunt victima.
Mă feream de conflicte pentru că eram întotdeauna de partea acuzării mele.
În loc să îmi iau apărarea - așa cm face un adult în mod normal -, eu eram de partea celuilalt - a părintelui, până la urmă.
Ca să nu supăr, să nu rănesc, de frica răzbunării, din neputința mea - copil și din omnipotența celuilalt - părinte…
Nu vreau să acuz, ci să-mi iau apărarea.
Nu vreau să lovesc, ci să mă protejez de lovituri.
Nu mai vreau ca, atunci când sunt lovit, să întorc și celălalt obraz.
Nu mai vreau să mint că merit palma…

Eu nu îți cer să fii ”sfânt”…
Vreau să fii bun și vreau să-l ajuți pe celălalt, doar. Iar dacă celălalt îți răspunde la fel, înseamnă că merită… Dacă nu, e alegerea ta dacă vrei să mai insiști sau nu…
Altfel, dacă tratezi oamenii cu indiferență, cu nepăsare nu vei afla niciodată dacă merită sau nu atenția, afecțiunea ta… Nu vei știi niciodată dacă te-ar fi primit în viața lor…
” Oamenii mă resping pentru că mă port distant cu ei sau mă port distant cu ei pentru că mă resping…”
” Mă îndepărtez de oameni pentru că ei s-au îndepărtat de mine sau ei se îndepărtează de mine pentru că eu m-am îndepărtat primul de ei”...
Poate că știi zicala ” Oare ce a fost prima oară, oul sau găina?!...”
Morala e că nu contează…
Nu e important că nu oferi iubire pentru că nu ai primit iubire sau că nu primești pentru că nu oferi…
Ceea ce contează e că un cerc vicios nu-l poate rupe decât cineva conștient de existența lui… Adică tu!
Oferă ceea ce vrei să primești, și atunci - doar atunci - vei avea dreptul să te aștepți să primești, la rândul tău, ce ți-ai dori…
Iubește, și poate că vei fi iubit!
Lasă-te iubit, și poate că te vei iubi!
După care, dacă vei reuși să te iubești pe tine, inevitabil vei răspândi mai natural iubire din prea-plinul tău…
Poate că nu-ți va ieși din prima, dar știi - măcar - că asta e calea, unica ce poate rupe cercul vicios…”

16/09/2025

REZUMAT AL CAPITOLULUI 6 DIN CARTEA MEA
EXTRAORDINARUL DIN ORDINAR. TERAPIE ÎN OGLINDĂ

TEXT INTEGRAL PE terapieinoglinda.wordpress.com

VOLUNTARIAT ÎN CALITATE DE TERAPEUT PE
Terapie in direct

” - Vrei și meriți și poți și ai dreptul și ești liber să fii iubit!!!
- Da, vreau și merit și pot și am dreptul și sunt liber să fiu iubit!!!...
( Îmi vine să plâng… Îmi dau voie să plâng…Sunt lacrimi de iubire…)
…
Simt că am deschis o ușă pe care mi-am interzis să o deschid.
Sau că am deschis ochii, pe care am refuzat să-i deschid până acum.

Greșeala mea a fost că nu am înțeles cât de mult mă iubești… că am crezut că mă urăști.
Greșeala ta a fost că nu ai știut să-mi transmiți faptul că mă iubești. Că te-ai purtat cu mine ca și cm m-ai urî…
Ne-am dezamăgit reciproc, în realitate…
Știi când are efect o dragoste dură ca cea pe care mi-ai oferit-o tu mie?
Atunci când cel căruia i se oferă știe că toate criticele și toată exigența vin din iubire.
Iubirea este baza, iubirea este totul.
Atunci când nu știi că există, ceea ce clădești sunt castele de nisip…
Aș vrea să ne spunem ”Te iubesc” unul celuilalt, să ne îmbrățișăm și să mergem mai departe, păstrând îmbrățișarea aceasta pentru totdeauna în suflete…
Pentru că nu poți muta un munte din loc decât dacă știi că dincolo de el se află iubire…

