Psihoterapeut Elena Vasilescu

01/04/2026

Este extenuant să te gândești aproape constant la cele mai negre scenarii. Și efectiv te-ai săturat să nu te bucuri pe deplin, să nu îți poți asuma niște riscuri, să nu poți fi spontan, să fii mereu în alertă, așa că te-ai hotărât. Gata! De acum nu îți vei mai face griji.
Aaahh, ce aș vrea să meargă așa ușor, dar din păcate nu merge. Am încercat. Și nu funcționează.

Primul care va opune rezistență la această dorință de a schimba modul de funcționare va fi nimeni altul decât propriul tău creier. Da, el îți pune piedică și o face cu cele mai bune intenții. Îngrijorarea este prietena lui specială, i-a oferit poate toată viața senzația că îl ține în siguranță și ultimul lucru pe care vrea să îl facă este să renunțe la ea, la cea care a făcut incertitudinea să pară mai certă.

Să presupunem că te doare stomacul. Nu foarte tare, dar suficient cât să îți atragă atenția. În câteva secunde, mintea face o asociere: „Și unchiul meu a avut dureri de stomac… și la el s-a dovedit a fi cancer.”
O senzație corporală minoră devine rapid un scenariu medical complex. Îngrijorarea transformă ceva ambiguu într-o concluzie aparent sigură. Nu contează că acum crezi că ai cancer, important pentru creier este că nu mai există spațiul incomod al lui „nu știu”.
Apare iluzia că dacă mă gândesc suficient la problemă, dacă analizez toate variantele, voi fi mai pregătit, dar defapt întrețin anxietatea, cu efecte costisitoare pe termen lung.

Mintea umană tolerează greu ambiguitatea și caută rapid explicații, chiar și atunci când acestea sunt exagerate sau improbabile. Unii cercetători susțin chiar că structuri cerebrale precum nucleus accumbens pot primi mici spike-uri de dopamină. Practic, creierul este recompensat pentru faptul că a redus ambiguitatea și a generat un sentiment de control (acum ai cancer la stomac, dar măcar ai rezolvat problema). Recompensa este subtilă, dar suficientă pentru a consolida comportamentul prin reducerea temporară a disconfortului și prin aceste micro-recompense de dopamină.

Dacă e să iei ceva cu tine din asta:
Creierul iubește certitudinea, chiar și atunci când certitudinea este complet inventată.

11/03/2026

Uite o întrebare care apare frecvent în cabinet, mai ales când omul din fața mea are ca obiectiv „să scape de anxietate”.

Răspunsurile care vin nu sunt, de obicei, despre frică în sine, ci despre decizii amânate, relații neîncepute sau menținute la distanță, despre libertatea de a alege, de a greși, de a experimenta, de a se implica, practic un obstacol între noi și viața pe care ne-o dorim.

Majoritatea este contrariată când descoperă că scopul terapiei nu este eliminarea anxietății. Doar e o reacție umană normală, cu rol adaptativ, care semnalează pericolul și ne ajută să ne orientăm în situații dificile. Problema apare atunci când această reacție devine disproporționată, persistentă și începe să ne organizeze viața în jurul evitării. Alegem ce pare mai sigur, nu neapărat ce este important. Ne restrângem opțiunile, nu pentru că nu ne dorim mai mult, ci pentru că vrem să reducem disconfortul pe termen scurt.

Când anxietatea nu mai are rol decizional, nu înseamnă că dispare. Înseamnă că apare o schimbare de ierarhie internă. Frica rămâne prezentă, dar nu mai este autoritatea supremă. Deciziile încep să fie ghidate de criterii diferite, de sens, de direcție personală, de congruență cu cine vrem să fim. Adică nu mai așteptăm să ne simțim complet liniștiți pentru a face un pas. Nu mai interpretăm disconfortul ca pe un semnal de oprire, ci ca pe un indicator al faptului că ne aflăm într-o zonă relevantă pentru noi. Acțiunea nu mai este condiționată de absența fricii, ci de importanța direcției alese.

