Daniela Domăneanțu- Cabinet Individual De Psihologie

17/03/2026

FEȚELE SINGURĂTĂȚII
Prof. univ. dr. Mircea Miclea, psiholog principal
Utilizez cunoașterea științifică zi de zi, în practica mea de psihoterapeut. N-aș accepta să fac psihoterapie fără știință! Dar psihoterapia de succes necesită mult mai mult decât cunoaștere științifică. Nu intru aici în detalii, dar, așa cm bazându-te pe ce-ți oferă un specialist în gramatică nu poți înțelege un poem, tot așa nu poți avea succes terapeutic doar aplicând mecanic câteva rezultate științifice, inevitabil lacunare. La fel e și cu singurătatea: e mult mai complexă decât modelarea ei științifică. Iată câteva reflecții bazate pe practica mea de terapeut.
1. Nu există singurătate; există doar singurătăți.
Eu mă simt singur pentru că omul pe care l-am iubit a murit, iar viața mea nu va mai fi niciodată cm a fost; tu te simți singur pentru că ai făcut Binele și ți s-a răspuns cu Rău; el se simte singur pentru că toți cei pe care (El) i-a ales l-au părăsit și l-au lăsat să moară singur pe cruce; ea se simte singură pentru că are un copil cu handicap grav și nimeni nu o ajută, noi ne simțim singuri pentru că, deși cândva ne-am iubit, acum ne purtăm ca doi străini; voi vă simțiți singuri pentru că ați intrat în universul kafkian al instituțiilor publice și totul vi se pare absurd; ei se simt singuri pentru că „Dumnezeu a murit” și nu mai știu unde să caute sprijin și alinare.
Numai aceste singurătăți, individualizate, contextualizate, scufundate în istoria de viață a fiecăruia, numai ele există. La ele trebuie să oferim o soluție, tot individualizată, tot contextualizată. Singurătatea este o abstracțiune conceptuală, iar soluțiile generice la ea – flatus vocis, ar zice scolasticii, vorba fără conținut. Fiecare are singurătatea lui.
2. Nu contează singurătatea noastră, ci ce facem cu ea.
Cândva, J.P. Sartre spunea că nu contează ce a făcut istoria din om, ci ce face omul cu ce a făcut istoria din el. Parafrazându-l, nu contează prea mult ce face viața cu noi, contează ce facem noi din ce a făcut ea cu noi. Singurătatea ține de esența ființei noastre. Dacă încă nu ne-am simțit singuri, o să ne simțim, nicio problemă. Nimeni nu se îmbolnăvește în locul nostru, nimeni nu îmbătrânește în locul nostru, nimeni nu moare în locul nostru, oricât ne-ar iubi. Singurătatea este inevitabilă, un fapt firesc al vieții. Ce facem cu ea? Unii, cei mai mulți, încearcă să fugă de ea, să o evite, să o reprime. Uitați-vă câți oameni încearcă, în fiecare zi, să-și umple viața cu orice tip de divertisment (de la bramburitul pe net, la zapping-ul la TV), numai să nu se simtă singuri, să nu se confrunte cu golul interior, cu neantul din propria viață. Singurătatea e ca un revelator: te arată așa cm ești și asta nu-ți convine. Oare câte căsnicii se fac nu din dragostea unuia pentru celălalt cu din teama fiecăruia de a nu rămâne singur? Oare câți oameni acceptă să rămână într-o relație în care se simt umiliți zi de zi doar pentru că despărțirea înseamnă pentru ei