Din clipa în care îți rezolvi relația cu proprii părinți - acceptându-i și iubindu-i pentru ceea ce sunt, cu bune și cu rele și dându-le voie să te iubească exact așa cm pot ei să o facă, cu aceleași bune și rele - lucrurile se vor schimba total.
Lumea nu va mai fi pentru tine o căutare disperată a propriilor părinți.
În sfârșit, vei fi capabil să-i vezi pe ceilalți pentru ceea ce sunt, nu ca simple substitute ale mamei sau ale tatălui tău.
Nu vei mai fi doar un copil neiubit, care depinde total de aprecierea celorlalți. Vei avea dreptul să fii iubit, la fel cm și ceilalți vor avea dreptul să fie iubiți de tine.
O să ai relații autentice cu cei din jur, de la egal la egal.
Până acum, orice relație din viața ta eșua inevitabil, pentru că miza era imposibilă - obținerea iubirii părinților.
De acum înainte, vei comunica cu adevărat cu ceilalți, o să vezi cât de diferiți și de complecși pot fi oamenii, iar în relație cu această complexitate și varietate te vei dezvolta și vei deveni tot mai complex, la rândul tău.
Din moment ce oamenii erau pentru tine copii ale părinților tăi, nu aveau, de fapt, existență de sine stătătoare și îi priveai ca pe un tot nediferențial, atâta timp cât ceea ce te interesa la ei, în realitate, erau similaritățile cu proprii părinți.
De acum înainte, nu vei mai fi un Eu nedefinit în relație cu un Tu generalizat, ci o ființă umană unică în relație cu alte ființe umane unice, la rândul lor.
Vei privi cu adevărat.
Vei simți, vei empatiza.
Vei înțelege, vei împărtăși.
Vei iubi și vei fi iubit…”

16/09/2025

REZUMAT AL CAPITOLULUI 5 DIN CARTEA MEA
EXTRAORDINARUL DIN ORDINAR. TERAPIE ÎN OGLINDĂ

TEXT INTEGRAL PE terapieinoglinda.wordpress.com

VOLUNTARIAT ÎN CALITATE DE TERAPEUT PE
Terapie in direct

”Tu te simți slab. Tu ești cel dominat, mic, subjugat…
Și chiar dacă te-aș ajuta să devii cel puternic, dominator, asta nu schimbă cu nimic problema…
Rămâi în același cerc strâmt, închis, înlănțuit într-o perspectivă a imediatului din care nu te poți elibera…
Ca și cm ai fi într-o închisoare, incapabil să îți mai imaginezi că poate exista libertate…
Nu te eliberezi din închisoare în momentul în care devii gardianul închisorii…
Te eliberezi doar în momentul în care realizezi că închisoarea nu există.
Închisoarea înseamnă să nu fii tu însuți.
Iar Libertatea - să fii tu. Asta-i tot…

Dă-le voie oamenilor să nu mintă.
Iar ție, dă-ți voie să accepți adevărul.
Iar adevărul te va vindeca de fantasme.
De a te minți că ești altcineva decât ești în realitate.
Și altfel decât ești în realitate…
Dincolo de ființa prea fragilă și sensibilă, te vei descoperi pe tine.
Adevărul tău te va durea câteodată, dar te va face mai puternic, întotdeauna…

Într-un conflict autentic, valorile uneia dintre părți se construiesc pe negarea valorilor opuse ale celuilalt.
Dacă tu îți negi propriile valori, nu faci altceva decât să-i ușurezi celuilalt munca.
Îl ajuți să îți facă rău; să distrugă ce este mai important în tine, asezându-se pe sine în loc.
Poți avea dubii dacă opiniile, comportamentele, gândurile sau deciziile - alegerile tale - sunt conforme cu valorile pe care le ai.
Dar nu te îndoi niciodată de valorile tale.
Poate că faci la un moment dat o alegere care vine din frică.
Să te îndoiești de valorile pe care le ai înseamnă să crezi că a-ți fi frică presupune că ești, dincolo de aparențe, de partea răului.
Nu! A nu te comporta conform valorilor pe care le ai nu-ți pune sub semnul întrebării valorile, ci felul în care le pui în practică.
Dacă îți negi valorile, ești pierdut.
Dacă îți negi comportamentele, îți dai seama că ești pe drumul greșit și ai toate șansele să revii pe drumul cel bun. Drumul tău…

