Alina Mirela Craiu

31/12/2025

La multi ani! 🎊

Sa fie un an cu sănătate, cu iubire si blândețe, cu realizări si mai ales cu bunătate! 🙏

31/12/2025

Faptul că un puber sau adolescent cu autism se atinge în zona intimă, nu înseamnă neapărat că este vorba despre o dereglarea hormoanală.

Hai să vedem de ce.

În pubertate corpul uman trece prin numeroase schimbări hormonale și fizice care au ca scop pregătirea corpului pentru a fi apt de reproducere (pentru a face s3x și a avea copii).

Această perioadă are loc la toți oamenii, indiferent de s*x, indiferent de IQ, de dizabilitate sau de tipul de tulburare de neurodezvoltare existent.

Atât copiii neurotipici, cât și cei neurodivergenți vor ajunge să aibă corpul plin de hormoni și vor începe să se atingă în zonele lor intime. Este un proces natural.

Există însă o diferență între copii. Pe cei neurotipici nu îi vom vedea atingându-se în zona intimă sau masturbându-se, și nici atingând alte persoane în zona intimă. Dar nu îi vedem nu pentru că nu fac asta, ci pentru că nu o fac de față cu alte persoane ( o fac în intimitate, se feresc de văzul lumii). De aceea uneori va părea că ei nu trec prin perioada asta decât din punct de vedere emoțional (au figuri și sunt irascibili).

Pe când copiii neurodivergenți vor ieși des în evidență. În special cei diagnostiocati cu tulburări din spectrul autist. Ei se vor atinge în zona intină atunci când sunt în public, vor atinge alte persoane fără să le ceară consimțământul și se vor masturba în momente nepotrivite. Pentru că nu înțelege foarte bine sau ușor regulile sociale (ce au voie, unde au voie, cu cine au voie). De aici va apărea intrigarea celor din jur, rușinea, furia, frica, nevoia de a stopa acestea comportamente.

Insă nu le putem stopa. Și nici nu ar trebui. Noi adulții facem s3x. Dar nu facem s3x oriunde și oricum. Există reguli care guvernează această activitate.

Practic ce avem de făcut în cazul copiiilor /puberilor cu TSA este să îi învățăm aceste reguli și astfel apare comportamentul adaptativ, cel prin intermediul căruia o persoană se poate adapta mediului în care se află la un moment dat.

Știu că este greu să vorbim despre aceste comportamente și este greu să le vedem exact asa cm sunt (ca niște comportamente), însă trebuie să ne gândim la ce lipsește de fapt (ce abilitatea nu are copilul/puberul cu autism și ajunge să se atingă în zona intimă în public?), care este cu adevărat problema (faptul că se atinge sau nu știe unde să facă asta astfel încât să fie în regulă și în sigurantă?).

Am creat un ghid de început care să te ajute cm să vobești despre s*xualitate cu copilul tău cu autism. Comentează „Pubertate” și îți trimit ghidul!

*xualitate *xualainautism

25/12/2025

Crăciun fericit, dragilor! 🙏⭐️

23/12/2025

Nu toți tații sunt implicați…

Nu toți teraputii sunt buni…

Nu toți bunicii sunt de ajutor…

Nu toate mamele respectă planul de terapie…

Dar cm ar fi dacă i-am vedea și pe cei care sunt implicați, buni și de ajutor?...

Noi în cultura noastră vedem imediat ce nu e bine, arătam imediat cu degetul greșelile.

Oferim foarte multa atenție greșelilor și oamenilor care greșesc (ca să vorbim în termeni de analiza comportamentală).

Și foarte puțin ne îndreptăm spre ce merge bine. Întărim greșelile și minimizam comportamentul pozitiv/corect.

Poate dacă am aduce mai des in atenția noastră toate lucrurile pozitive care se întâmplă, acestea s-ar inmulti.

Poate dacă vorbim mai mult despre tații implicați și prezenți, despre bunicii care sunt un ajutor important, despre terapeuții care sunt dedicați și oferă rezultate, poate așa am oferi exemple și alte persoane ar căuta să învețe, ar urma modelul…

Fiecare dintre noi contribuie la această stare. Performanța și succesul nu se nasc din critică. Se nasc din sprijin și validare.