Nu înseamnă expunere forțată sau ignorarea limitelor, ci asumarea faptului că disconfortul este uneori un cost inevitabil al unei vieți trăite cu rost. Apare mai multă flexibilitate în relații, mai multă asumare în decizii și o toleranță crescută față de incertitudine. Nu pentru că aceasta devine mai ușoară, ci pentru că nu mai este percepută ca un obstacol de netrecut. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră 😎

02/12/2025

Așteptam pentru a treia oară la același semafor când Spotify-ul s-a hotărât să îmi livreze o melodie pe care nu am ascultat-o de 20 de ani - Breathe (2 AM). Dar nu asta a fost surpinzător, ci unul dintre versurile melodiei pe care l-am auzit cu adevărat abia acum: "Life's like an hourglass glued to the table".... That s**t hit hard din mai multe motive.

În primul rând, o clepsidră despre care crezi că poate fi întoarsă oricând este la fel de înșelătoare ca o zi trăită din inerție. Timpul are o singură direcție, iar firul de nisip care a căzut nu se întoarce.
Când această conștientizare se instalează cu adevărat, raportarea la prezent se modifică, zilele nu se mai scurg fără intenționalitate. Observăm mai clar ce contează pentru noi și devenim mai puțin înclinați să amânăm experiențe importante doar pentru că ne este teamă sau pentru că așteptăm un moment „potrivit”.
Frica nu dispare, însă nu mai este utilizată ca argument pentru suspendarea acțiunii. Începem să tolerăm mai bine disconfortul inerent schimbării și să acceptăm incertitudinea, pentru că înțelegem că evitarea nu aduce claritate și nici sens.
Curiozitatea capătă un rol esențial. Ea devine ghid care ne ajută să rămânem prezenți, să facem pași în direcția valorilor noastre, chiar și atunci când nu există garanții. Nu ne mai raportăm la frică drept un motiv de a opri procesul, ci ca la o reacție firească atunci când ne implicăm în lucruri care sunt importante pentru noi.
A privi viața ca pe o clepsidră fixată pe masă nu înseamnă a dramatiza trecerea timpului, ci a o înțelege. Timpul curge indiferent de ritmul nostru intern, iar ceea ce îi conferă sens este modul în care alegem să ne trăim experiențele, cu prezență și congruență față de valorile noastre.
Atunci când, inevitabil, ultimul fir de nisip va cădea, important este să putem spune că am trăit într-un mod care a avut pentru noi sens și coerență.

În al doilea rând, cm de nu am auzit cu adevărat versul ăsta până acum, 20 de ani mai târziu?

19/10/2025

Anxietatea nu arată la fel pentru toată lumea.
Uneori e legată de boală, alteori de a greși, de a fi judecat, de a nu fi suficient, de a rămâne singur, de a simți, de a arăta vulnerabilitate, de eșec, dar și de succes, de a lua o decizie greșită, de schimbare, de gol.

Indiferent de forma pe care o ia, în miezul anxietății se află același mecanism: evitarea.

Evitarea disconfortului este o strategie veche ce are intenția nobilă de a te proteja. Creierul tău o folosește pentru că, la un moment dat, te-a ajutat. Când ceva a durut, ai învățat că e mai sigur să nu te mai apropii. Când ai simțit rușine, ai învățat că e mai sigur să taci. Când ai pierdut controlul, ai învățat că e mai sigur să controlezi totul.

La nivel neurobiologic, amigdala, centrul de alarmă al creierului, se activează înainte ca partea rațională să apuce să evalueze dacă pericolul e real sau nu.
Pe termen scurt, evitarea oferă ușurare, iar sistemul nervos primește confirmarea: m-am salvat și de data asta. Paradoxal, exact acest circuit de ușurare întărește anxietatea pentru că în absența confruntării, creierul nu are nicio dovadă că stimulul nu a fost periculos cu adevărat.
Pe termen lung, creierul rămâne prins într-o buclă de protecție care nu mai servește adaptării, ci doar perpetuării fricii.
În plan comportamental, asta se traduce printr-un cerc vicios: anticiparea fricii - evitarea stimulului - ușurarea temporară, - întărirea convingerii că „nu pot face față” - reactivarea anxietății în situații tot mai banale.

Evitarea nu menține doar frica, ci o amplifică, blocând procesul de învățare corectivă prin care sistemul nervos înțelege că e în siguranță.

Abia când corpul trăiește o experiență de siguranță reală, nu prin raționament, ci prin expunere, frica se poate rescrie. Ea nu dispare atunci când o eviți, dispare când corpul învață că nu mai are de ce să fugă.

