Dani C. Burlă Psiholog-Psihoterapeut Cluj

15/09/2025

08/09/2025

Unii cred că iubirea adevărată se măsoară în fluturi.
Dar fluturii sunt doar adrenalina, semn că sistemul tău nervos e în alertă – prins între dorință și nesiguranță.

Iubirea matură e altceva.
Nu îți strânge stomacul, ci ți-l relaxează.
Nu îți accelerează pulsul, ci îl așază într-un ritm liniștit.
Nu te ține în gardă, ci îți spune, prin fiecare fibră a corpului: „ești în siguranță”.

Adevărata magie nu e în fluturi,
ci în felul în care sistemul tău nervos se liniștește lângă cineva.
Acolo începi să simți cu adevărat ce înseamnă „acasă”.

02/09/2025

31/07/2025

Când un copil plânge singur în pătuț — și nimeni nu vine

Există o formă de tăcere care nu liniștește. O tăcere care se așază între inima unui copil și lumea din jurul lui, ca o ușă închisă prea devreme. Este tăcerea în care plânge singur, în pătuțul său, în timp ce așteaptă. Așteaptă un chip. O voce. O atingere. Orice semn că nu este singur pe lume.

Pentru un adult, câteva minute pot părea puțin . Pentru un bebeluș, sunt o eternitate. Pentru el, prezența părintelui nu este doar un confort — este supraviețuire. El nu știe dacă va mai veni cineva. Nu știe dacă e părăsit pentru totdeauna sau doar pentru o clipă. Știe doar că îi este teamă, frig, foame, sau că simte un gol în piept. Și plânge. Nu ca să manipuleze, ci pentru că aceasta este singura limbă pe care o cunoaște.

Ce se întâmplă atunci când nimeni nu vine?

Creierul copilului, aflat în plină dezvoltare, începe să tragă concluzii despre lume. Lumea poate fi un loc sigur sau un loc rece. Poate fi o sursă de alinare sau o absență dureroasă. Iar aceste concluzii nu rămân în copilărie. Se înscriu în felul în care acel copil, devenit adult, se va iubi, va cere, va oferi și va reacționa în relații.

Aici își au originea stilurile de atașament. Ele nu sunt etichete, ci hărți invizibile care ne arată — fără să ne dăm seama — cât de siguri ne simțim în apropierea celorlalți.

Atașamentul sigur

Atunci când părintele răspunde cu consecvență și blândețe, copilul învață că este important. Că atunci când suferă, cineva îl vede și vine. În timp, va învăța să se liniștească singur, pentru că mai întâi cineva a fost acolo să îl liniștească.

Ajuns adult, va simți că merită iubire. Va putea să fie apropiat de ceilalți fără teamă că va fi rănit sau părăsit. Va ști să ceară sprijin și să ofere sprijin, fără să simtă rușine sau vinovăție.

Atașamentul anxios

Dacă prezența părintelui este imprevizibilă — uneori cald, alteori absent, uneori iubitor, alteori furios — copilul devine vigilent. Se agață de iubire. Plânge mai tare. Se teme că orice absență este definitivă. Învață că iubirea trebuie câștigată mereu, că nu vine de la sine.

Ajuns adult, va avea nevoie constantă de reasigurări. Va interpreta distanța ca respingere. Se va teme că nu e suficient și va iubi cu neliniște. Poate trimite multe mesaje, poate se simte neglijat ușor. În interiorul lui, iubirea e mereu pe punctul de a fi pierdută.

Atașamentul evitant

Dacă părintele a fost rece, critic sau distant, copilul învață să nu se mai bazeze pe nimeni. Plânsul său nu a fost întâmpinat. Nevoile sale au fost ignorate sau considerate o povară. Așa că învață să și le ascundă.

Ca adult, pare autosuficient. Nu cere. Nu plânge. Nu se apropie prea mult. Dar sub acea autonomie aparentă, există o frică adâncă: că apropierea înseamnă pericol, iar vulnerabilitatea duce la respingere. Poate părea „puternic”, dar în interior, se simte singur.

Atașamentul dezorganizat

În cele mai dificile contexte, părintele nu doar că lipsește, dar este și sursă de teamă. Poate a fost abuziv, confuz sau instabil. Copilul trăiește o tragedie tăcută: vrea apropierea, dar se și teme. Vrea sprijin, dar același sprijin rănește.

Când acest copil devine adult, trăiește relațiile ca pe un teritoriu contradictoriu. Caută intimitate, dar o sabotează. Iubește, apoi respinge. Se teme să fie abandonat, dar și să fie văzut cu adevărat. Poate părea imprevizibil sau intens, dar în sufletul său e o luptă neîncetată între nevoia de iubire și teama de ea.

