Carina Maria Samochis-Psiholog

12/05/2024

Foarte des, iritant de des chiar, oamenii cu care vorbesc în diverse circumstanțe țin să îmi aducă la cunoștință că se vorbește despre mine în cercurile lor și că unii mă iubesc și alții mă urăsc de-a dreptul. Vai, ce șocată sînt să aflu asta, chiar? 🤦🏻‍♀️

Într-o notă serioasă, de curînd am fost întrebată la un eveniment cm fac să nu las să mă afecteze nici laudele, dar nici hate-ul. Și răspunsul meu e foarte simplu: oamenii nu mă iubesc sau urăsc pe mine în 99 la sută dintre cazuri. Nici măcar cei care mă cunosc personal cît de cît. Există o Petronela diferită în mintea fiecărui om care mă citește sau mă urmărește. Sînt mii și mii de Petronele, unele mai bune decît sînt eu, altele mai rele. Însă niciuna dintre ele nu e reală, nu e eu. E proiecția individuală a fiecăruia în funcție de valorile lui, de istoricul de viață și de traumă, de ceea ce acceptă și ce nu acceptă la el însuși. Odată ce înțelegi ca oamenii se luptă cu sau iubesc imaginea lor despre tine din mintea lor, e foarte ușor să te detașezi de asta, să nu iei personal nici laudele excesive și nici ura nejustificată.

Oamenii țin la imaginea lor bună sau rea despre tine, e a lor, e foarte greu să încerci să le-o schimbi (și oricum, de ce să depui atîta efort inutil?). Imaginea lor despre tine nu ești în tu. Pe tine te cunoști tu, dacă ai în spate un proces de autocunoaștere (eu întîmplător am și continui să tot am și tot nu mă cunosc pe deplin), terapeutul tău, bărbatul tău, copiii tăi, familia ta de origini, prietenii tăi buni. Și cam atît. Și e absolut suficient. Ei e bine să aibă o părere bună despre tine. Părerea lor e sănătos să vrei să fie una pozitivă - de feedbackurile lor e bine să ții cont. Cu ei trăiești, ei te suportă.

Cu ce mă afectează pe mine în mod real că Alina din Gheorgheni, să zicem, mă urăște? Cum schimbă asta în mod real viața mea? Nu o cunosc pe Alina și faptul că ea mă urăște îi face ei viața mai complicată, nu mie. Ura ei față de mine e problema cu care ea trebuie să trăiască și să dealuiască, nu eu.

Petronela din trecut ar fi fost foarte afectată să audă că nu toată lumea o iubește; Petronela din prezent știe foarte bine lucrurile scrise mai sus și e absolut în pace cu faptul că există oameni care nu o plac sau o urăsc chiar. De fapt, consideră că cu cît mai mult nu se străduiește să fie plăcută de toată lumea, cu atît mai aproape e de sine.

Nevoia de a fi plăcut de toată lumea este o trăsătură traumatică. Mulți o avem sau am avut-o. Vine la pachet cu multă rușine, cu nesiguranță de sine, imaturitate emoțională și nu e vina noastră că am avut medii nesănătoase de dezvoltare care nu ne-au ajutat să evoluăm și să creștem sănătos. Însă e responsabilitatea noastră să ne uităm acolo, să observăm, să înțelegem și să vindecăm - la un moment putem dezvolta curajul de nu fi plăcuți de toată lumea. În fapt, cu cît încerc să fiu plăcut de mai mulți oameni, cu atît mai departe voi fi de mine cel autentic, mă voi adapta, voi simula, voi disimula, îmi voi încălca barierele și limitele personale și îmi voi spune nu mie în multiple feluri. Cînd am curaj să nu fiu plăcut de toată lumea, am și curaj să îmi spun da mie, cel adevărat.

Și-apoi, dacă nici Isus nu a reușit, nici înainte și nici după moartea lui, să fie iubit de toți, cm aș putea eu?