12/10/2025

Gura se usucă.
Inima bate cu putere.
Pulsul crește.
Respirația devine neregulată.
Palmele transpiră.
Picioarele tremură.
Capul se învârte.
Pieptul se strânge ca o menghină.
Apare gândul „O să mor!"

E firesc să te gândești la un infarct, la o urgență medicală.
Cum să crezi că o emoție, ceva invizibil, fără formă, poate provoca o hiperactivare fiziologică atât de intensă, de copleșitoare? Și totuși, analizele ies bine. Inima e sănătoasă.

Nu putem vedea anxietatea la microscop, dar o putem recunoaște prin semnalele corpului. Ele reflectă hiperactivarea sistemului nervos simpatic (reacția de „luptă sau fugă”).

Corpul începe să vorbească în locul emoțiilor prin somatizări pe care mintea nu le mai poate ignora.

Primul pas nu e „să scapi de ele”, ci să le recunoști.
Când aceste semnale încep să fie ascultate, anxietatea nu mai e doar o amenințare, ci o formă de comunicare.

22/08/2025

Neliniștea nu apare din cauza a ceea ce se întâmplă, ci din dorința de a controla aspecte care nu pot fi stăpânite.

Ce poți controla:
Reacțiile tale
Deciziile tale
Monologul interior
Limitele tale
Cum îți consumi timpul și energia

Ce nu poți controla:
Ce spun/fac ceilalți
Deciziile celorlalți
Ce cred ceilalți despre tine
Trecutul
Viitorul

Echilibrul nu vine din controlul absolut, ci din capacitatea de a discerne între ce poți și ce nu poți controla.

13/08/2025

Ce vor spune necunoscuții de pe Facebook/vecinii/colegii? Sigur vor crede ca sunt și urât și prost!

Frica de a fi judecat de ceilalți poate deveni un filtru invizibil care transformă întrebarea „Ce îmi doresc?” în „Ce vor spune oamenii?”. Deciziile și acțiunile încep să se modeleze după presupusele așteptări ale altora.

Mecanismul se formează devreme, fără să fie conștientizat, din dorința profundă de apartenență, din experiențe timpurii în care acceptarea era condiționată de conformare, din credința că ceva este în neregulă cu tine și din presiunea continuă a comparațiilor. Cu timpul, siguranța ajunge să fie confundată cu acceptarea primită de la cei din jur, iar sinele autentic se estompează în favoarea versiunii lui adaptate.

Scopul acestui mecanism este de-a dreptul admirabil, însă: să țină la distanță judecata celorlalți. Prin ajustările alegerilor și comportamentului, el reduce riscul de a atrage critică sau reacții negative și creează iluzia că evitarea expunerii garantează protecția emoțională.

Acest echilibru aparent este costisitor: spontaneitatea se pierde, autenticitatea se diminuează, iar accesul la propriul potențial rămâne blocat. În plus, nici prea sustenabil nu este, consumând constant foarte multe resurse. Și nu e păcat să nu trăiești deplin?

A trăi autentic presupune, printre altele, a trăi în acord cu propriile valori. Identificându-le, se construiește o busolă interioară care ghidează fiecare decizie, indiferent de zgomotul exterior. Descoperirea acestor valori este esențială pentru a putea naviga autentic prin viață, cu încredere și libertate.

08/08/2025

Ultima zi de vacanță. Încep să fac inventarul lucrurilor care se încheie: apusurile pe plajă, micul dejun fără grabă, cafeaua băută în tihnă. Odată cu ele, apare gândul: „Gata… s-a dus”.

Creierul e atent la pierderi și schimbări, pentru că vrea să ne pregătească, dar există și un alt mod de a privi finalul.

Un studiu realizat la University of Southern California (Fox et al., 2015) a arătat că atunci când simțim recunoștință, se activează două zone cheie din creier , cortexul prefrontal medial și cortexul cingulat anterior, două regiuni ce reglează emoțiile, reduc stresul și ne ajută să dăm sens experiențelor. Cu cât recunoștința e mai intensă, cu atât aceste circuite sunt mai active.

Așa că, în loc să rămânem blocați în „regret că s-a terminat”, putem transforma amintirea într-o resursă emoțională: „Mă bucur că am trăit asta”.

Recunoștința nu schimbă doar felul în care simțim, schimbă felul în care funcționează creierul. Și asta rămâne cu noi mult după ce vacanța s-a terminat.