⸻

Toate aceste stiluri de atașament se formează în primii ani de viață. În gesturi care pot părea mici: un plâns neconsolat, o mângâiere întârziată, un părinte ocupat, absent sau copleșit. Dar ele nu sunt definitive. Sunt începuturi, nu sentințe.

Și poate cel mai important lucru de înțeles este acesta: a răspunde plânsului unui copil nu înseamnă că îl răsfeți. Înseamnă că îl asculți. Îl vezi. Îi spui: „Ești important pentru mine. Când ai nevoie, vin.” Înseamnă că îi oferi un colț de lume în care poate fi mic, vulnerabil și iubit, fără condiții.

Copiii cărora li se răspunde devin adulți care știu cm se simte siguranța. Care pot iubi fără frică, pot pleca fără să se piardă și pot rămâne fără să se dizolve în celălalt. Și dacă n-am avut parte de asta când eram mici, avem acum șansa să învățăm.

Atașamentul se vindecă. Prin relații sănătoase. Prin terapie. Prin compasiune față de noi înșine. Prin a învăța să stăm, încet-încet, lângă propriile noastre plânsete — ale copilului care am fost — și să spunem: „Nu mai ești singur.”

26/07/2025

PTSD and CPTSD have multiple things in common— but they also have important differences.

In PTSD, there was often— not always, but often— a “before” the trauma occurred.

In CPTSD, there very often was not a “before.”

CPTSD is often called “developmental trauma,” because it refers to trauma that very often wove through our life for years.

When something weaves through your life in various forms for years, it can’t help but impact who you are.

(This is one reason why CPTSD can SEEM like a “personality disorder”— though conflating trauma that happened TO us with a “disordered” personalty has always rubbed me the wrong way.)

Many people will try to tell you recovering from trauma is about getting back to who you were “before.”

But what if there is no “before?”

That’s the thing about recovering from CPTSD: since there often IS no “before,” the task in front of us is not just recovering, but rebuilding— maybe from scratch!— who we are.

Tall order.

This isn’t about “fixing” ourselves.

CPTSD recovery is about redefining ourselves.

It has as much to do with revisiting old developmental tasks that got interrupted, as it is about processing the trauma that interrupted them.

Intimidating? You bet.

That’s why I’ve consistently said trauma survivors working their recovery are literally the bravest humans on the planet. It’s not even close.

But it’s also why I say that we need to keep ourselves from getting freaked out by the enormity of our task— and bring our recovery back to our teeny, tiny micro choices today.

Easy does it. Breathe; blink; focus.

Dr. Doyle

17/06/2025

Pe Lissa nu am găsit-o eu.
A fost găsită într-o pungă, pe un câmp.
Aruncată. Mică, slăbită. Aproape invizibilă.

O viață care abia începuse — dar fusese deja refuzată de lume.

Când am auzit povestea ei, ceva în mine a știut.
Am simțit că trebuie să o iau acasă.
Poate pentru că unele ființe se recunosc dincolo de cuvinte.

Am crezut că o salvez.
Dar, de fapt…
ea e cea care avea să salveze.

Ani mai târziu, în cabinet, după procesari adânci,
când cineva rămâne acolo — deschis, vulnerabil, pierdut…
Lissa vine.

Nu o chem. Nu-i explic.
Ea știe.

Știe când cuiva i s-a deschis ceva vechi.
Când un adevăr greu tocmai a fost spus cu voce tare.
Când corpul nu mai poate ține tot ce a ieșit la suprafață.

Se apropie încet.
Se așază. Uneori se lipește. Alteori doar respiră alături.

Și e ca și cm ar spune:
„Nu ești singur. Nu ești pierdut. Încă ești aici.”

Nu a fost dresată pentru asta.
Nimeni nu i-a spus ce e „holding space” sau „reglarea sistemului nervos”.
Dar ea o face. Din instinct. Din iubire. Din adevărul ei.

Lissa, cățelușa aruncată cândva într-o pungă,
ajunge azi să țină cele mai fragile spații
în momente în care nici cuvintele, nici tehnicile nu mai ajung.

Pentru mine, și pentru mulți dintre cei care au trecut pe la cabinet,
e miracolul blând care vine exact când e nevoie.

Ea e puntea.
Între ce doare și ce începe să se vindece.
Între corp și inimă. Între tăcere și iubire de sine.

28/04/2025

Țipetele părinților pot remodela creierul copiilor, făcându-i mai vulnerabili la probleme de sănătate mintală. Abuzul verbal din partea adulților îi poate priva pe copii de bucuria lucrurilor plăcute și îi poate determina să perceapă lumea drept o amenințare, potrivit concluziilor extrase dintr-un studiu care urmează să fie prezentat luni parlamentarilor britanici, relatează The Guardian.