21/04/2024

13/04/2024

VIVOBAREFOOT is sponsoring today's show. To get 15% OFF YOUR FIRST ORDER visit: https://bit.ly/3TEodghDownload my FREE Breathing Guide HERE: http://bit.ly/3W...

26/03/2024

A trecut ziua fericirii, așa că pot să scriu și eu ceva despre un alt fel de fericire.

La bază, eu am atașament dezorganizat (ambivalent), adică cel mai problematic dintre toate - cel pe care îl dezvoltă copilul al cărui îngrijitor (și singura sursă de atașament și siguranță) este și sursă de frică de care copilul trebuie să se apere. Multă vreme am crezut despre mine că e de fapt anxios, fiindcă mereu alegeam parteneri indisponibili emoțional, evitanți, care declanșau anxiosul din mine. Nu e de mirare că am trăit povești de dragoste la extrem, cu emoții la extrem, cu pasiune la extrem, cu durere și abandon la extrem.

Cînd am intrat într-o relație cu un bărbat cu atașament sigur, am simțit ceva foarte ciudat - că se declanșează o altă formă de relaționare pe care nu o cunoscusem înainte. De exemplu, cînd ne despărțeam fizic (eu sînt mult plecată și el nu poate veni cu mine chiar de fiecare dată), el a fost cel care mi-a atras atenția că de fiecare dată căutam să ne certăm. Hei, mi-am zis, omul ăsta are dreptate, și am început să mă observ îndeaproape. Vreau să mă cert ca să nu îmi fie greu cînd plec. Mi-am refăcut testul de atașament și, surpriză, partea de evitant era la cote maxime. Deci asta era, un bărbat normal, care vine spre mine în loc să fugă de mine, mă face să devin evitantă. Am început să îmi observ modul în care de absolut fiecare dată cînd urma să ne despărțim fizic mă deconectam emoțional cu o viteză uriașă - focus pe ce aveam de făcut, comunicare mai puțină - ceva extrem de diferit de cm experimentam altădată despărțirea fizică, cînd dacă partenerul nu îmi scria o oră mă agitam, deveneam foarte anxioasă, dacă se prelungea făceam scenarii apocaliptice etc. El observa și îmi spunea că de cîte ori plec mă port rece și ciudat, dar după ce i-am explicat că nu e ceva intenționat, că e un mecanism automat care se declanșează ca să mă protejeze de suferință, doar glumea: opa, iar te-ai deconectat, las că vii acasă și ne reconectăm noi. A înțeles și mi-a dat spațiu, știind că lucrez și în terapia mea la asta. Am început să observ ulterior și ca de cîte ori aveam vreo ceartă, partea evitantă din mine prelua controlul, imediat generam gînduri absolut nejustificate: de fapt eu nu vreau să fiu într-o relație, mie mi-e bine singură, poate că nici nu ne potrivim de fapt… oooopa, stai puțin, ce fac eu aici? Și am început să simt în timp real cînd mă deconectez și să opresc cu blîndețe procesul, să fac eu pași spre reconectare, să nu îmi mai cred gîndurile generate de frică și nesiguranță, chiar să rîd în sinea mea de ele și să le spun, bine că ați apărut iar, ce mă făceam eu fără voi acum, iar credeți că am 5 ani, nu mai am, mulțumesc, cred că pot să mă descurc și singură.

Mi-a luat imediat spre doi ani să încep să mă simt mai în siguranță- nu e de mirare, eu niciodată, de la nașterea mea, nu am fost în siguranță emoțional cu vreun bărbat pînă la el și la terapeutul meu.

