Cabinet Individual de psihologie Manda Ionela

22/10/2025

🧠 Neuroscience Explanation: How Thoughts Physically Change Your Brain
Each thought triggers a pattern of electrical activity between neurons. These electrical impulses release neurotransmitters, which influence the strength of the synapses — the tiny junctions where neurons communicate.

When a thought is repeated, whether positive or negative, the same group of neurons fires together again and again. According to Hebb’s Law (“neurons that fire together, wire together”), this repeated firing strengthens those synaptic connections.

Over time, these strengthened connections form neural pathways, the brain’s equivalent of well-trodden trails. The more you think a particular type of thought, the easier it becomes for your brain to access that pattern.

This process involves long-term potentiation (LTP), the biological mechanism of learning and memory, and structural changes like:

- Growth of dendritic spines (tiny branches on neurons that increase connectivity).

- Enhanced myelination (insulation of neural circuits for faster signaling).

- Altered gene expression in neurons to support new wiring patterns.
If you want read more about it and also love understanding the real neuroscience behind transformation, I share exclusive science-based posts, insights, and mini-courses designed to help you apply neuroscience in your own life. Find here: https://www.patreon.com/posts/how-thoughts-141552418

22/10/2025

Azi e ziua Mondială a Traumei, dar părerea mea că ziua ei e în fiecare zi. E peste tot, lăbărțată, ne vorbește de la televizor, de pe social media, de pe fronturile de război, din spitale, de la Casa Albă, Kremlin, Beijing sau Caracas.

Întîlnesc adesea oameni care cred că ei nu sînt traumatizați fiindcă nu au pățit niciodată nimic foarte mare și îngrozitor. Cuvîntul trauma provine din greaca veche care înseamnă „rănire”, „lovitură” sau „perforare”. Iar răniți sîntem toți. Unii sîntem răniți de lovituri și perforări puternice, vizibile, sîntem răniți de lucrurile rele care ni s-au întîmplat, alții sîntem răniți de lipsa lucrurilor bune de care am fi avut nevoie să ni se întîmple ca să putem crește sănătoși. Trauma nu e evenimentul care ni s-a întîmplat, ci rana care a rămas în psihicul nostru. Trauma are loc atunci cînd ceea ce ni se întîmplă (sau nu ni se întîmplă deși ar trebui) este copleșitor și nu poate fi procesat de psihicul nostru, în lipsa cuiva care să ne ajute și să ne susțină. Trauma ne lasă schimbați; mai rigizi, mai speriați, mai vigilenți, mai incapabili să ne simțim în siguranță, mai fragili, mai anxioși, mai triști fără să ne putem reveni.
Trauma ne lasă fără capacitatea de a ne mai simți în siguranță, fărâ capacitatea de a mai simți bucurie, fără capacitatea de a iubi și a fi vulnerabili pînă la capăt cu ceilalți, ne face să ne ascundem, să (ne) mințim, să (ne) falsificăm, să muncim pînă la epuizare pentru a demonstra că sîntem valoroși, Ne fură viețile și orele - cu dependențe, cu disociere, cu incapacitatea de a mai fi prezenți.

Dacă ceea ce ni se întîmplă depășește resursele noastre de a ne reveni și regla și nici nu are cine să ne împrumute un sistem nervos sănătos pentru a face asta - numim asta trauma. Cu rănile descusute apoi lăsăm sînge invizibil peste tot și îi murdărim pe cei cu care intrăm în contact. Dacă sîngele rănilor noastre ar fi vizibil, lumea asta ar fi roșie toată.

Ba da, toți avem răni. E aproape imposibil să ieși nerănit din lumea asta.

Nu e vina noastră că am fost răniți, însă e responsabilitatea noastră să nu mai sîngerăm pe ceilalți: pe copiii noștri, pe partenerii noștri, prietenii noștri, colegii și subalternii noștri. E responsabilitatea noastră să nu mai negăm că avem răni deschise, să le recunoaștem și să le pansăm.

22/10/2025

🧠 The Neuroscience of Déjà Vu

Déjà vu — the eerie feeling that you’ve already lived through a present moment, is one of the brain’s most fascinating memory phenomena. It occurs when the brain’s familiarity and recollection systems temporarily go out of sync.

Inside your brain, the medial temporal lobe plays a central role in recognizing familiar experiences. This region includes two key players:

The hippocampus, responsible for forming and retrieving episodic memories.

The parahippocampal cortex, which detects familiarity without recalling full details.

