03/07/2025
Toți avem trăsături narcisice, unii mai puțin vizibile sau activate, alții cu manifestări mai evidente, care ajung să devină parte integrantă din modul în care se definesc și se poziționează în relațiile importante.
Avem astfel de trăsături pentru că ele nu se dezvoltă dintr-un fond de superioritate înnăscută și nici dintr-o nevoie conștientă de a impresiona sau domina.
Ele se construiesc treptat, pe un teren psihologic vulnerabil, în perioadele timpurii ale vieții, ca formă de protecție emoțională în fața unor experiențe precoce de respingere, neglijare sau inconsecvență relațională.
De fiecare dată când copilul simte că prezența lui autentică nu este suficientă pentru a păstra legătura cu figura de atașament, începe să construiască o versiune acceptabilă a sinelui, o imagine care poate fi tolerată de celălalt și care, în timp, ajunge să fie confundată cu propria identitate.
Această adaptare nu presupune o alegere conștientă și nu reprezintă un act de manipulare, ea apare ca răspuns neurologic și relațional la lipsa siguranței afective. Când copilul învață că emoțiile lui reale, fie de furie, tristețe, nevoie sau entuziasm, sunt întâmpinate cu retragere, ironie, dispreț sau corectare, apare în interiorul său o concluzie dureroasă, însă logică pentru acel stadiu de dezvoltare: felul în care sunt nu îmi garantează menținerea relației. Din acel moment, el începe să investească tot mai multă energie în construirea unui sine care reduce riscul pierderii legăturii afective, un sine performant, agreabil, admirabil, invulnerabil sau seducător, în funcție de ce primește cel mai mult contact în acel context familial.
Trăsăturile narcisice devin soluții funcționale pentru menținerea unui echilibru afectiv fragil.
Sunt persoane care dezvoltă o versiune rafinată a acestui mecanism. Ele par responsabile, par altruiste, par neafectate de opinia celorlalți, însă în realitate funcționează dintr-un plan intern marcat de control și evitare a expunerii, în care spontaneitatea este înlocuită cu o autoreglare excesivă a expresivității emoționale.
În alte situații, mecanismele se exprimă în forme tensionate și reactive: rigiditate în fața criticii, defensivitate la orice sugestie de imperfecțiune, nevoia de a conduce conversația spre propriul punct de vedere, dificultăți constante în a tolera pierderea statutului într-un grup sau lipsa recunoașterii în relațiile intime sau orice alt tip de parteneriat.
Lucrurile devin mai complicate în momentul în care aceste mecanisme capătă o autonomie aproape completă, iar persoana nu mai poate distinge între propria structură autentică și ceea ce a fost nevoită să devină pentru a funcționa într-un mediu relațional precar.
Atunci când imaginea de sine este singurul instrument disponibil pentru navigarea relațiilor, orice formă de incertitudine, orice feedback negativ sau orice semnal de retragere afectivă capătă proporții amenințătoare și produce reacții disproporționate, întreruperi bruște de contact sau strategii forțate de recâștigare a validării. Aceste reacții nu derivă dintr-o lipsă de empatie, ci dintr-o dificultate profundă de a rămâne în contact cu o versiune de sine vulnerabilă, nesusținută și neconfirmată în trecut.
Persoanele care trăiesc în acest tip de dinamică nu se află într-o stare de omnipotență afectivă. Ele trăiesc un efort continuu de susținere a unei structuri de sine construite pentru supraviețuire relațională.
Dincolo de suprafața carismatică , fascinantă și sigură pe care o oferă, funcționează o alertă psihologică aproape constantă. Cu cât copilul a fost mai mult timp ignorat în nevoile sale emoționale esențiale, cu atât aceste trăsături devin mai rigide, mai sofisticate și mai greu de observat din exterior. Ce devine vizibil în cazul trăsăturilor mai predominante este o persoană sigură pe sine, uneori chiar foarte carismatică, însă sub această aparență se ascunde un fond profund de teamă, rușine și neîncredere în valoarea personală necondiționată. Ceea ce devine vizibil e bucuria de a primi admirație și atenție(duse până la adulare), modul în care persoana menține în jurul sau resurse de hrană emoțională (persoane care aduc constant atenție și admirație) și respinge persoane care nu aduc o admirație evidentă sau o acceptare necondiționată. Cu cât sunt mai puternice caracteristicile narcisice, cu atât va fi mai greu să aibă în jur oameni care le pot fi egali(sau pe care îi consideră egali), DAR vor avea alături oameni pe care îi consideră superiori(pentru a își legitimiza și securiza imaginea atât prin autovalidare a valorii proprii cât și prin validarea acestei valori în fața lumii).
“Performanța”, oricât de bine calibrată, nu poate ține loc de autenticitate sau de iubire de sine. Nu poate crea încredere durabilă, nu poate conține vulnerabilitate, nu poate repara o relație, nu poate sprijini pe cineva în durere, nu poate asculta fără agendă, poate doar captiva și impresiona.
O maturizare emoțională autentică presupune contactul onest cu această realitate, cu părțile din noi care caută nișe de putere și de imagine, pentru a proteja părțile fragile și vulnerabile.