Zilele trecute, în timp ce ne plimbam prin Ella, un orășel de munte absolut superb din Sri Lanka, cu o zi jumătate înainte ca el să plece înapoi acasă, m-a pocnit din senin, pe stradă, o tristețe pe care nu am mai simțit-o niciodată la vreo despărțire fizică a noastră. Am început să plîng, dar în același timp mă simțeam extrem de fericită că simt tristețea asta. Pentru prima oară nu mă mai deconectam atunci cînd el sau eu urma să plecăm. Pentru prima oară puteam să simt că o să îmi fie foarte dor, pentru prima oară mă simțeam în siguranță să mă doară că rămîn aici singură încă 10 zile. Știam teoria că într-o relație sigură, atașamentele nesigure se pot vindeca în cîțiva ani (6 zice o teorie), ba chiar la ultimul test scorasem mult la partea de atașament sigur, mai mult decît vreodată, însă abia acum am simțit cu adevărat cm e cînd corpul și mintea chiar se simt în siguranță să mai renunțe la apărările lor care le-au ajutat să supraviețuiască. Știu și că nu înseamnă că data viitoare va fi tot așa. Și că îmi va lua toată viața probabil să vindec partea asta feminină care a fost profund, repetat, îngrozitor de rănită de bărbați, de un tată extrem de furios și violent, de agresori sexual, de parteneri toxici și indisponibili emoțional. Mi-a fost mult mai ușor (dacă 15-20 de ani de muncă se pot numi ușor) să vindec alte părți, să devin o mamă adult, o fiică adult, o prietenă adult, un terapeut adult. Aici, la relația cu masculinul, încă am mult de lucru. Anul trecut cînd i-am auzit pe Rae și Gabor Mate vorbind despre cît mai au și ei de lucru la relație, Gabor avînd 80 de ani, am simțit o mare ușurare. Și cumva permisiunea de a fi imperfectă și autentică în drumul meu. E OK să nu fiu perfectă și complet vindecată (nimeni nu e) și în continuare să fiu un om bun, un terapeut bun. Și să vorbesc despre propriile mele lupte, onest, fiindcă cineva acolo are nevoie să audă asta tot așa cm eu am avut nevoie să îi aud pe ei.

17/02/2024

14/01/2024

Las ce am scris anul trecut pe 2 ianuarie aici, poate are nevoie cineva să citească asta. There is no new year, new me.

Nimeni nu se schimbă peste noapte. Procesul de schimbare durează ani de-a rîndul și nu se termină, cel mai probabil, niciodată.

Și asta din (cel puțin) două motive.
1: fiindcă doare și nu ne place să ne doară; de fapt, ne petrecem viețile încercînd să fugim de durere.
2: pentru că ia timp și efort, și nici asta nu ne place, am vrea soluții magice care să ne transforme în cine vrem să fim instantaneu. Și dacă am repetat ceva zeci de ani la rînd, cel mai probabil nu vom fi capabilii să schimbăm în trei zile, așa cm creștea Făt-Frumos. Pur și simplu creierul are nevoie de timp să învețe să facă asocieri noi, sănătoase și să le repete iar și iar pînă devin procese automate.

Și aici ne întoarcem iar la durere. Mai întîi e nevoie să fim onești cu noi și să ne privim cu sinceritate. Să ne cunoaștem cu adevărat. Să ne dăm voie să vedem la noi ce nu ne place, ce ne face rău nouă și celor din jur. Iar asta e dureros, fiindcă toți avem o poveste, o naratiune despre cine sîntem și cm sîntem, care aproape întotdeauna e una mult augmentată, mult înfrumusețată față de realitate. Realitatea e în general destul de hîdă și e un proces dureros să faci față adevărului despre tine și viața ta.

Următorul pas e să începem să identificăm ce ne dorim să schimbăm - și să înțelegem de ce e cu noi comportamentul acela, trăsătura aceea, reacția aceea. Să vedem rolul benefic pe care l-a avut cînd a apărut în viața noastră. Salvator, de multe ori. Apoi să începem să identificăm cînd apare. La început, ne vom prinde abia după ce și-a făcut de cap. Etapa asta poate dura. E în regulă, e important să ne amintim că rolul lui a fost unul benefic; apoi o să începem să îl vedem în timp ce se întîmplă. Uneori o să îl putem opri, alteori nu, căci vom fi deturnați emoțional de obicei cînd se întîmplă. E în regulă și asta. Face parte din proces.