18/12/2025

Azi e despre ea.

Despre acel om care reprezintă începutul pentru copil. Acea persoană care poartă în ea si cu ea pentru tot restul vieții toate grijile, bucuriile, durerile, împlinirile copilului.

Azi scriu despre mama.

Mama copilului cu autism.

Care este puternica, pentru ca nu are alta varianta…

Care uneori nu a dormit 8 ore noaptea de câțiva ani pentru ca copilul ei are tulburări de somn…

Care își ia pauza noaptea tarziu d**a ce în sfârșit s-a făcut liniște în casă…

Care este toată ziua pe drumuri între școală, terapii și sarcini zilnice…

Care nu a ajuns la coafor sau sa își facă unghiile de prea mult timp ca sa mai știe ce înseamnă răsfățul și timpul personal…

Care doarme cu copilul de ani de zile și simte lipsa nopților în care soțul ei o strângea în brațe…

Care și-a pierdut restul rolurilor și a rămas în cel de mamă…

Care se luptă uneori cu întreaga familie ca să își ajute copilul…

Pe care cei apropiați o cred nebună când spune ca ceva e în neregulă cu copilul…

Care simte de multe ori ca e singură…

Care este extrem de obosită, epuizată de la atâtea sarcini pe care le are de făcut zi de zi …

Care este certată uneori pentru că nu face suficient pentru copil, că il ia în brațe când acesta țipă… Dar sistemul ei nervos este uzat de la atâtea crize pe care le-a dus singură…

Care caută ajutor, dar uneori nu o aude nimeni și primește doar “A fost bine azi”...

Care s-a trezit într-o poveste în care copilul ei este cu totul altfel decât și-a imaginat atunci cand îl avea în burtică si-l aștepta cu nerăbdare…

Care uneori se întreabă “Ce am făcut greșit de copilul are autism?”...

Care simte de multe ori ca nu e suficient ce face…

Care se vede în fața situației de a învăța o meserie nouă pe care nu și-a dorit-o, pe care uneori nu o intelege, dar trebuie sa o facă pentru copilul ei…

Pentru care se prăbușește lumea atunci când medicul pune diagnosticul…

Care de multe ori e judecată ca lasă copilul la terapie și nu participă la terapie, dar acel timp este singurul ei moment de respiro si singurul timp în care își poate limpezi mintea ca să nu cedeze psihic…

Care are și alți copii și i se rupe sufletul că nu le poate oferi și lor atenția de care au nevoie…

Care uneori renunță la părinții ei ca să își poată ajuta copilul…

Care nu poate pune în practică sugestiile terapeutului pentru că vinovăția față de copil este atât de mare și de apăsătoare…

Care caută neîncetat o soluție, ceva prin care să dea timpul înapoi și să schimbe totul și copilul ei să fie bine…

Care se simte umilită de autorități atunci cand vine vorba de drepturile copilului ei…

Care vede la școală și simte respingerea din partea celorlalți părinți și a cadrelor didactice…

Care simte ca pe niște cuțite privirile trecătorilor atunci când copilul ei are o criză de furie…

Care aude despre ea că nu știe să își crească copilul…

Care uneori trebuie să facă lucruri cu care nu e de acord, dar nu depinde de ea…

Care uneori renunță la o echipa de terapie unde copilul a înflorit, pentru că soțul ei nu înțelege această muncă și tot acest efort, dar el este cel care plătește…

Pe care gândul că ea va pleca din această lume o îngrozește. O îngrozește pentru că nu știe ce se va întâmpla cu copilul ei când ea nu va mai fi…

Care și-a pierdut încrederea în oameni…

Care nu mai poate și noapte tarziu se prăbușește și plânge…iar dimineața își șterge lacrimile și continuă…

Continuă să fie alături de copilul ei. Continuă să învețe. Continuă cu acel program încărcat zi de zi. Continuă să zâmbească. Continuă și speră că al ei copil va ajunge independent.