Binele nu este 100% bine, așa cm nici răul nu este 100% rău. Le găsești întotdeauna în amestecuri și proporții variate, iar dincolo de aparențe este un întreg univers de cauze, semnificații care complică și mai mult lucrurile…
Să reduci, forțat, toate nuanțele de gri la doar două culori ”abstracte”- alb și negru - nu înseamnă altceva decât să transform complexitatea realității într-o fantezie personală golită de conținut și de viață…
Albul ”cooperează” cu negrul pentru a se obține griul…
Dă-le voie să se atingă una pe cealaltă, să se împrietenească, dacă vrei să vezi cu adevărat…

Nu trebuie să vezi lucrurile în termenii lui ”totul sau nimic”.
”Totul” echivalează cu ”mă plac, mă admir, sunt extraordinar, sunt nemaipomenit”, iar ”Nimicul” echivalează cu ”nu mă suport, sunt ultimul om, sunt o greșeală, un rebut”.
În momentul în care nu te suporți și aștepți să te admiri, e ca și cm ai vrea să ajungi dintr-o prăpastie până la cer dintr-un salt. Evident, e imposibil…
Nu, eu nu mă admir. Iar de plăcut, uneori mă plac puțin, alteori mai mult, uneori deloc…
Dar de fiecare dată încerc să fac ceva în așa fel încât să fie puțin mai bine.
Dacă nu mă plac deloc, fac în așa fel încât să mă plac puțin. Dacă mă plac puțin, fac ceva încât să mă placă puțin mai mult…
Nu urmăresc neapărat să ajung ”la cer”. Ceea ce mă interesează, în schimb, este să urmez linia ascendentă.
Și chiar dacă am căzut, știu că tot în sus trebuie să mă îndrept…

Atunci când crezi că ai înțeles ceva, explică-i copilului mic din interiorul tău în cuvinte cât mai simple, Iar dacă acesta nu înțelege înseamnă că nici tu nu ai înțeles cu adevărat…
Ceea ce vreau să spun, până la urmă, este că adevărul este extraordinar de simplu, și extraordinar de complicat de ajuns la el, dar se merită efortul…
Nu există scurtătură. Viața nu e o scurtătură…

Dincolo de slăbiciune și de sensibilitate, te ascunzi pe tine cel adevărat.
Și te ascunzi nu doar față de lume, ci mai ales față de tine.
Deschide ochii atunci când te privești în oglindă.
Privește-te cu adevărat.
Îți promit că vei avea o surpriză plăcută…”

Cartea care demonstreaza concret viziunea mea asupra terapiei

16/09/2025

REZUMAT AL CAPITOLULUI 4 DIN CARTEA MEA
EXTRAORDINARUL DIN ORDINAR. TERAPIE ÎN OGLINDĂ

TEXT INTEGRAL PE terapieinoglinda.wordpress.com

VOLUNTARIAT ÎN CALITATE DE TERAPEUT PE
Terapie in direct

” Nu-mi arăți adevărata ta față, ci o mască sub formă de caricatură. Iar eu nu am nicio șansă să te cunosc pe tine, ci doar caricatura.
Da, poate că masca mă fascinează, dar fascinația nu-mi atinge sufletul.
”Bestia” mă emoționează mult mai mult decât ”prințul”, pentru că îmi seamănă.
Acolo și doar acolo ne putem întâlni, cu adevărat.
Dincolo de mască…

Avem de ales - ori ne spunem unul celuilalt ceea ce simțim, ceea ce trăim, chiar dacă sunt prostii, ori ne etalăm reciproc perfecțiunea…
În primul caz vom fi împreună, vom învăța , ne vom emoționa, ne vom influența unul pe celălalt și vom evolua amândoi.
În cel de al doilea caz vom rămâne, dincolo de aparențe, singuri. Fiecare cu lumea lui, în care ceilalți oameni sunt doar clone ale propriei persoane…

În primul rând trebuie să știi cine ești, ca să devii conștient de propria valoare, implicit de ceea ce poți oferi celorlalți..
Cunoscând cu adevărat oamenii vei știi nu doar ce le poți oferi, dar și ce au nevoie să primească și ce pot să-ți ofere, la rândul lor.
Trebuie să te cunoști și să-i cunoști cu adevărat pe ceilalți ca să poți fi empatic, sensibil față de problemele lor.
Nu există relație adevărată dacă nu există cu adevărat un ”Eu” și un ”Tu” egali care să poate fi într-o relație…

În afara poveștilor noastre particulare în care fiecare este, inevitabil, centrul propriei sale lumii mai există o poveste comună, în care toți suntem personaje principale, în măsura în care ne respectăm și ne considerăm egali unii celorlalți.
Iar realitatea - privită ca lume în care trăim și viață de care ne bucurăm în același timp, având aceleași drepturi în raport cu ele - reprezintă lumea comună, în care toți suntem, obiectiv vorbind, personaje principale.

