Psiholog Gabriela Vitikan

21/07/2025

🖤 Frica de moarte la copii și cm le vorbim despre pierdere

Moartea e unul dintre cele mai grele concepte de integrat în viață. Chiar și pentru noi, adulții.

Dar ce se întâmplă în sufletul unui copil atunci când moartea atinge pe cineva drag?

🧠 Copiii nu înțeleg moartea așa cm o facem noi.

Între 2 și 5 ani, ei încă pot crede că moartea e reversibilă, o plecare temporară.

Începând cu 6-7 ani, înțeleg că e definitivă.

Iar mai târziu, vine și conștientizarea că se aplică inclusiv lor sau părinților.

Atunci, frica poate deveni copleșitoare, mai ales dacă nu au cu cine o împărtăși.

Însă moartea nu e un subiect pe care îl putem ascunde.

Continuarea articolului pe blog. Link în primul comentariu ⬇️

19/07/2025

Suntem bombardați cu informații pe care creierul nostru nu a fost niciodată conceput să le proceseze. Rezultatul? Lipsă de concentrare, probleme de memorie și epuizare emoțională.

17/07/2025

Relațiile sunt oglinzi. Iar cele de cuplu sunt poate spațiul cel mai viu în care ies la suprafață cele mai vechi răni.

Nimeni nu ne poate răni așa cm o poate face un om apropiat.

Și nimeni nu ne poate face să ne simțim la fel de văzuți, acceptați, întregi.

❤️‍🩹 Adevărul este că deseori nu relația „merge prost”, ci bagajul nostru nevindecat intră în conflict cu bagajul celuilalt.

Iar dacă nu învățăm să privim dincolo de simptome: certuri, răceală, retragere, control, gelozie, evitare, ne vom simți din ce în ce mai singuri și mai neînțeleși chiar lângă omul de lângă noi.

💬 „Simt că nu mai exist în casa asta.”
💬 „Dacă nu cer eu, nu primesc nimic.”
💬 „Tac, ca să evit cearta.”
💬 „Totul cade pe mine, iar el parcă nici nu vede.”
💬 „Nu mai știu cine sunt. M-am pierdut.”

Continuare pe blog, link în primul comentariu. ⬇️

13/07/2025

https://www.facebook.com/share/p/1FBSCTV4Ye/

30/06/2025

Sunt părinți care vin cu inima strânsă la evaluare. Nu de puține ori, vocea li se rupe când spun:

„Nu știu ce să mai fac… e un copil bun, dar nu se încadrează…”.

Și, într-adevăr, mulți copii cu cerințe educaționale speciale (CES) nu „se încadrează” – pentru că nu au fost construiți să încapă în tipare rigide, uniforme.

Într-o lume a evaluării standardizate, uităm uneori că acești copii nu trebuie măsurați doar în coeficienți, scoruri sau norme. Ci văzuți. Adevărata evaluare începe de acolo: de unde ne oprim din a căuta ce le „lipsește” și începem să înțelegem cine sunt. Nu doar cu dificultățile lor, ci și cu resursele tăcute pe care uneori nici ei nu știu cm să le exprime.

Un copil cu CES are nevoie de o altă formă de privire – una care să nu-l grăbească, să nu-l compare, ci să-l însoțească. Să-l invite, cu răbdare, să-și spună povestea în felul lui. Și asta e esența unei evaluări reale: o întâlnire. Nu doar cu un profil cognitiv sau emoțional, ci cu un om în formare, cu tot ce poartă el – frici, confuzii, dorințe, răspunsuri care uneori nu vin, dar care așteaptă să fie descoperite.

E important ca părinții să știe: un diagnostic nu este o sentință. E o cheie.

Un început de drum. Și că în spatele fiecărui copil „cu nevoi speciale”, este un copil cu aceeași nevoie fundamentală ca toți ceilalți: să fie văzut, iubit și susținut, exact acolo unde se află.

25/06/2025

Ce modele le oferim minților aflate în formare?