Continuă pentru că este mamă. Și mama nu renunță niciodată.

Draga mamă, ești suficientă. Faci suficient. Copilul tău nu putea avea o mamă mai bună.

PS: Daca esti teraput, te invit sa te uiți la manele pe care le întâlnești azi și să le aduci un semn de apreciere.

15/12/2025

Astăzi scriu despre bunici.

Despre oamenii aceia care vin din altă epocă, din alt ritm de viață, din alt fel de a înțelege lumea.

Oameni care au crescut copii „altfel”, într-o vreme fără diagnoze, fără terapii, fără noțiuni despre neurodiversitate sau comportamente atipice.

Și totuși…
În clipa în care aud diagnosticul nepotului lor, lumea lor se zguduie.

Nu doar pentru că nu înțeleg ce înseamnă autismul, ci pentru că își văd propriul copil suferind.
Și nu mai pot face nimic pentru el. Nimic din ce făceau ei odată.

Nici un sfat nu pare suficient, nici o mână întinsă nu pare destul, nici o vorbă nu poate lua durerea.

Bunicii simt totul dublu. Durerea lor și durerea copilului lor.

Mulți dintre ei refuză să creadă, să vadă. Tocmai pentru că vin dintr-o lume în care nu exista terapie, nu existau psihologi, nu exista autism….

Unii nu știu cm să reacționeze la comportamentele nepotului: la țipete, la crize, la hiperactivitate, la respingere, la rigiditate. Ei nu au crescut în cultura explicațiilor științifice.

Pentru mulți, copilul care nu te ascultă e „neastâmpărat” și trebuie pus la punct, copilul care nu vorbește „o să vorbească el când o vrea”, copilul care se lovește de pereți „trebuie doar ținut mai strâns în brațe”.

Ei nu înțeleg pentru că nu au avut cm să învețe altfel. Nu pentru că nu vor. Ci pentru că vin din altă lume.

Și bunicii ar vrea să îl alinte. Ar vrea să îi dea tot ce cere. Ar vrea să îl țină în brațe, să îi spună „lasă, mamă, că îl fac fericit”. Pentru că asta e rolul bunicilor - de a iubi nepoții și se a le face toate poftele.

Dar nu pot. Pentru că uneori exact acele gesturi îi fac rău copilului. Și ajung în conflict cu proprii lor copii (părinții nepotului).

Și știu asta. Și îi doare.

Unii bunici învață de la zero lucruri pe care nu credeau că le vor învăța la 60–70 de ani:
- cm se lucrează cu pictograme,
- cm se structurează o rutină,
- cm se gestionează o criză,
- cm se respectă limitele,
-cum se pune consecvență acolo unde instinctul le spune să protejeze.

Unii bunici își duc nepoții la terapie. Ii vad cm stau si așteaptă cuminți pe hol, obosiți.

Unii îi țin în brațe încercând să facă orice pentru ca tipatul să se oprească.

Unii îi ceartă blând când „nu mai pot”.

Unii își roagă copiii să se odihnească puțin.

Unii își înghit lacrimile în fața diagnosticului, ca să nu sperie și mai tare pe nimeni si încearcă să convingă că copilul nu are nimic.

Dar cei mai mulți bunici suferă în tăcere.

Suferă că nu pot să-și ia copilul (acum părinte) în brațe așa cm o făceau odată.
Suferă că nu știu cm să se apropie de nepot.
Suferă pentru că se simt neputincioși.

Ei nu sunt doar bunici.
Ei sunt părinții părinților.

Și văd două generații în suferință, fără să poată salva pe niciuna.

Cine e părinte știe cât de greu este să își vezi propriul copil (chiar dacă e adult) în suferință. Și să vrei să îl salvezi, dar cu „armele” tale, care uneori înseamnă negare (lasă că nu are nimic), alteori înseamnă ceartă (dar mai terminați cu terapiile astea, că pe vremuri nici nu existau), sau poate chiar distanțare (refuzul de a face așa cm recomandă specialistul).