Am descoperit, în terapie, că nu există decât o formă de cunoaștere autentică - a propriei persoane și a celuilalt -, și anume de la suflet la suflet…
Aceasta ar fi definiția sintetică a terapiei - două suflete aflate față în față…

O relație se construiește în doi. Dacă nu suntem doi, nu există relație… Și, dacă nu există ”doi”, nu există nici ”unu”. Adică nu mă pot cunoaște cu adevărat pe mine, nu pot deveni cu adevărat eu însumi decât în relație cu tine și cu lumea, altfel cunoașterea de sine e doar o pseudocunoaștere…

Singurătatea mea era o problemă pentru că nu puteam să fiu altfel decât singur. Pentru că era omniprezentă.
Nu știam să fiu altfel, nu puteam să văd pe altcineva în afară de mine.
Eram singur pentru că nu exista altă perspectivă în afară de a mea.
Nu puteam să concep că ceilalți ar putea fi altfel decât mine.
Acum caut permanent alte perspective, alte feluri de a vedea realitatea…
Le iau în mine, le las să crească, iar dacă se potrivesc în peisajul meu, le păstrez.
Le dau voie, chiar, să-mi modifice peisajul intern, dacă mi se pare că mă completează într-un fel sau altul.
Practic, nu mă mai simt singur atunci când sunt doar eu. Pentru că, acum, sunt eu cu mine.
Mă respect, mă bag în seamă, mă ascult și mă înțeleg.
Am o relație pozitivă cu mine însumi, înainte de a o avea cu ceilalți.
Cred că felul în care comunicăm noi în terapie a reprezentat un model de comunicare cu mine însumi, pe care l-am interiorizat treptat, până când a devenit parte din mine…
Relația pe care am construit-o noi aici, în terapie, a fost un model pentru construirea relației mele cu mine, care este - la rândul ei - un model pentru relațiile mele cu persoanele pe care le vreau și care mă vor în viețile lor…

Ești o ființă umană.
Te-ai născut pentru a fi unic. Incomparabil. Inconfundabil.
Totul ține de perspectivă. Dacă te raportezi la ceea ce este repetitiv în tine și în viața ta, ți se va părea că ești plictisitor și neinteresant.
Din contră, dacă ai o atitudine de curiozitate, atât față de tine cât și față de lume, în general, surprizele nu vor întârzia să apară.
Și, nu în ultimul rând, tu vei fi cea mai mare surpriză pentru tine…”

16/09/2025

Rezumat al Capitolului 3 ( Fragmentele 21-32) din
EXTRAORDINARUL DIN ORDINAR. TERAPIE ÎN OGLINDĂ

Text integral peterapieinoglinda.wordpress.com

Voluntariat în calitate de terapeut pe
Terapie in direct

” Vreau să-ți prezint o perspectivă oarecum diferită asupra lucrurilor. Ce înseamnă să fii pe penultimul loc? Dacă ai concura doar tu și cel clasat pe ultimul loc, ar însemna că ai fost primul.
Și de ce nu vrei să accepți perspectiva asta? Simplu. Dacă ai accepta-o, ar scădea drastic șansele de a mai fi vreodată pe ultimul loc…implicit de a mai eșua vreodată…

Te trădezi pe tine mințindu-te că lumea este cea care te condamnă…
Nimeni nu te condamnă. Tu ești singurul care te condamni…
Acum știi adevărul. Iar adevărul este propria conștiință. Nu ai unde să te ascunzi de ea.