Ușor ușor, vom putea interveni în timp ce sau chiar înainte să se declanșeze automatismul; vom începe să avem un răgaz între stimul și reacție în care să ne dăm seama că am putea face în felul vechi, dăunător acum, și cel nou, sănătos, cu care încercăm să îl înlocuim. Nu o să ne iasă mereu nici asta Ia timp. Creierului nu îi plac schimbările, efortul, fiindcă asta îi ia energie, ori treaba lui principală e să salveze energie. De asta îi plac procesele automatizate și se va întoarce la ele de cîte ori îi vom da ocazia.

În plus, schimbările trebuie făcute și la nivel emoțional. Nu ajunge să operăm doar cu conștientizări cognitive și încercări la nivelul comportamentelor și reactiior. E musai să ne cunoaștem și îmblînzim emoțiile, fiindcă toate reacțiile, comportamentele, mecanismele noastre de supraviețuire pe care vrem să le schimbăm azi au apărut și au pornit în primul rînd ca să ne ajute să gestionăm emoții pe care nu eram capabili să le gestionăm la momentul respectiv. Ca să ne apere, adică, de a le simți pe cît de copleșitoare păreau cînd eram mai mici. Or, dacă ne împrietenim cu ele, învățăm să “stăm” cu ele, nu mai avem nevoie de proptele nesănătoase. De multe ori descoperim că tot ce nu ne place și vrem să schimbăm la noi a apărut ca fugă de a simți durerea- dar durerea e inevitabilă în viață. Și singura soluție sănătoasă e să înveți să o gestionezi.

De asta terapia durează. De asta schimbarea durează. Luați în calcul asta cînd începeți un proces de schimbare sau cînd vă trece prin cap că puteți să-i schimbați pe cei de lîngă voi cu presiune din exterior. 🙂

Și de asta new year, new me e cel mult o glumă.

Și da, uneori în timpul acestui proces oamenii o să îți zică, ce, ești dependent de terapie? Oamenii cînd zic: ești dependent de terapie de fapt îți spun că depinzi de un spațiu de compasiune, înțelegere, non-judecată, de conținere pentru a te schimba și au dreptate. Depindem de el. așa e, o vreme cel puțin pînă reușim să ni le oferim noi nouă înșine - fiindcă doar în prezența celor enumerate putem opera schimbarea.

31/12/2023

În ajun, eu mă gîndesc la cei singuri - fie că sînt așa la propriu, fie că se simt așa. La cei care suferă de depresie, de anxietate și pentru care perioada asta e una sinistră, cu valuri de tristețe și angoasă. La cei care poate au lucrat în terapie tot anul să se echilibreze, dar se vor afla în compania rudelor și familiei de origini și vor simți că rănile lor sînt apăsate în feluri noi. La cei triști, la cei abandonați, la cei văduvi, la cei pentru care Crăciunul e un motiv în plus de suferință.

Lor vreau să le spun că nu sînt singuri, că sînt(em) milioane care știu cm se simte asta, că pot cere ajutor atunci cînd simt că se scufundă, că sărbătorile vor trece așa cm trec toate pe lumea asta. Fiți atenți la voi în perioada asta, la ce simțiți, la ce nevoi aveți și cm puteți să le îndepliniți, ce anume v-ar putea face să vă simțiți mai bine? Exprimați-vă nevoile astea deschis celor care vă iubesc, iar dacă sînteți singuri vouă înșivă. Uneori avem nevoie de atît de puțin cm este o îmbrățișare sau cineva care să ne asculte cu adevărat, fără să ne ofere soluții, doar să ne asculte și audă.

Iar ceilalți, cei care sînteți bine, permiteți-vă să fiți atenți și la cei care nu pot să fie la fel de bine ca voi. Oferiți-le ceea ce au nevoie cu adevărat, nu ceea ce vă imaginați sau ceea ce vi s-ar potrivi vouă. La mesele de Crăciun în familia extinsă abțineți-vă de la laude, critici, persiflări, ironii, întrebări intruzive, readus conflicte vechi pe masă printre sarmale - întotdeauna acolo e prezent și cineva căruia toate astea îi provoacă suferință. Cel mai valoros cadou pe care îl putem oferi altora și nouă înșine este grija. Blîndețea.