Dacă ești bunic/bunică, vreau să îți spun că nu ți se cere să fii perfect. Nimeni nu are nevoie de asta. Tot ce e nevoie să faci este să fii acolo. Să înveți puțin câte puțin. Să întrebi. Să asculți.
Să iubești în felul tău.
Acolo e puterea ta.

Pentru toți bunicii care fac eforturi să se adapteze la situație, la tot ce înseamnă viața alături de un copil cu autism, si care își susțin copiii in tot acest proces, faceți lucruri minunate!

12/12/2025

Micul nostru Mos Crăciun 🥰

10/12/2025

Nu putem avea succes fără ei, fara părinți...

Mă gândeam la terapie, la părinți, la copii, la neparticiparea părinților la ședințele de terapie…

Și mi-a venit în minte imaginea unui părinte care ajunge cu copilul la spital după un accident. Părintele e plin de sânge, ține copilul plin de sânge în brațe. Tot personalul medical se ocupă de copil, îl iau, îl îngrijesc, încearcă să îl repună pe picioare. În tot acest timp părintele rămâne în sala de așteptare sângerând. Toată lumea e preocupată de copil, să fie salvat. Iar părintele se scurge, încet încet.

După efortul foarte mari, copilul este salvat. Dar când este redat părintelui, acesta nu mai e în stare de nimic și se prăbușește. Medicii încep să se ocupe de părinte. Dar e prea târziu. A pierdut prea mult sânge.

Așa mi se pare că este de multe ori situația în cazul unei familii al cărui copil a fost diagnosticat cu autism. Toți specialiștii se ocupă de copil. Terapeuți, logopezi, medici, kinetoterapeuți etc toți fac eforturi extraordinare să „salveze” copilul. În tot acest timp părintele rămâne singur în sala de așteptare cu fricile lui, cu neputința lui, cu furia lui, cu durerea lui, cu rușinea lui, cu grijile lui (care îl macină și îl storc puțin câte puțin). Când copilul e „salvat”, în sensul că a făcut ani de terapie și a ajuns la un anumit nivel (mai ales când începe pubertatea) părintele e deja epuizat (fizic, psihic, emoțional). L-am pierdut.

Cred că la fel de importantă ca terapia copillului este terapia părintelui. Și nu mă refer neapărat la psihoterapie, ci la terapia prin care părintele învață cm să interacționze și cm să își înțeleagă copilul, cm să îl poată ajuta să devină autonom.

07/12/2025

„Oricum nu toți pot ajunge independenți…”

Pe de o parte este corectă această afirmație. Nu toți copiii cu autism vor reuși să ajungă adulți independenți.

Însă există niveluri de dependență și există domenii/arii în care pot fi independenți.

Dacă definim la modul general, atunci înseamnă că ne referim la o persoană care se descurcă singură, în sensul că se poate întreține singură, merge la muncă, se organizează acasă și se îngrijește de propria persoană și de casă, are relații bune cu cei din jur, știe unde să meargă atunci când are neovie de ajutor etc. Și da, nu toți copiii vor ajunge în acest punct.

Însă putem privi independența și altfel. Din punct de vedere al ariilor în care o persoană este independentă, adică nu depinde de ajutor.

Spre exemplu, îngrijirea propriului corp. Acesta implică o serie de abilități:
- A te spăla pe dinți
- A te spăla pe față
- A face duș/baie (aici sunt multe altele incluse: a te spăla pe corp, a te spăla pe păr, a te șterge cu prosopul etc)
- A-ți tăia unghiile
- A-ți curăța urechile
- A te dezbrăca și îmbrăca (lenjerie intimă, sutien/bustieră, șosete, bluză, pantaloni, fustă, geacă, curea etc)
- A te încălța (cu diferite tipuri de încălțări)
- A alege haine din dulap
- A-ți schimba absorbantul (în cazul fetelor)
- A te pieptăna
- A-ți prinde părul
- A te bărbieri
- A te epila
- A te da cu deodorant
- A te da cu cremă pe față/corp
- A-ți usca părul cu uscătorul
- A folosi toaleta (cu toți pașii pe care acest lucru îi presupune)
- A face diferența între haine murdare și haine curate.