05/08/2025

27/07/2025

Te loveste frica sau furia, frustrarea sau neputința, tristețea sau chiar plictiseala și e neplăcut. Vrei să scapi rapid de starea asta. Iei telefonul în mână, deschizi Instagram-ul, Facebook-ul sau Tiktok-ul și dai scroll, scroll, scroll. Te pierzi în viețile perfecte ale altora, poate zâmbești la un video funny, citești o știre și parcă e mai bine, parcă senzația aia a trecut.

Scroll-ul devine treptat un act automatizat, aproape imperceptibil, prin care atenția este mutată de pe experiența interioară. În spatele lui se află un mecanism de disociere subtilă, o deconectare temporară de la disconfortul psihic, realizată prin cufundarea în fluxuri nesfârșite de conținut. Mintea este deturnată de la procesarea emoțiilor, iar spațiul intern este ocupat cu stimuli externi rapizi și ușor de digerat.

Scroll-ul devine o formă de evitare emoțională ce funcționează ca o soluție de avarie care suspendă temporar starea neplăcută, fără a o trăi până la capăt sau integra. Astfel, scroll-ul digital nu este doar consum de conținut, ci și un răspuns psihologic adaptativ când ceva e prea mult de simțit.

Pe termen scurt, această strategie poate crea iluzia unei stări de echilibru. Însă, în fundal, emoțiile neexprimate continuă să se acumuleze, pentru că ele nu dispar.
Nu sugerez să renunțăm cu toții la telefon, ci să conștientizăm când mintea încearcă să fugă de durere prin folosirea digitalului ca spațiu de amortizare afectivă.

21/06/2025

După râs, vine plâns.
Dacă acum ești fericit, sigur o să se întâmple ceva nasol.
Fii pregătit pentru zile negre pentru că ele sigur vor veni.
Să nu te entuziasmezi prea tare, că sigur se strică.

Sunt doar câteva forme prin care anxietatea poate sabota o veste bună, o reușită, o clipă de tihnă. Nu pentru că nu știi să te bucuri, ci fie pentru că mintea ta încearcă să te protejeze printr-un mecanism de prudență emoțională învățat în perioade în care fericirea chiar a fost urmată de pierdere sau durere, fie pentru că acest mecanism face parte dintr-un bagaj de credințe moștenit din familia de origine (nu pentru că părinții sau bunicii au vrut asta, ci pentru că și ei au trăit în nesiguranță, în lipsă de control sau în frică).
Creierul a învățat să asocieze liniștea cu pericolul, bucuria cu riscul, relaxarea cu vulnerabilitatea. A tras o concluzie dureroasă, dar logică în contextul lui: dacă nu te bucuri, nu doare așa tare când dispare.
Așa se naște nevoia de a rămâne pregătit, urmată de frica subtilă că, dacă îți dai voie să trăiești deplin un moment bun, o să doară și mai tare când se termină.
Dar ceea ce te protejează de o durere ipotetică te poate ține departe de contactul complet cu viața.
Nu sugerez să îți impui să celebrezi clipa bună pe care o trăiești, ci să îți spui cu blândețe: pot să mă bucur de ce e acum și dacă într-o zi se schimbă, voi avea grijă de mine atunci.

06/06/2025

Diferențierea între anxietatea funcțională și cea disfuncțională este esențială. Confuzia apare în mod firesc având în vedere patologizarea excesivă și utilizarea peiorativă a termenului.

Anxietatea, cea funcțională, apare în schemă când vrem să luăm decizii bune, când planificăm, vrem să protejăm relații importante pentru că semnalează necesitatea de a fi atent, de a anticipa, de a pregăti un răspuns. Este parte a unui sistem adaptativ, proporțională, trecătoare și contextuală.

În schimb, anxietatea disfuncțională, este intensă, persistentă, fixată pe teme recurente. Sistemul de alarmă rămâne activ și în loc să informeze, distorsionează. Trăim cu îndoieli constante, gânduri repetitive, tensiune fizică, dificultate de concentrare, oboseală emoțională.

Distincția între funcțional și disfuncțional, trecută de multe ori cu vederea, nu este despre bine vs. rău, ci despre proporționalitate, durată și impact asupra funcționării armonioase.

Așadar, anxietatea nu trebuie eliminată cu orice preț. Doar atunci când devine zgomot de fundal permanent poate fi semnul că este nevoie de o mai mare atenție, grijă și înțelegere.