singurătate, care înseamnă dezastru? Pentru mulți, singurătatea e atât de înspăimântătoare, încât fac orice ca să nu o trăiască. Singurătatea îi înspăimântă și caută să o evite sau să o îngroape prin abandonul în divertismente și mimetisme cotidiene. Dar există și alte atitudini posibile. A. Dürer are o gravură fascinantă: „Cavalerul, moartea și diavolul”.Daca aveți un pic de răgaz, cautați aceasta capodoperă. Priviți cavalerul: curând se va întâlni cu moartea,care îi arată clepsidra, cu trecerea inexorabilă a timpului.În spatele lui e Diavolul, ispititor, înspăimântator. E singur, în proximitatea morții, dar n-are teamă. Își urmează demn, calm, drumul; într-o singurătate asumată. Merită să avem în minte această gravură, în momentele noastre de cumpănă. Ca o mantră! De singurătate nu se fuge; ea se trăiește, văzându-ți de drum. Viața împlinită este o dialectică subtilă a singurătății și comuniunii.
3. Să ne îmbogățim sufletul!
Sunt oameni care au un suflet subțire, ca tabla de 2 mm. Te uiți la ei și vezi că sunt o colecție de mimetisme sociale; fac ce fac ceilalți, simt la fel, gândesc la fel, trăiesc la fel. Nu-și pot concepe fericirea decât în preajma celorlalți. Nu sunt incapabili să rămână singuri cu ei înșiși 24 de ore, fără să pună mâna pe telefon, pe telecomanda TV, pe o revistă, pe mouse, pe orice, numai să nu audă golul din interior. Dar, sunt și oameni puternici, care au dimensiunea verticalei: au valori care, trăindu-le, îi ridică spre înălțimi; au compasiunea sau înțelepciunea care-i ajută să înțeleagă profunzimile. Au etica lucrului bine făcut și le pasă de ceilalți.
Dacă sufletul tău e subțire,superficial, ești ca un satelit: gravitezi mereu în jurul a ceva; aceasta e rațiunea ta de a fi. Dacă acel ceva nu mai este, tu nu mai ești, nu poți exista singur. Cei cu sufletul subțire gravitează mereu în jurul rețelei sociale, care le dă identitate. Dacă rețeaua se deteriorează, ei suferă cumplit, pentru că deteriorarea rețelei în jurul căreia gravitează înseamnă periclitarea identității personale. Trebuie să se întâlnească cu cineva, să vorbească („chat-uiască) cu cineva, să aranjeze ceva cu cineva, să primească un like, să fie conectat… Când ai sufletul subțire, singurătatea e un cataclism nuclear. N-ai ce să-i contrapui, pentru că în tine e golul; n-ai identitate, decât cea a punctului într-o rețea de puncte.
Singurătatea se contracarează cu bogăția sufletului. Să ai un proiect personal, să ai o colecție de tabieturi, să ai hobby-uri pe care să le poți practica singur, să te uiți la cerul înstelat, să te bucuri de o carte bună, de un vin bun sau de Natură (Deus sive natura, zicea Spinoza!). Oamenii care au un suflet bogat sunt ca planetele: gravitează în jurul unui soare, dar gravitează și în jurul axei proprii. Singurătatea e rea doar pentru oamenii-satelit, nu și pentru oamenii-planetă. Dacă ajungem să trăim rotindu-ne nu numai în jurul celorlalți semnificativi, ci și în jurul propriei noastre axe, singurătatea nu e o amenințare, ci un minunat prilej de dezvoltare personală.