„În calitate de copii, noi credem ceea ce ni se spune, încorporând profund cuvintele adulților în înțelegerea noastră despre noi înșine și despre lumea din jurul nostru. Atunci când aceste cuvinte sunt ostile, înjositoare sau umilitoare, ele pot avea consecințe pe tot parcursul vieții”, a explicat profesorul Eamon McCrory, psiholog clinician, director executiv al organizației caritabile Anna Freud și profesor de neuroștiință a dezvoltării și psihopatologie la University College London (UCL).

„Ele pot modela profund sentimentul nostru de sine și dacă ne simțim iubiți și încrezători în navigarea într-o lume imprevizibilă. Ca psiholog clinician, văd la clienții mei cm mesajele din copilărie – atât negative, cât și pozitive – modelează cine devin”.

„Cuvintele critice primite de adulți în copilărie stau la baza unei mari părți din anxietatea, durerea și suferința lor de mai târziu, chiar dacă au petrecut zeci de ani încercând să demonstreze că acele cuvinte sunt greșite.”

McCrory a utilizat imagistica prin rezonanță magnetică funcțională pentru a analiza creierele copiilor, iar scanările au demonstrat că „expunerea susținută la abuzuri, inclusiv la abuzuri verbale, duce la modificări biologice semnificative în structura și funcționarea creierului”, a afirmat acesta.

Aceste modificări pot afecta atât circuitele cerebrale implicate în perceperea amenințărilor, cât și cele asociate recompenselor, ambele având un rol esențial în adaptarea la lume și în construirea relațiilor.

„Studiile noastre imagistice arată cm abuzul, inclusiv abuzul verbal, poate modifica creierul unui copil astfel încât lumea să fie percepută ca un loc mai periculos”, a spus McCrory.

Copiii expuși la abuz verbal pot ajunge să interpreteze greșit glumele neutre, privirile sau expresiile faciale ca fiind amenințătoare, ceea ce îi poate determina fie să evite contactul social, fie să reacționeze agresiv pentru a se apăra, a adăugat acesta.

În fața parlamentarilor britanici, McCrory și alți experți de renume vor avertiza că abuzul verbal asupra copiilor – provenit de la părinți, profesori sau lideri de activități – este „răspândit și nediscriminatoriu”, reprezentând „cea mai răspândită formă de maltratare a copiilor”.

Organizația Mondială a Sănătății clasifică abuzul emoțional, inclusiv pe cel verbal, drept o formă majoră de maltratare și violență asupra copiilor.

Un studiu realizat în 2023 a relevat că doi din cinci copii (41 %) din Regatul Unit sunt supuși uneori sau frecvent abuzului verbal.

Întâlnirea organizată cu parlamentarii de către organizația caritabilă Words Matter își propune „să scoată abuzul verbal din umbră și să-i acorde aceeași atenție ca și altor forme de maltratare”, a declarat profesorul Peter Fonagy, șeful diviziei de psihologie și științe ale limbajului de la UCL.

„Este una dintre cele mai ușor de prevenit cauze ale problemelor de sănătate mintală. Cuvintele dure pot slăbi în mod activ fundația creierului în timpul dezvoltării”, a spus el. „Copiii au nevoie de comunicare amabilă, de susținere din partea adulților. Este vital pentru construirea identității lor și a rezilienței lor emoționale.”

Andrea Danese, profesor de psihiatrie pentru copii și adolescenți la King’s College London, a subliniat:

“Cuvintele pot dăuna bunăstării și dezvoltării unui copil și pot lăsa cicatrici psihologice pe viață.

„Un limbaj încurajator poate inspira un copil să învețe, să își revină după eșecuri și să devină un adult complet. Dar a fi subiectul unui abuz verbal poate deforma înțelegerea unui tânăr cu privire la cine este și la rolul său în lume.”

Specialiști din SUA și Marea Britanie au afirmat anterior că abuzul verbal poate avea efecte la fel de grave ca abuzul fizic sau sexual.

Jessica Bondy, fondatoarea organizației Words Matter, a îndemnat guvernul britanic să ia măsuri. „Neuroștiința arată clar că abuzul verbal dăunează profund creierului în dezvoltare al copiilor. Dacă guvernul dorește cu adevărat cea mai sănătoasă generație din istorie, abordarea abuzului verbal trebuie să devină o parte esențială a strategiei naționale de sănătate mintală”, a spus ea.

07/04/2025

Stilurile de atașament – firele invizibile care ne leagă (sau ne încurcă) în iubire

În relațiile de cuplu, ajungem adesea să ne simțim blocați în tipare care par să se repete, indiferent de cât de mult ne dorim ca lucrurile să meargă. Vrem apropiere, vrem siguranță, vrem „să fie bine” — și totuși, uneori, tocmai în relația în care ținem cel mai mult ne trezim simțindu-ne nesiguri, copleșiți sau singuri.

