12/12/2025
Nu mi-au plăcut niciodată tranzițiile între anotimpuri, mai ales pe cea între toamnă și iarnă. Zilele scurte, absența îndelungată a soarelui le resimt, iar acum, în timpul concediului de creștere a copilului, pare că această astenie este și mai accentuată. Și totuși de o preschimbare a verii în toamnă mi-am reamintit zilele acestea. Câteva fotografii dintr-un septembrie nu foarte îndepărtat le-am expus săptămâna aceasta, cu ocazia Zilelor UMF, trei dintre acestea fiind de pe pământul african.
Era un început de toamnă blândă în Cluj, în 2023, și începutul sezonului ploios într-un loc foarte departe de casă. Prima mea întâlnire cu Africa a fost pe o ploaie măruntă. Am ales să fac voluntariat pentru o scurtă perioadă de timp într-un loc unde accesul medical e precar. Nu știu dacă a fost o nevoie de sens, dorința pe cale de a fi îndeplinită a unei proaspete studente, nevoia sinceră de a pune o picătură de bunătate într-un ocean sau toate cele enumerate. Uganda e o țară cunoscută poate pentru cafea și pentru izvorul Nilului, dar pentru mine a ajuns să fie un loc al simplității și blândeții. Deși am văzut sărăcie extremă, boli și pacienți din cărțile de istorie ale medicinei, am văzut și multă, multă bunătate. Oamenii aceia din colibe erau dispuși să își împartă cu tine singura lor masă.
Scriam în caietul pe care l-am luat atunci cu mine:
„Stau în camera de consult a clinicii. Am improvizat un mic cabinet de ecografie și am găsit tot ce am avut trebuință. Am văzut zeci de pacienți într-o zi. Un ecograf închiriat, teste rapide pentru hepatite și febră tifoidă, medicamente pentru probleme acute s-au asociat cu foarte multă speranță.”
A fost un caz care m-a marcat, un bărbat aflat încă, probabil pe la vreo 50 de ani, sosit pe propriile picioare, dar cu abdomenul vizibil umflat. Ecografia confirmă temerile mele: o tumoră hepatică voluminoasă, cu ascită abundentă, iar abdomenul în tensiune îi determina dureri. Probabil era un hepatocarcinom, pentru că avea asociată și hepatita B, depistată cu ajutorul unui test rapid efectuat atunci.
În România, acest pacient ar fi fost internat urgent, evaluat de echipa multidisciplinară de oncologie, ar fi beneficiat de imagistică înaltă (CT, IRM), dacă ar fi fost cazul, de biopsia nodulului hepatic, ar fi fost încadrat într-un stadiu de boală și apoi s-ar fi decis un protocol de tratament. Acolo, aproape de pădurea tropicală, tot ce aveam la dispoziție era să îi drenez ascita pentru a-i oferi puțină ușurare și să îi explic cu grijă ce se întâmplă.
În România, am văzut zeci de pacienți cu cancer hepatic. Unii au fost eligibili pentru rezecție sau ablație, alții pentru protocoale oncologice, asociate, în prezent, cu o speranță de viață îmbunătățită. Un întreg arsenal de luptă. Hepatocarcinomul e patologia pe care o îndrăgesc cel mai mult, inclusiv sub aspectul academic. Dar cumva, în complexitatea sistemului medical modern, uneori uităm sau nu avem timp să privim dincolo de datele clinice.
În Uganda, privind în ochii acelui bărbat, am văzut nu doar un caz medical, ci un tată care se întreba cine va avea grijă de familia lui. Am văzut nu doar o tumoră de X centimetri, ci visurile unui om care s-au prăbușit într-o clipă. Am înțeles că, dincolo de toate protocoalele și tehnologia modernă, medicina este în esență despre oameni care suferă și au nevoie de speranță.
Am petrecut ceva timp cu el, explicându-i în termeni simpli ce se întâmplă, vorbind despre opțiunile limitate pe care le avea, dar mai ales ascultându-l. Prin semne, într-o engleză stâlcită, am reușit să ne înțelegem. L-am îndrumat către cel mai apropiat oraș, unde existau medici care l-ar fi putut ajuta mai mult decât puteam eu în acele condiții. Nu știu ce s-a întâmplat cu el după aceea. Probabil și-a găsit repede sfârșitul, înconjurat de familia sa.
Medicii din Uganda m-au învățat că medicina nu este despre echipamente sofisticate sau protocoale complexe, deși acestea sunt extrem de importante. Medicina este despre conexiunea umană, despre capacitatea de a fi prezent cu cineva în momentele lui de suferință.
Mi-am dat seama că medicina pe care o practic în România este totuși un privilegiu. Fiecare procedură la care am acces, fiecare medicament inovator pe care îl pot prescrie, fiecare coleg specialist cu care pot colabora sunt prezente. Însă e nevoie de multe campanii de prevenție, screening și vaccinare, multă deschidere și restabilirea relației medic–pacient, puternic traumatizată în România.
Dar cel mai important lucru pe care l-am învățat în Uganda este că, indiferent de contextul în care practici medicina, cel mai puternic instrument pe care îl ai este capacitatea de a fi cu adevărat prezent cu pacientul tău, de a-l asculta și de a-i oferi nu doar expertiza ta medicală, ci și empatie.
Cândva voi reveni cu un halat alb în Africa.