Amânându-ți visurile, în realitate le-ai abandonat.
Abandonându-le, în realitate te-ai abandonat pe tine…

Poate că abandonezi ca să nu fii abandonat. E mult mai ușor și mai puțin dureros să controlezi tu ceea ce se întâmplă, decât să fii controlat din exterior. Chiar dacă îți faci rău, poți gestiona durerea.
În schimb,răul primit din exterior traumatizează, nu te simți pregătit să-i faci față…
Marea problemă, însă, este că - dacă nu te confrunți, treptat, cu răul - va fi imposibil să capeți chiar și cea mai mică putere de a-l înfrunta… Și vei rămâne pentru totdeauna neputincios în fața lui. Ca un copil într-un trup de adult…

- Tu i-ai iertat vreodată pe cei care te-au abandonat?
- Nu știu dacă aș putea să-i iert vreodată. Ceea ce știu, cu siguranță, este că nu au făcut nimic pentru asta.
Să iert, pentru ce? Să iert persoane care se consideră nevinovate? Să iert adulți lași care dau vina pe copii pentru ce au făcut ei? Adulți incapabili să-și asume responsabilitatea? Incapabili să se pună în locul unui copil? Să treacă peste propriul orgoliu sau egoism?...
- Iar tu? Crezi că cei pe care îi abandonezi te vor ierta vreodată? Tu ce faci pentru ca ei să te ierte?
- Nu e același lucru. Eu am suferit, am dreptul să mă răzbun pentru asta. Eu am fost o victimă…
- Așa cum, poate, cei care te-au abandonat pe tine au fost abandonați, la rândul lor?...
- Nu cred că este normal ceea ce faci. Tu cui anume îi iei apărarea? Ești de partea lor sau de partea mea?...
- Știi ce este paradoxal? Faptul că, în realitate, eu sunt din partea ta, iar tu ești din partea lor…
Pentru că tu cel adevărat ești persoana nevinovată pe care o ”ataci”, abandonând-o…

Știi ce dă, cu adevărat, substanță visului în copilărie?
Copilul crede în adultul în care se va transforma într-o zi.
Copilul are încredere că va deveni un adult puternic, este mândru de persoana care va fi cândva și îți promite, în imaginația lui, că acest adult îi va împlini visurile.
Visează un adult în care are încredere și care îi jură că nu se va lăsa până când nu va împlini visurile copilului.
Adultul din imaginația copilului nu abandonează niciodată…
Luptă până la capăt pentru visul lui…
Fericirea ta nu are cm să dureze mai mult de o fracțiune de secundă, pentru că tu ai pierdut acel adult. Nu mai ai în cine să crezi, pentru că tu ești acel adult și te-ai dezamăgit de nenumărate ori .
Cum ai putea să mai crezi, oare, în tine când te abandonezi iar și iar, la nesfârșit?!...

-Poți să fii propriul tău model. Dacă știi cm să susții pe cineva, știi cm să te susții pe tine…
- E prea târziu, acum…
- Celor pe care îi sprijini le-ai spune asta? ”E prea târziu, la vârsta ta”?...
- Niciodată nu e prea târziu…
- Ceea ce pentru ceilalți ar fi adevărat, pentru tine nu poate fi fals. Asta dacă nu cumva alegi să te minți singur…
Și cm ai putea să le fii de ajutor celorlalți, dacă tu nu crezi în ceea ce vrei ca ei să creadă?!...
Cum ai putea să le oferi celorlalți speranță, dacă tu nu ai?
Cum poți să dai ceea ce nu ai?!...

Tu nu regreți visurile, de fapt, ci starea de bine pe care ți-o aduceau îți lipsește…
Și ești blocat pentru că ai tratat problema în termenii lui ”totul sau nimic”.
Concret, visurile te-au dezamăgit, așa că ai renunțat la a mai visa.
Nu visatul în sine era problema, ci faptul că fanteziile tale nu aveau nicio legătură cu tine sau cu realitatea, în consecință nu aveau nicio șansă să se împlinească vreodată…
Tu ai abandonat orice formă de a mai visa, în loc să abandonezi doar visele absurde.
Găsește-ți acel vis care se poate materializa într-o pasiune.
Adică visul care să corespundă talentelor, intereselor, posibilităților pe care le ai.
Implicit, care se poate transforma în realitate.
Iar atunci, rațiunea și simțirea ta se vor împăca și se vor ajuta una pe cealaltă, ca doi prieteni adevărați…

