03/04/2021
𝐒̦𝐢 𝐟𝐞𝐦𝐞𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐜𝐞 𝐩𝐥𝐚̂𝐧𝐠 𝐜𝐚̂𝐭𝐞𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐈
A trecut un an de când suntem în pandemie.
Scenariile care au apărut atunci în mintea mea erau optimiste. Majoritatea oamenilor din jurul meu erau optimiști, dar cu toate acestea, din când în când frica își făcea apariția.
Frica, ah! Frica asta care într-o seară s-a transformat dintr-un grăunte mic într-o imensitate, care încet încet mi-a devorat tot optimismul. Nu știam să exprim acea stare care m-a făcut să izbucnesc în plâns. Acum pot să definesc contextul.
Eram în casă singură, priveam pe geam și aveam impresia că vizionez un film SF în direct, mai lipsea apariția unor creaturi ciudate pe stradă. Acum pot să zâmbesc pentru că mi s-a confirmat încă o dată, cu toate că nici în acel moment nu aveam nevoie de confirmări, că în viață nimic nu e întâmplător.
Plângeam în hohote exact ca atunci când l-am pierdut pe tata, doar că atunci aveam un motiv real, palpabil, dar în acea seară era ceva ce nu reușeam să-mi explic. Și în timp ce plângeam în hohote a sunat telefonul, vorba aceea: „salvată de clopoțel”. Când am văzut numele pe ecran am reușit să respir adânc și să răspund. După o conversație lungă cu „7”, starea de bine s-a instalat confortabil.
A fost o conversație în care el a vorbit mai mult. Mi-a adresat întrebări, multe întrebări, unele nici măcar nu aveau legatură cu acel moment, la unele întrebări răspundea tot el.
La un moment dat am auzit o întrebare esențială, acel click de care avem uneori nevoie: „Coralia, iartă-mă, dar totuși nu pot să mă abțin să nu întreb - tu chiar ai uitat cine ești și ce faci în prezent?”