23/01/2026

Menis Yousry: Nu există partenerul potrivit, fiecare poate fi partenerul potrivit. De fapt nu avem o relație cu altă persoană, ci cu noi înșine. Dacă am chestiuni nerezolvate, o să le regăsesc în orice partener. Unealta părinților este propria lor conștiință. Unealta liderilor este conștiința lor, unealta oamenilor de afaceri de succes este conștiința lor. Ceea ce ne spunem unii altora în conversațiile pe care le avem înseamnă foarte puțin. Conținutul este neînsemnat, calitatea lui este foarte importantă. Când interacționăm cu cineva o facem în două feluri, prin conținut și calitate. Conținutul înseamnă probabil 5%, iar calitatea înseamnă 95%. Calitatea relațiilor noastre, este de fapt conștiința noastră. De aceea părinții nu trebuie să învețe nimic, ei trebuie să fie ”ceva”, un exemplu pentru copii. În căminul fiecărei familii există o anumită atmosferă, se mai numește și câmp energetic sau psihologic. Poate avea multe nume. Atmosfera din casă este creată din conștiință și din subconștientul părinților, din convingerile și idealurile lor.

27/11/2025

18/11/2025

Despre conflictul dintre acceptare și autenticitate

24/10/2025

Despre copilul părinților divorțați
Fiecare divorț generează trei povești: a lui, a ei și a copilului. Fiecare este alcătuită din fragmente de amintiri, nemulțumiri și speranțe. Și fiecare pretinde că este adevărul absolut.
Vocea tatălui vorbește despre trădare. El vede manipulare în fiecare întârziere, în fiecare „poate mai târziu” șoptit la telefonul care nu sună niciodată. Simte că rolul său s-a redus la cel de vizitator ocazional în viața copilului său – un spectator la marginea propriei sale descendențe. El vorbește în limbajul alienării, acel cuvânt clinic care abia ascunde groaza primară: corodarea lentă a iubirii dintre părinte și copil.
Vocea mamei vorbește despre vigilență. Ea își amintește anii în care s-a simțit nevăzută, neauzită, diminuată. Își amintește răceala, tăcerile, promisiunile neîndeplinite. Nu știe întotdeauna unde se termină prudența și unde începe răzbunarea, dar simte că suspiciunea ei este justificată. Pentru ea, cuvântul protecție nu este un pretext, ci o datorie.
Vocea copilului este cea mai tăcută și, prin urmare, cea mai periculoasă de ignorat. Este divizată, sfâșiată, repetată. Cu tatăl lor, își amintesc râsete și căldură, apoi se strecoară îndoiala: poate că mama are dreptate, poate că sunt orb. Cu mama lor, se simt în siguranță, până când greutatea tristeții ei le îndoaie loialitatea: poate că ar trebui să spun ceea ce are nevoie să audă. În acest fel, copilul învață cea mai distructivă lecție dintre toate – că iubirea este condiționată, dependentă de satisfacerea părintelui care deține loialitatea lui în acel moment.
Aceasta nu este o sală de judecată în sensul obișnuit. Este o sală de judecată a sufletului, unde dovada este inima divizată a copilului.
Și aici, suntem confruntați cu un adevăr străvechi.
În povestea biblică a lui Solomon, două femei s-au prezentat în fața regelui, fiecare pretinzând că același copil este al ei. Solomon a cerut o sabie, declarând că copilul trebuie tăiat în două, fiecare femeie primind jumătate. Una dintre femei a fost de acord. Cealaltă a strigat în agonie: „Dă-i copilul ei – nu-l omorî!” În acel strigăt, adevărul s-a revelat. Nu posesia, nici nemulțumirea, nici victoria au dovedit cine era adevărata mamă. A fost disponibilitatea de a renunța, de a sacrifica propria revendicare, mai degrabă decât să vadă copilul omorât.
Așa este și astăzi. În conflictele familiale, fiecare părinte pretinde că își iubește copilul. Dar dovada nu stă în cuvinte, ci în faptul că ar prefera să cedeze decât să vadă copilul rupt în două. Dacă mama nu poate renunța la nemulțumirea ei, dacă tatăl nu poate renunța la mândria lui, atunci amândoi pică testul lui Solomon. Pentru că adevăratul părinte – cel care slujește cu adevărat copilul – este cel care ar prefera să piardă disputa decât să vadă spiritul copilului divizat.
Aceasta este linia de demarcație între protecția autentică și alienarea folosită ca armă. Abuzul și alienarea nu sunt opuse; ele sunt gemene în ceea ce privește efectul lor. Ambele distrug copilul. Ambele transformă iubirea într-un câmp de luptă.
Ambele lasă cicatrici pe suflet.
Și sarcina obiectivă – deși pare aproape imposibilă – este de a discerne nu doar ce s-a întâmplat în căsnicie, ci și ce se întâmplă cu copilul în prezent. Pentru că trecutul, oricât de tragic ar fi, este doar o parte a adevărului. Prezentul dezvăluie rezultatul. Dacă copilul devine anxios, fracturat, rușinat de iubire, atunci ceva otrăvitor este la lucru.
Datoria adulților, atunci, nu este să câștige. Datoria este să limiteze fractura. Să-i spună copilului, mai mult prin fapte decât prin cuvinte: nu trebuie să alegi între jumătățile tale.
Înțelepciunea din povestea lui Solomon este încă aceeași: integritatea copilului trebuie să primeze în fața victoriei părintelui. Întotdeauna.