- Nu cred, de fapt, că m-am mințit că fanteziile mele absurde ar fi adevăratele mele vise.
De fapt, ele provin din copilărie și nu le-am mai pus de atunci sub semnul întrebării…
Cred că le-am asociat întotdeauna cu fericirea lipsită de griji a copilăriei, cu libertatea, cu omnipotența pe care o simțeam atunci când mă jucam… puteam fi orice, și era…magic…
Sentimentele, emoțiile pe care le trăiam atunci, pe ele am vrut, de fapt, să le păstrez pentru totdeauna, și am crezut că păstrând visurile, le păstrez pe ele…
- Practic, te-a durut atât de mult decizia de a trăi o viață normală versus una ”desprinsă din visurile copilăriei” pentru că ai simțit, în momentul acela, că renunți la copilul din tine, cu tot ce avea el mai frumos - capacitatea de a visa, creativitatea, speranța, inocența, bucuria, fericirea, iubirea…
Ai simțit că îți pierzi iremediabil, sufletul, până la urmă…
La ce să mai trăiești, astfel?...
- Așa e, ai dreptate…
Și am crezut că am aruncat, odată cu visele ”de-o vară”, propriul meu vis…cred că asta m-a făcut să mă prăbușesc, de fapt…
- Ți-l mai amintești? Crezi că îl poți recupera?...
- Nu trebuie să îmi amintesc sau să recuperez ceva, ci doar ceea ce este…prezentul…
Pentru că realitatea mea este că îmi trăiesc visul…

Eu cred că adevăratul tău vis sau pasiune, indiferent cm vrei să-i spui, este acela sau aceea la care nu poți să renunți, oricât te-ai strădui să faci asta…
Eu cred că adevărata ta pasiune te alege ea pe tine, și nu invers…
Atunci când nu mai ai nimic, vezi cu ce ai rămas și aceea este adevărata ta pasiune…

Ca să poți învăța din greșeli, trebuie să greșești, și cu cât faci mai multe tipuri de greșeli, cu atât ceea ce înveți este mai complex, mai diversificat…
Să ai ca obiectiv să nu eșuezi înseamnă să fugi de efort, de ceea ce este dificil, greu de realizat, implicit să nu înveți nimic în viață.
Ca să înțelegi mai bine ceea ce vreau să spun, imaginează-ți un munte.
Cel care vrea să învețe din greșeli alege să urce, învățând din propriile greșeli cm să escaladeze, cm să-și dozeze efortul, de ce anume să se sprijine, ce traseu e preferabil, care sunt capcanele…cum învață? Alunecând și reluându-și urcarea, având grijă să nu mai facă din nou greșelile care l-au făcut să alunece mai devreme.
Cel care are ca obiectiv să nu eșueze, sub nicio formă, ce face?
Alege cealaltă parte a muntelui - alege să coboare, pentru că e mai ușor și nu poate să greșească…Și nu va greși, cu siguranță…dar ce va învăța, oare?...

În primul rând, atunci când faci un anumit lucru greșit, ai nevoie de niște cunoștințe sau să îți dezvolți anumite abilități care transformă ceea ce faci greșit în ceva făcut corect.
Evident că, dacă ai așteptarea ca data următoare să faci corect ceea ce acum faci greșit, nu vei ajunge niciodată să faci lucrurile cm trebuie.
De ce? Pentru că nu vezi ”prăpastia” între cele două variante, iar dacă nu vezi ”prăpastia” nu poți construi ”puntea” care să te ajute să ajungi de pe o latură pe alta…
În al doilea rând, ar trebui să-ți imaginezi că între varianta greșită și cea corectă este o anumită distanță.
Dacă aceasta distanță este invizibilă pentru tine, vei încerca de fiecare dată să o acoperi dintr-un salt, iar acest lucru va fi imposibil.
Ca să parcurgi o distanță, trebuie să o faci pas cu pas.
La început, e ca și cm ai învățat să mergi din nou în picioare. Va trebui să înveți să faci primul pas, după aceea pe al doilea, după care pe al treilea, al patrulea…
Să nu crezi, cumva, că e suficient să faci doar primul pas.
De multe ori, al doilea va fi total diferit de primul, așa cm al treilea va fi diferită de al doilea, și tot așa…
Drumul va fi sinuos, cu urcușuri și coborâșuri, asemenea unor valuri…
Tot ce contează este perseverența …
Iar următorul pas, oricât de mic ar fi, este decisiv, pentru că el face diferența între totul și nimic…

