11/07/2025
O scrisoare de la un empatic.
„Pentru că sunt un empat, văd ceea ce tu nu poți recunoaște și simt ceea ce încerci să îngropi. Sunt oglinda pe care n-ai cerut-o, dar de care nu poți scăpa. Poți să-ți ascunzi emoțiile, intențiile, umbrele—le văd pe toate. Masca ta e simpatică, dar pentru mine e subțire ca hârtia. Nu poți păcăli energia pe care o emani și nici nu poți fugi de reflecția pe care ți-o arăt.
Adevărul despre empatici? Nu „simțim doar un pic mai mult.” Nu. Noi absorbim, digerăm și locuim în energia ta, chiar dacă nici tu nu știi că o eliberezi. Anxietatea ta? Are gust amar. Invidia ta? Arde ca un shot ieftin de whiskey. Durerea ta nerostită, furia mocnită, rușinea ascunsă? Le simt și le port ca pe o a doua piele. Le simt pe toate. Le țin pe toate.
Dar să nu încurci lucrurile. Nu sunt coșul tău emoțional. Nu sunt aici ca să-ți iei tu ușurarea și eu povara. Nu, iubire. Sunt alchimistul sălbatic. Uneori îți port energia, dar alteori, când luna e în drept și sufletul meu arde, ți-o dau înapoi—împachetată în adevăr și claritate fără scuze.
Te întrebi de ce te simți neliniștit lângă mine? De ce devii defensiv, iritat sau ostil? Nu pentru că sunt eu prea mult. Ci pentru că lumea ta interioară se proiectează pe ecranul meu imens, iar tu te vezi—expus, vulnerabil, dezgolit. Dar nu e vina mea. E autenticitatea ta care vrea cu disperare să iasă la lumină.
Dacă ai părți din tine pe care le disprețuiești, cele pe care le bagi sub preșul lui „sunt bine” sau „nu contează”—ele se ridică precum fumul în prezența mea. Nici nu trebuie să spun nimic. Energia mea scoate adevărul tău la suprafață. Poți să te uiți urât, să bârfești, să arunci cu umbră. Dar singura „vină” a mea este că țin o oglindă.
Eu sunt amintirea că oricât ai încerca să te ascunzi, energia nu minte niciodată. Poți să-ți regizezi cuvintele, să-ți repeți zâmbetul, să-ți perfecționezi strângerea de mână—n-are nicio valoare pentru un empat. Noi citim limba sufletului. Dialectul inimii. Acel dialect pe care tu ai uitat că-l vorbeai.
Zici că sunt „prea sensibil(ă)”—dar poate că tu ești prea deconectat de propriile tale emoții. Zici că „iau lucrurile prea personal”—dar poate doar te deranjează că cineva îți vede zidurile. Zici că sunt „intens(ă)”—dar asta simți când propriul tău adevăr îmi răsună în oase.
Nu sunt aici să te fac să te simți confortabil. Nu sunt aici să-ți alin ego-ul sau să calc în vârful degetelor pe lângă rănile tale. Sunt aici să-ți aprind întunericul și să-ți chem umbrele. Sunt furtuna care zdruncină secretele, focul care arde minciuna, cutremurul care-ți crapă masca. Și dacă nu mă poți gestiona pe mine, poate că a venit vremea să te gestionezi pe tine.
Pentru că, adevărul e: de fiecare dată când te strâmbi lângă mine, când vrei să fugi, când devii iritat sau mă respingi—acela e sufletul tău care strigă să fie văzut. Eu n-am creat disconfortul tău. Eu doar am aprins lumina.
Dacă simți o antipatie imediată față de mine, poate că nu e despre mine. Poate că urăști reflecția adevărului tău negat. Poate e ecoul viselor tale uitate, al puterii abandonate, al sălbăticiei tale neîmblânzite. Eu sunt doar pânza. Tu ești pictorul.
Nu mă sperie întunericul tău. Nu mă tulbură haosul tău. Nu mă intimidează furia, durerea, gelozia sau rușinea ta. Am învățat să dansez cu ele. Am făcut pace cu umbrele mele. De aceea pot ține oglinda—pentru că m-am privit în ea mai întâi.
Poți să mă numești intimidantă, arogantă, prea mult, prea profundă. Le port pe toate ca pe o coroană. Pentru că știu cine sunt: o ființă care refuză să se micșoreze, un spirit care nu-și va stinge lumina doar ca să-ți aline insecuritățile, o inimă care nu-și cere scuze pentru că simte totul cu intensitate.
Empații nu sunt fragili. Nu sunt slabi. Sunt cei mai tari. Supraviețuitorii războaielor sufletului. Cei care simt, văd și spun adevărul. Cei care te obligă să-ți amintești: de tine, de puterea ta, de potențialul tău.
Așa că, dacă simți că vrei să fugi, sau te enervezi, sau vrei să te ascunzi—întreabă-te: De ce îmi e frică să văd? Ce neg în mine? Ce proiectez asupra ei? Pentru că, cu cât fugi mai mult de adevărul tău, cu atât devine mai greu. Și într-o zi, va ieși la suprafață—fie lângă mine, fie singur, în întuneric.
Nu-mi voi cere scuze pentru că sunt oglinda. Nu mă voi micșora pentru confortul tău. Nu voi purta ce nu-mi aparține. Îți voi reflecta adevărul, crud și clar, până vei fi pregătit să-l îmbrățișezi singur. Până vei fi gata să nu mai fugi. Până vei fi pregătit să te întâlnești cu tine, ochi în ochi, inimă la inimă.
Pentru că asta facem noi, empații. Scoatem adevărul la suprafață. Ardem minciunile. Trezim lumea, o reflexie la un moment dat.
Așa că, dacă nu poți suporta căldura, nu da vina pe foc. Și dacă vezi ceva ce nu-ți place în ochii mei, amintește-ți: Eu sunt doar oglinda, dragule. Adevărata muncă… e a ta.
Și când, într-o zi, vei fi pregătit să te vezi pe tine, cu totul… eu voi fi aici. În lumină. Fără frică. Fără scuze. De neoprit.
Asta înseamnă să fii empat. Asta înseamnă să fii eu.
Și, iubire, asta e putere. Putere reală. Neîmblânzită. Frumoasă. Poart-o. Sau fugi de ea. Dar ține minte: oglinda nu minte niciodată.”