30/09/2025

Parentingul este despre disponibilitate
🏘️Uneori părinții cred că rolul lor este să netezească drumul copilului, să îi ia din față fiecare obstacol, fiecare „pietricică” ce i-ar putea încetini mersul. Dar un drum fără asperități îl privează de exercițiul de a găsi soluții, de șansa de a învăța cm să-și regleze emoțiile și să se ridice atunci când cade. Creierul copilului se formează prin încercări și ajustări: micile frustrări îi antrenează răbdarea, greșelile îi dezvoltă strategii, iar reușitele venite după efort îi dau sentimentul de competență.
🚶‍♂️La polul opus, absența părintelui, indiferent dacă este fizică sau emoțională, lasă urme. Copilul neglijat nu are cm să înțeleagă că „nu este vina lui”, ci trăiește cu impresia că el nu contează. În acest tip de experiență, creierul învață că pentru a supraviețui trebuie să se adapteze singur, să caute permanent confirmarea altora sau să devină excesiv de independent, chiar rece.
😞O altă formă de povară apare atunci când îl facem responsabil de emoțiile noastre. „M-ai supărat”, „m-ai dezamăgit”, „din cauza ta sunt nervos”, astfel de fraze îl pun în situația imposibilă de a purta greutatea trăirilor adulte. Copilul nu are resurse să distingă între reacțiile lui și bagajul nostru interior, el doar înregistrează că pentru a fi acceptat trebuie să se anuleze, să devină ceea ce părintele are nevoie.
📚Presiunea funcționează într-un mod similar. De câte ori îi spunem „nu ai voie să greșești”, corpul său interpretează mesajul ca pe un pericol. Nivelul de cortizol crește, memoria de lucru și atenția se blochează, iar performanța scade. Copilul începe să învețe nu bucuria explorării, ci frica de a nu dezamăgi.
⁉️Întrebările pe care orice părinte și le poate adresa sunt simple:
REACȚIONEZ PENTRU CĂ VREAU SĂ ÎL AJUT PE COPIL SAU PENTRU CĂ ÎNCERC SĂ-MI LINIȘTESC PROPRIILE TEMERI?
ÎI TRANSMIT CĂ ESTE IUBIT DOAR DACĂ REUȘEȘTE SAU ÎI LAS SPAȚIU SĂ GREȘEASCĂ?
CÂND PLÂNGE, RĂSPUND LA EMOȚIA LUI SAU LA DISCONFORTUL MEU?
CE POVERI EMOȚIONALE AM PUS, FĂRĂ SĂ ÎMI DAU SEAMA, PE UMERII LUI?
👉Exemplele din viața de zi cu zi fac diferența destul de evidentă.
Când ia o notă mică, un părinte îl ceartă: „m-ai făcut de rușine”, altul spune: „știu că e greu, hai să vedem ce putem face împreună”.
Când refuză să meargă la o petrecere pentru că se simte timid, un părinte îl etichetează: „ești antisocial, mă faci să par prost în fața celorlalți”, altul îl întreabă: „ce simți acum? cm pot să te sprijin să te simți mai în largul tău?”.
Când își lasă jucăriile împrăștiate, unii exclamă: „m-ai înnebunit, faci numai dezordine!”, alții spun: „știu că te-ai jucat cu plăcere, acum hai să strângem împreună”.
🧑‍🧑‍🧒PARENTINGUL NU ESTE DESPRE PERFECȚIUNE, CI DESPRE DISPONIBILITATE.
Vinovăția nu ajută, pentru că ne blochează în reproșuri. Mult mai util este să ne întrebăm: „ce pot face diferit de mâine?”. Creierul copilului are nevoie, mai presus de orice, de siguranță și de relație. El nu se dezvoltă sub presiune sau în absență, ci atunci când știe că poate greși, că emoțiile lui au loc și că părintele rămâne un reper stabil.

30/09/2025

19/09/2025

Despre fetița cuminte

De ce „fetița cuminte” înseamnă, de fapt, un destin greu
„Cumințenia” care ascunde supunerea
Cel mai nefericit lucru pe care îl pot face părinții pentru fiica lor este să o crească drept o „fetiță cuminte”. Nu vorbim aici despre decență, inteligență sau responsabilitate.
Ci despre acea cumințenie care se traduce prin supunere, frica de a deranja și nevoia continuă de validare.
Această formă de „cumințenie” nu este altceva decât obișnuința de a trăi după părerea altora, teama de a nu jigni pe nimeni și incapacitatea de a spune „nu”.

Cum se naște destinul greu al „fetiței cuminți”
Supunerea corpului
În copilărie, „fetița cuminte” mănâncă tot din farfurie, chiar și când trupul spune „ajunge”. Mai târziu, nu știe să își asculte nevoile fizice și trăiește înstrăinată de propriul corp.
Supunerea vocii
Ea nu ridică tonul la adulți, nu contrazice, nu spune „nu”. Când cineva îi încalcă granițele, nu are reflexul să se apere. Astfel, devine vulnerabilă în fața abuzurilor.
Supunerea minții
Învățată să ia doar note mari, trăiește din validarea altora. Devine adultul care se întreabă mereu: „Ce cred ceilalți despre mine?” și care se teme să greșească.
Supunerea sufletului
Se sacrifică pentru toți, dar rareori este recunoscută sau apreciată. În schimb, alții profită de bunătatea ei.

Consecințele cumințeniei forțate
Femei care rabdă în tăcere, chiar și atunci când ar trebui să vorbească.
Femei care se sacrifică până la epuizare.
Femei care confundă suferința cu normalitatea.