Perseverează. Mergi mai departe, pas cu pas. Oftat după oftat.
Nu te opri, chiar dacă nu crezi că meriți. Chiar dacă nu crezi că ai dreptul.
Cum ai vrea ca altcineva să facă ceva pentru tine, dacă tu însuți nu faci?
Nu te abandona, pentru că nu mai este nimeni ca tine.
Onorează-ți unicitatea, indiferent cm ți s-ar părea că este.
E a ta, e tot ce ești, e tot ce ai.”

16/09/2025

REZUMAT al Capitolului 2( Fragmentele 11-20) din
Extraordinarul din ordinar. Terapie în oglindă

Terapie in direct terapieinoglinda.wordpress.com

” Legătura dintre partea ta prevăzătoare, hipervigilentă și partea care oferă libertate, independență este iubirea. Pur și simplu, iubirea.
Pune acele două părți în echilibru! Fă-le să coopereze între ele, în așa fel încât curajul să nu fie inconștient, iar prudența să nu ucidă curajul…

Orice adevăr, cât de dureros ar fi, în momentul în care te apropii de el cu bunătate, înțelegere, empatie, acesta se transfigurează. Iubirea sinceră, adevărată transfigurează.
Nu vreau să spun că nu se poate profita de iubire sau că nu poate fi batjocorită… dar niciodată nu se poate întâmpla acest lucru în momentul în care cel ”atins” de iubirea ta decide să urmeze calea adevărului; adică să nu se (mai) mintă singur…Iar acest lucru nu depinde de tine, ci de celălalt. Tu ai făcut tot ce depindea de tine ca să-l ajuți…
Tu nu poți decât să spui cu voce tare adevărul, de celălalt depinde dacă vrea să creadă în el sau nu…
Cel care recunoaște că iubirea este ceea ce îi lipsește în viață - implicit, singura care îl poate împlini cu adevărat -, sau că motivația fundamentală a oricărei ființe umane este tocmai obținerea iubirii, acela recunoaște, de fapt, adevărul fundamental al vieții.
Restul este… aparență.
Fugă de acest adevăr atât de simplu…

Dincolo de ceea ce creezi, tu ești o creație în sine.
Greșești atunci când crezi că ceilalți te pot iubi pentru ceea ce creezi.
Te pot admira, dar admirația nu are nicio legătură cu iubirea.
Dincolo de orice ai crea, nu uita că tu în sine ești o creație.
În relațiile interumane nu contează ceea ce creezi, ci ce fel de creație ești tu…
Dacă tu nu crezi în unicitatea ta ca ființă umană- unicitatea istoriei tale de viață, a experiențelor interioare și exterioare prin care ai trecut în felul tău inconfundabil -, nu ai cm să simți iubirea cu adevărat.
Ca să ai parte de ea, trebuie să ieși din anonimat.
Nu există iubire în anonimat…Ești o creație unică prin chiar faptul că te-ai născut.
Iubește-te pentru asta; după care vei iubi și vei fi iubit cu adevărat…

Valorile vor fi întotdeauna punctele tale cardinale.
Vei avea nevoie de ele, mai mult ca oricând, atunci când te vei rătăci.
Urmează-le și nu ai cm să dai greș. Pentru că ele sunt direcția ta bună…

Vinovăția, în varianta ei negativă, este nici mai mult nici mai puțin decât o formă de autopedepsire care nu ajută în final pe nimeni - nici pe cel față de care te simți vinovat, nici propria persoană.
În varianta pozitivă, vinovăția presupune să te gândești ce anume ai putea face în așa fel încât să repari răul făcut, iar această atitudine va ajuta, concret, persoana față de care ai greșit, și nu în ultimul rând pe tine…