O persoană cu autism poate să ajungă să fie independentă din acest punct de vedere, al igienei personale. Și să fie dependentă în diferite grade de o altă persoană în diferite arii.

Am scris asta pentru că aud uneori părinți care sunt demotivați și spun că nu mai are rost să încerce să îl învețe pe copil ceva pentru că oricum va fi mereu dependent de ei. Și e adevărat că în unele cazuri va fi mereu nevoie de părinți. Dar nu pentru orice. Putem să le dezvoltăm copiilor și adolescenților anumite abilități astfel încât să le creăm arii de independență. În acest fel viața lor va fi mai ușoară, viața familiei va fi mai ușoară, părinții vor avea și ei un grad de libertate mai mare.

Imaginează-ți că trebuie să speli un adult pe corp, că trebuie să îl imbraci, că trebuie să îi schimbi absorbantul… Nu e ceva ce își face plăcere, nu după atâția ani.

Ce pas ai putea să faci azi astfel încât să scazi gradul de dependență al copilului tău?

06/12/2025

După o vârstă nu mai putem să cerem unui copil cu autism să învețe tot în cabinet, tot la masă (nu ar trebui să facem doar asta nici când sunt mici…).

Avem nevoie și de acest cadru (cabinet, masă), însă e important să vedem pe termen lung, unde vrem să ajungem?

Obiectivul major al procesului de terapie este de a-l ajuta pe copil să devină independent (în măsura în care diagnosticul îi permite asta). Independent în viața de zi cu zi.

De aceea, parte din procesul de terapie ar trebui să fie alcătuit din activități în alte locuri/locații decât cabinetul și cu activități pe care copilul le-ar putea întâlni în viața de zi cu zi.

Spre exemplu, când copilul ajunge la 8 -10 ani deja ar trebui să gândim activități prin care să dezvoltăm abilități prin care el să poată în mod independent:
- Să meargă la film
- Să meargă la piață/magazin
- Să meargă la la frizerie
- Să aspire în camera lui
- Să își aranjeze hainele pe umeras în dulap
- Să facă mâncăruri simple (omletă, sandvis, etc)
- Să steargă praful de pe dulap
- Să își taie unghiile
- Să meargă cu mijloace de transport în comun
- Să pună haine la spălat și apoi să le întindă etc.

Pentru copiii care lucrează de mulți ani devine plictisitor să rămână tot în cabinet, tot în același tip de activități. De aici pornește uneori și opoziționismul, lipsa de motivație, refuzul de a mai merge la terapie.

05/12/2025

„Dar ce voiam să vă întreb, terapia înseamnă cartonașe? Că am cumpărat tot setul de cartonașe, dar m-am săturat să îl tot întreb Ce-i asta?”

Terapia unui copil cu autism nu înseamnă cartonașe. 😣

Și nu înseamnă să învețe să răspundă la întrebări. Nu doar atât.

Da, folosim și cartonașe, adică imagini ale obiectelor, persoanelor, acțiunilor etc acolo unde este cazul. Dar nu totul se rezumă la asta.

Când gândim terapia, adică modul de desfășurare și obiectivele alese, e nevoie să le gândim în contextul vieții de zi cu zi. În viața de zi cu zi noi purtăm conversații, nu vine cineva și ne întreabă continuu „Ce e asta?”.

În viața de zi cu zi, mama îi cere copilului să îi dea morcovul din frigider că trebuie să facă ciorbiță. Nu vine cu caronașul cu morcov la copil și îl întreabă „Ce este?”. Că nu îl ajută cu nimic nici pe copil, nici pe ea.

În viața reală copilul vine la mama și îi spune „Vreau să mănânc, mi-e foame!”. Nu vine mama la el cu un cartonaș în mână și îl întreabă „Ce vezi aici?”.

Ne dorim de la copil să aibă abilități cu care să se descurce, să se poată adapta la mediu și situații. Nu vrem un copil care are informații și atât. Ca o enciclopedie ambulantă.

05/12/2025

Despre stereotipul "faci ca o fată "...

Atat de frumos exprimat...