Under normal circumstances, these two systems work in harmony. But during déjà vu, the parahippocampal cortex falsely signals familiarity even though the hippocampus finds no matching memory. This mismatch creates a powerful illusion, your brain feels like it’s reliving something, though no actual memory exists.

Functional MRI studies show that these episodes often involve brief misfiring of neurons in the temporal lobe, similar to what’s seen in mild temporal lobe seizures (without the seizure itself). That’s why déjà vu is sometimes described as a “memory glitch”, a momentary cross-talk between memory circuits.

Interestingly, research suggests déjà vu is more frequent in people with strong pattern recognition, creativity, and imagination. Their brains are more likely to “link” current sensory information with partially similar past experiences, triggering the sense of familiarity. Read More here: https://www.patreon.com/posts/mystery-of-deja-141769999

22/10/2025

Triunghiul terapeutic: Copil – Părinte – Sistem

În terapia copiilor și adolescenților, accentul cade adesea pe ceea ce se întâmplă în cabinet și pe relația directă dintre copil și terapeut. Totuși, prea puțin se ține cont de sistemele care modelează viața de zi cu zi a copilului – familia și școala. Acolo se construiește, de fapt, identitatea emoțională, socială și cognitivă; acolo se măsoară schimbarea reală.

Dintr-o perspectivă de dezvoltare, tiparele emoționale și comportamentale se formează și se consolidează în mediul familial și educațional. De multe ori, „motivul solicitării” este expresia unei proiecții familiale sau instituționale – tensiuni nerezolvate, așteptări contradictorii sau un climat suprasolicitant – iar simptomele copilului sunt încercări de adaptare, nu semne de „problemă”. O abordare sistemică urmărește identificarea acestor influențe reciproce, validarea nevoilor emoționale reale și coordonarea unor intervenții adaptate în familie și la școală, pentru a atinge cauzele, nu doar efectele.

La copii, nu există un „client unic” – există un sistem. Spre deosebire de adulți, care pot lucra mai ales asupra propriei persoane, progresul copiilor depinde de ajustarea mediului (de către părinți și cadrele didactice) și de învățarea abilităților de reglare emoțională și socială. Schimbarea durabilă apare doar când aceste două direcții merg împreună.

Triunghiul terapeutic coordonează schimbarea pe trei direcții complementare:

Copilul – o alianță terapeutică sigură, conștientizare emoțională, expuneri treptate și experiențe de succes care cresc încrederea și motivația.

Părinții – ghidare clară și aplicabilă acasă, un protocol simplu (3–5 reguli), echilibru între limite și căldură, și reflecție asupra propriilor reacții și nevoi emoționale.

Sistemul (școala) – comunicare consecventă, obiective clare și realiste, adaptări pedagogice și de comportament, colaborare între cadre didactice, consilier școlar și specialiști (logopezi, psihopedagogi, terapeuți ocupaționali etc.).

Psihologul școlar sau terapeutul care lucrează în mediul educațional devine liantul dintre cele trei direcții: observă contextul global, echilibrează nevoile copilului cu realitățile instituției și implică toți actorii într-un plan comun și coerent. Evaluarea este ecologică – include copilul, familia și școala – iar intervenția e construită împreună, prin reflecție și ajustare continuă.

În practică, triunghiul arată astfel:
Cu copilul – accent pe siguranță și încredere, confidențialitate, ritmul propriu și exprimarea liberă a emoțiilor; metoda (joc terapeutic, CBT adaptat, art-terapie, abordare relațională) este doar forma – esența este relația.
Cu părinții – parteneriat fără critică, în stilul autoritarismului cald: claritate, predictibilitate, empatie și responsabilitate comună pentru progresul copilului.
Cu sistemul – limbaj comun, coordonare, feedback constant și cooperare multidisciplinară între profesioniști, cu obiective măsurabile și realiste.

În esență, terapia dă roade atunci când toți se mișcă împreună: o relație sigură cu copilul, părinți care înțeleg și aplică consecvent, și o școală care oferă un cadru stabil și suportiv. Schimbarea nu înseamnă conformare, ci autonomie, competență și mândrie liniștită.

Iar semnul cel mai bun al progresului?
Când adulții pot face un pas înapoi, iar copilul îndrăznește să facă un pas înainte – atunci terapia a ieșit din cabinet și a intrat în viață.

17/10/2025

The Window of Tolerance.
Credit : Lindsay Brahman.

We always stand a much better chance of staying on course if they pay close attention to our nervous system.

This is especially true for those with a history of trauma.

Learning about fight, flight, fawn, and freeze can be helpful, but learning how these responses manifest in our bodies is where the magic really starts.