De ce?

Pentru că, dincolo de gesturi, de cuvinte sau de intenții, funcționează în tăcere un mecanism profund emoțional: stilul nostru de atașament.
Este ca o hartă internă, scrisă în noi încă din copilărie, care ne spune cm e „normal” să iubim, cm ne protejăm de suferință și cm răspundem la apropiere și respingere.

Ce sunt stilurile de atașament, mai exact?
Sunt tipare emoționale învățate în relație cu primele persoane importante din viața noastră — părinți, bunici, îngrijitori. În funcție de cât de prezenți, predictibili și disponibili emoțional au fost, noi am învățat că lumea este fie un loc sigur, fie un loc imprevizibil în care trebuie să ne adaptăm ca să supraviețuim emoțional.

Există patru stiluri de atașament principale:

Atașament sigur – dezvoltat când ne simțim văzuți, acceptați și liniștiți în relațiile noastre. Ca adulți, putem forma legături sănătoase, în care apropierea nu ne sperie și distanța nu ne face să ne simțim abandonați.

Atașament anxios – format când iubirea a venit cu semnale mixte: uneori eram iubiți, alteori ignorați. Așa învățăm să fim hipervigilenți la orice semn de respingere, să cerem validare constantă și să ne temem de abandon.

Atașament evitant – se dezvoltă când am învățat că emoțiile nu sunt bine primite sau sunt considerate slăbiciuni. Așa învățăm să ne protejăm prin detașare, să ne retragem când e prea intens și să ne simțim sufocați de apropiere.

Atașament dezorganizat – apare când sursa de iubire este și sursă de frică. Relațiile devin confuze, imprevizibile, iar apropierea e dorită, dar și percepută ca periculoasă.

Ce se întâmplă când stilurile noastre de atașament intră în conflict într-o relație?
Lucrurile pot deveni dureroase, chiar dacă conexiunea este reală. Persoana cu atașament anxios simte nevoia să se apropie și să vorbească imediat, să repare, să fie reasigurată. În același timp, persoana cu atașament evitant are nevoie de spațiu, de liniște, și simte apropierea ca pe o amenințare. Așa începe dansul în care unul visa la contopire, celălalt la libertate. Și amândoi, în tăcere, doar își doreau să nu fie răniți din nou., fiecare simțindu-se neînțeles, respins și rănit.

Dar asta nu înseamnă că relația e sortită eșecului. Dimpotrivă.
Stilurile de atașament NU sunt sentințe. Nu sunt defecte. Sunt răspunsuri de protecție. Fiecare stil a fost, la un moment dat, un mod de supraviețuire emoțională. Nu e ceva ce trebuie „reparat”, ci ceva ce trebuie înțeles, privit cu blândețe și adus în conștient.

Ce putem face, concret, ca să avem relații mai conștiente și mai sănătoase?

Începem cu noi. Înțelege-ți stilul de atașament. Observă cm reacționezi în momentele de conflict sau vulnerabilitate. Ești anxios? Fugi de apropiere? Te închizi sau ceri prea mult? Conștientizarea nu rezolvă totul, dar este primul pas esențial.

Observă-l și pe celălalt. Nu ca să-l etichetezi, ci ca să înțelegi cm funcționează el emoțional. Poate că atunci când tace, nu o face pentru că nu-i pasă, ci pentru că nu știe cm să răspundă la intensitate. Poate că atunci când cere prea mult, nu e „nevoiaș”, ci doar speriat că va fi lăsat singur.

Vorbiți. Nu doar despre ce s-a întâmplat, ci despre ce ați simțit. Exercițiul vulnerabilității este dificil, dar vindecător. În loc de reproș, încearcă: „Când nu mi-ai scris, am simțit că nu contez.” sau „Când ai insistat să vorbim, m-am simțit copleșit, nu pentru că nu tin la tine, ci pentru că m-am simțit presat.”

Nu lua personal tot ce se întâmplă. De multe ori, reacțiile nu sunt despre tine, ci despre rănile celuilalt. Și invers. Dar când doi oameni aleg să se privească unul pe altul dincolo de mecanismele de apărare, acolo începe vindecarea.

Cere ajutor, dacă simți că te depășește. Terapia individuală sau de cuplu poate oferi un spațiu sigur în care să înveți să te conectezi altfel. Atașamentul se poate repara în relații noi sau vechi, stabile, conștiente. E nevoie doar de dorința de a rămâne prezenți.

Atașamentul nu este despre vină. Este despre înțelegere.
Nu toți am fost învățați cm să iubim sănătos, dar asta nu înseamnă că nu putem învăța.
Relațiile nu devin profunde pentru că sunt perfecte, ci pentru că doi oameni aleg, zi de zi, să se cunoască, să se vindece, să se țină de mână chiar și când doare.