Nu ar exista dezamăgire, dacă nu ar fi existat inițial amăgire…
Amăgirea înseamnă să te minți singur că ceva ce nu este adevărat este adevărat.
Și în asta constă, de fapt, adevărata dezamăgire, nu în descoperirea adevărului…
Chiar dacă poate fi dureros, pentru moment, pe termen lung te scutește de mult mai multă durere… durerea de a trăi o viață falsă, în care te lași ”vrăjit” și purtat de fantasma faptului că ai fi altcineva decât ceea ce ești în realitate.
Există și o parte bună, nu doar durere în această descoperire.
Din acel moment vei putea redeveni tu însuți.
Vei putea înlocui un vis ”absurd” cu un vis care poate deveni realitate.
Visul altcuiva cu propriul vis…

La fel cm trebuie să accepți tu că e firesc să existe lucruri din adâncul tău pe care e imposibil să le poți vedea, la fel va trebui să accepți și firescul imposibilității ca ceilalți oameni să vadă ce se întâmplă în interiorul tău…
Nici măcar transparența nu ajută - degeaba ești transparent, dacă ceea ce se află dincolo de transparență este invizibil…
Eu nu pot să simt ceea ce simți, ci doar manifestarea vizibilă a ceea ce simți tu…
Eu văd doar valurile oceanului pe care îl reprezinți, și le dau voie să se suprapună cu valurile de la suprafața oceanului meu…
Altfel spus, îți simt sufletul cu ajutorul propriului suflet…

Alegând să crezi cu adevărat în mine, partea de Singurătate patologică din tine o să se vindece de la sine… Pentru că mesajul ei fundamental dispare - ”Ești singur pe lume” devine, clar, o afirmație ridicolă, din moment ce ai ales să ai încredere în prezența mea alături de tine…
Nu trebuie - și nici nu ai cm - să renunți la Singurătatea ta, pentru că ar fi ca și cm ai renunța la tine în favoarea mea…
Tu renunți, de fapt, la a fi ”singur pe lume”...izolat, închis în peștera întunecată în care nu exiști decât tu și umbrele…
- Te-am lăsat să intri în spațiul meu secret… peștera mea… și s-a făcut lumină, iar umbra s-a transformat într-o ființă umană adevărată…
Iar când vei pleca, nu voi mai rămâne singur pe lume, ci doar singur, pentru că voi păstra, pentru totdeauna, lumina pe care mi-ai adus-o și care mi-a transformat, definitiv, umbra în ființă umană…

Nu cred că eu sunt cel care ți-a adus lumina, ci te-am ajutat, pur și simplu, să dai la o parte piatra imensă care îți bloca ieșirea din peștera întunecată a propriului suflet.
Ca să mă poți primi a trebuit să dai la o parte această piatră, de fapt. Iar în momentul în care ai dat-o la o parte, întunericul peșterii tale a fost inundat de lumina soarelui, nu de lumina mea…
Iar piatra imensă din dreptul ieșirii din peșteră era, de fapt, singurătatea ta bolnăvicioasă care îți șoptea permanent la ureche că ești singur pe lume…
Ai ales să ai încredere în mine… Ai avut curajul și tăria de caracter să dai la o parte piatra - să înfrunți singurătatea - și să lași lumina să pătrundă în peștera întunecată…
Lumina soarelui nu sunt eu… Lumina lui este făcută din suflet…
Eu nu sunt diferit de ceilalți oameni, așa cm sufletul meu nu este diferit de al lor...
Tu ești cel care m-a făcut să fiu altfel, pentru că ai avut curajul - ca niciodată în viață până acum - să ai încredere în mine… Să mă inviți înăuntru, acolo unde nu ai mai lăsat pe nimeni până acum să pătrundă…
- Vrei să spui că totul depinde de mine? Că eu sunt cel care are puterea să îi vadă pe ceilalți diferit?...
- Poți să privești cu adevărat pe cineva dacă ochii tăi sunt închiși? Poți să privești cu adevărat în sufletul cuiva, dacă propriul suflet este închis?...
Mi-am deschis sufletul către tine, iar tu m-ai primit în sufletul tău.
Deschide-ți sufletul către oameni, iar cei care te iubesc te vor primi în propriile suflete…

Nimeni - în afară de tine - nu îți poate lua bucuria de a face ceea ce îți place, nimeni nu îți poate lua - în afară de tine - curiozitatea, entuziasmul, dorința.
Dacă urmărești să obții rezultate care să fie apreciate de ceilalți, ești pe teritoriul în care pasiunea/ visul tău nu depinde de tine.
În care, practic, visul tău nu mai este (doar) al tău… ”