Sărbători cu blîndețe!

26/11/2023

Nu ne putem vindeca în locurile în care suntem răniți

"Abuzurile din copilărie au efecte pe termen lung asupra corpului, ducând la somatizarea dezechilibrului emoțional și afectiv în boli ale corpului, ca rezultat al suferințelor emoționale.

Atunci când nu suntem conștienți de o relație abuzivă, de un loc de muncă toxic, un mediu înconjurător neprietenos, ostil, se poate întâmpla să le părăsim doar inconștient, printr-o boală care ne e clopoțel de alarmă: e prea mult, suntem într-o situație care ne copleșește, ne produce suferință și pe care n-o gestionăm emoțional. Trebuie să ne oprim, să tragem aer în piept și să analizăm ce e prea mult în viața noastră și ne produce suferință.

Uneori, poate fi locul de muncă unde nu ne mai regăsim sau poate nu ne-am regăsit niciodată, dar n-am avut de ales. Cu trecerea timpului, lucrurile au devenit din ce în ce mai greu de tolerat, iar corpul nostru a adus la suprafață suferința interioară.

Alteori, poate fi vorba de relațiile din jur: cea de cuplu sau prieteniile superficiale, care nu ne aduc sprijin și siguranță, ci produc doar disconfort și un sentiment de inadecvare. Orice relație care implică un atașament sănătos înseamnă să împărțim în mod sănătos angajamentul și libertatea, iar orice relație în care ajungem să mergem în vârful picioarelor de frica impredictibilității partenerului va însemna cu siguranță o părăsire într-o formă sau alta, fie că e vorba de retragere emoțională sau de plecare propriu-zisă.

Există și relații în care partenerii pun totul sub preș și merg mai departe prefăcându-se că problema nu există, accesând gândirea magică specifică infantilismului, că lucrurile vor reveni la normal într-o zi, pur și simplu, din senin, totul se va șterge și vom trăi fericiți pînă la adânci bătraneți.

Plecarea din situații care nu mai au rezolvare poate însemna uneori curaj. Alteori, poate fi o plecare din frică. Frica de suferința pe care ar putea-o aduce relația dacă ai rămâne. Atunci când iubim, dar ne lovim de neputința partenerului de a fi onest sau de a oferi, de imposibilitatea unui viitor împreună, sau a unei situații care face ca relația să fie una corectă și sănătoasă, în care confundăm sexul pasional cu intimitatea, plecăm. Plecăm pentru că iubim și înțelegem că nu mai avem ce căuta acolo. Atunci când iubirea nu ți-e împărtășită, ești folosit sau neapreciat, cel mai sănătos lucru este să pleci. Altfel, costul acestei iubiri poate însemna sănătatea ta psihică și fizică.

Există și oameni care fug de relații de orice natură – de iubire, de prietenie, amicale –, iar acest fapt se poate datora unor probleme de atașament care s-au format în urma unor traume psihologice în copilăria timpurie, din lipsa sau indisponibilitatea afectivă a familiei, și care la vârstă adultă nu pot stabili cu ușurință relații în care să iubească, acestea venind dintr-o frică profundă de a nu fi răniți și abandonați din nou. E un mecanism de apărare inconștient pe care îl putem observa în felul cm unii oameni evită atașamentul, cm abandonează sau în comportamentele sadice la adresa celuilalt.

Ca un râu care curge, o apă purtând cu sine atâtea plecări, așa e și viața noastră. Plecăm din fiecare zi, plecăm din relații, din case, de la locuri de muncă, uneori și din țară, plecăm din iubire, iar la final plecăm din viață. Cu fiecare zi care trece, plecăm din ceva."

Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/despre-plecarea-din-fiecare-zi



Sursa fotografiei: pinterest.com

19/11/2023