Tot mai des, copiii de astăzi cresc sub o ploaie de stimuli digitali pe care mintea lor fragilă nu are cm să-i proceseze sau să-i înțeleagă pe deplin. Jocuri aparent „inocente”, videoclipuri „pentru copii”, desene animate accesate fără supraveghere – toate pot conține conținut subtil distorsionant, creat de adulți cu intenții abuzive sau fără nicio responsabilitate educațională reală.

Expunerea timpurie și prelungită la ecrane, fără discernământ, vine cu un cost major: copilul învață să funcționeze într-o realitate hiper-stimulată, în care totul se desfășoară cu o viteză halucinantă, imagini în succesiune rapidă, pline de culoare, sunet, tensiune.

Acest ritm nu doar că obosește sistemul nervos, ci restructurează modul în care creierul învață să perceapă lumea – ca pe ceva care trebuie să fie mereu intens și imediat.

Atenția și concentrarea nu mai au timp să se dezvolte natural. Plictiseala, care în mod sănătos e un spațiu fertil pentru creativitate, devine intolerabilă. Orice activitate care presupune răbdare, reflecție, construcție interioară pare greoaie, neatractivă, „prea lentă”.

Mulți părinți nu și-au imaginat, în mod firesc, că aceste dispozitive – care pentru ei au venit la maturitate – pot avea un efect formator atât de profund asupra caracterului copilului. Dar exact asta se întâmplă: tehnologia devine pentru copii o unealtă formativă, modelând nu doar comportamente, ci structuri de personalitate.

Ce putem face?

- Să nu mai lăsăm copiii nesupravegheați în fața ecranelor.
- Să folosim aplicații de control parental.
Să întârziem vârsta de acces la aceste medii (ideal peste 10 ani).
- Să oferim alternative reale: jocuri imaginative, timp afară, dialog, tăcere împărtășită.

Copiii nu au nevoie doar de ecrane „filtrate”. Au nevoie de adulți care să-i însoțească, să le spună unde se termină realitatea virtuală și începe realitatea internă. Au nevoie de prezență umană, nu doar de protecție digitală.

24/06/2025

"Pana cand o femeie realizeaza ca mama ei avea dreptate, are deja o fiica, care crede ca ea greseste."

https://www.facebook.com/share/p/191HjDNPi3/

💜

17/06/2025

Sunt părinți care vin cu inima strânsă la evaluare. Nu de puține ori, vocea li se rupe când spun:
„Nu știu ce să mai fac… e un copil bun, dar nu se încadrează…”.

Și, într-adevăr, mulți copii cu cerințe educaționale speciale (CES) sau handicap nu „se încadrează”, pentru că nu au fost construiți să încapă în tipare rigide, uniforme.

Într-o lume a evaluării standardizate, uităm uneori că acești copii nu trebuie măsurați doar în coeficienți, scoruri sau norme. Ci văzuți. Adevărata evaluare începe de acolo: de unde ne oprim din a căuta ce le „lipsește” și începem să înțelegem cine sunt. Nu doar cu dificultățile lor, ci și cu resursele tăcute pe care uneori nici ei nu știu cm să le exprime.

Un copil cu CES sau handicap are nevoie de o altă formă de privire: una care să nu-l grăbească, să nu-l compare, ci să-l însoțească. Să-l invite, cu răbdare, să-și spună povestea în felul lui. Și asta e esența unei evaluări reale: o întâlnire. Nu doar cu un profil cognitiv sau emoțional, ci cu un om în formare, cu tot ce poartă el: frici, confuzii, dorințe, răspunsuri care uneori nu vin, dar care așteaptă să fie descoperite.

E important ca părinții să știe: un diagnostic nu este o sentință. E o cheie. Un început de drum. Și că în spatele fiecărui copil „cu nevoi speciale”, este un copil cu aceeași nevoie fundamentală ca toți ceilalți: să fie văzut, iubit și susținut, exact acolo unde se află.