When we understand how fight, flight, freeze, or fawn show up for us, we can develop an internal template to refer back to in moments where we are feeling a lot of (or beginning to shut down and feeling no emotion at all) that alerts us when it’s time take steps to soothe our and return to our window of tolerance.

No one has an innate ability to pause during a conflict and reflect “Gosh, I think I might be moving into a freeze response.”

Instead, this realization tends to be something we recognize as we reflect on an experience later.

Growing the capacity to check in with ourselves and notice, in the moment, when we are slipping into a response is one key to learning how to self-soothe, expand our , grow emotionally, and build .

That’s where my new comes in: it’s a tool specifically for helping us recognize when we are moving out of our window of tolerance (where we can listen, learn, and respond thoughtfully) and into a reaction state.

Like the Emotion Sensation Wheel, the Fight, Flight, & Freeze Embodied Wheel is a tool to prompt conversations and build awareness by showing how each of these responses *tends* to show up through physical sensations.

It's not prescriptive- it's a conversation starter. It's meant to teach, to stir, and to prompt conversations that build awareness, connection, and experience through awareness.

Download a digital copy of this art via Lindsay Brahman's website

10/10/2025

Mindfulnessul ca știință a vindecării – Ellen Langer și Andrew Huberman despre puterea atenției și a conștiinței asupra corpului.

10/10/2025

Bunătatea este un act conștient care vindecă, unește și transformă: are efecte demonstrate științific asupra sănătății, relațiilor și sensului vieții.

10/10/2025

19/07/2025

O analiză importantă nu găsește dovezi științifice că depresia este cauzată de un dezechilibru chimic.

O analiză majoră, condusă de cercetători de la University College London, nu a găsit dovezi convingătoare că depresia este cauzată de niveluri scăzute de serotonină sau de o activitate redusă a serotoninei. Publicat în Molecular Psychiatry, studiul a analizat decenii de cercetare în mai multe domenii majore și a concluzionat că teoria „dezechilibrului chimic” de lungă durată nu are susținere științifică. Acest lucru contestă rațiunea principală din spatele utilizării pe scară largă a antidepresivelor precum ISRS, despre care se crede că funcționează prin corectarea nivelului scăzut de serotonină. Analiza sugerează că popularitatea acestei teorii ar fi putut contribui la creșterea masivă a prescripțiilor de antidepresive, în ciuda absenței dovezilor biologice.

Concluziile ridică, de asemenea, îngrijorări cu privire la modul în care această teorie a serotoninei ar putea influența percepția publicului și deciziile de tratament.

Întrucât până la 90% dintre oameni cred că depresia provine dintr-un dezechilibru chimic, cercetătorii avertizează că această concepție greșită poate descuraja optimismul privind recuperarea și dependența de tratamente non-medicamentoase.

Mai mult, unele dovezi indică faptul că antidepresivele ar putea reduce nivelurile de serotonină în timp, subliniind nevoia de transparență și de noi abordări în îngrijirea sănătății mintale.

Autorii pledează pentru o schimbare de focus către abordarea factorilor stresori din viață, a traumelor și a factorilor sociali prin terapie și intervenții asupra stilului de viață, mai degrabă decât doar prin soluții farmacologice.

A landmark review finds no scientific evidence that depression is caused by a chemical imbalance.

A major umbrella review led by researchers at University College London has found no convincing evidence that depression is caused by low serotonin levels or reduced serotonin activity. Published in Molecular Psychiatry, the study analyzed decades of research across several major fields and concluded that the long-standing “chemical imbalance” theory lacks scientific support. This challenges the core rationale behind the widespread use of antidepressants like SSRIs, which are believed to work by correcting low serotonin. The review suggests that the popularity of this theory may have contributed to the massive increase in antidepressant prescriptions despite the absence of biological proof.

The findings also raise concerns about how this serotonin theory may shape public perception and treatment decisions.

With up to 90% of people believing depression stems from a chemical imbalance, researchers warn that this misconception can discourage recovery optimism and reliance on non-drug treatments.

Moreover, some evidence points to antidepressants possibly lowering serotonin levels over time, highlighting a need for transparency and new approaches to mental health care.

The authors advocate for a shift in focus toward addressing life stressors, trauma, and social factors through therapy and lifestyle interventions rather than pharmacological solutions alone.

Source: Moncrieff, J., Cooper, R. E., Stockmann, T., Amendola, S., Hengartner, M. P., & Horowitz, M. A. (2022). The serotonin theory of depression: A systematic umbrella review of the evidence. Molecular Psychiatry

Post credit: Hashem Al-Ghaili