Ce ar fi mai sănătos pentru o fată
Curajul de a-și apăra granițele.
Puterea de a-și asculta corpul și nevoile.
Libertatea de a nu fi pe placul tuturor.
Autenticitatea de a fi ea însăși, chiar și atunci când deranjează.

A avea copii cuminți e comod poate pentru părinți.
Dar pentru viața unei fete, „cumințenia” înțeleasă ca supunere este o condamnare.
De aceea, vin cu un indemn sa ne crestem fetele nu fie docile, ci curajoase, libere și fericite.

cu iubire, Rodica
Text preluat

17/09/2025

Părintele este responsabil de nevoile copilului, nu de dorințele lui!

23/08/2025

https://www.facebook.com/share/p/191HrQ9Lhc/

"RELAȚIA DE CUPLU NU ESTE UN REFUGIU, CI O OGLINDĂ

Știu că sună crud, dar partenerul vostru nu a apărut ca să vă ofere ceea ce vă lipsește. Nu a venit să fie pansament pentru rănile voastre, nici să vă ridice atunci când vă prăbușiți. A apărut ca să vă arate adevărul pe care îl ascundeți de voi înșivă.

De aceea, uneori, cel pe care îl iubiți cel mai mult vă face să simțiți cele mai puternice frici, cele mai adânci furii, cele mai grele tristeți. Pentru că acolo, în reflecția pe care o vedeți în ochii lui, nu e doar chipul lui – e copilul vostru rănit, e vocea voastră interioară, sunt compromisurile pe care le-ați făcut, e tot ceea ce nu v-ați permis încă să vindecați.

Și da, doare. E mai ușor să fugi, să acuzi, să te închizi. Dar dacă aveți curajul să rămâneți, veți descoperi că această relație nu este o condamnare, ci o șansă. O chemare de a vă reconstrui, de a vă recâștiga suveranitatea, de a vă întregi. O relație conștientă nu înseamnă doi oameni care se salvează unul pe altul, ci doi oameni care aleg să fie oglinzi și să meargă împreună spre adevăr.

Atunci când priviți ochii partenerului vostru și simțiți că vă doare, întrebați-vă: ce parte din mine strigă să fie vindecată? Ce poveste din copilăria mea se repetă aici? Ce parte din mine refuz să accept? Pentru că acolo este cheia.

Și dacă astăzi aveți lângă voi o astfel de oglindă, nu o respingeți. Spuneți: „Îți mulțumesc că îmi arăți unde sunt încă rupt, îți mulțumesc că mă ajuți să-mi regăsesc integritatea, îți mulțumesc că ești locul în care învăț să mă întorc la mine.”

Pentru că adevărul este simplu și, de multe ori, greu de acceptat: nu există iubire adevărată fără confruntarea cu rănile voastre. Și nu există libertate mai mare decât aceea de a privi oglinda și de a rămâne."

🙏❤️

Sursa: Razvan Vasile

08/04/2024

COPIII "ANCORA"

Exista parinti care inca de la nastere fac din fiii lor copii "ancora"; decid sa-si lege fiii de ei si destinul lor.

Uneori exprima, alteori poarta in suflet, fraze ca cele de mai jos:

" asta are grija de mine la batranete",
" asta ramane cu mine, in caz ca tatal (mama) pleaca",
" asta e fericirea mea",
" asta e pentru a nu ma simti niciodata singur(a)",
" asta nu se va casatori, va ramane cu mine",
" asta se va ocupa de afacerea familiei",
" toti pot sa plece, dar tu nu",
" daca el(ea) e aici, tata (mama) nu ne va parasi",
" tu vei avea grija de mine cand ma voi imbolnavi",
" tu ii vei ajuta pe fratii tai d**a ce eu mor".

Toate aceste fraze teribile le-ati auzit cu siguranta si multe dintre ele le-ati vazut cm devin realitate.

Copiii "ancora":

Copii care nu au iesit niciodata din casa parintilor lor; desi au dorit sa o faca.

Copii cu aripile frante.

Copii care nu pot zbura, pentru ca nu stiu ca pot zbura.

Copii care cred ca rostul vietii lor este acela de a le fi sprijin parintilor la batranete, de aceea sunt numiti si copii "baston".

Copii a caror viata se rezuma la a calatori cu parintii, a petrece sarbatorile cu ei, a-i face fericiti.

Copii care nu se casatoresc, nu formalizeaza nicio relatie cu niciun partener, pentru ca sunt legati simbolic de mama sau de tata.

Fii care isi dedica viata fratilor lor pentru promisiunile facute parintilor "pe patul de moarte".

Copii care nu traiesc viata lor ci pe cea a parintilor lor.

(Preluat)