Mihaela Simion - Belle Vie Therapy

Mihaela Simion - Belle Vie Therapy Consiliere psihologică și art terapie. Ședințe în cabinet (Constanța) și online.

Sunt Mihaela Simion, psiholog acreditat de Colegiul Psihologilor din România, cu formare în art terapia Phronetik®. Prin ședințele individuale și atelierele pe care le organizez, îmi propun să susțin adulții și tinerii în a-și descoperi și folosi la maxim resursele, cu scopul creșterii nivelului stării de bine.

  "𝐁𝐮𝐥𝐞"29.03.2025realizat cu markere Galaxia
31/03/2025



"𝐁𝐮𝐥𝐞"
29.03.2025
realizat cu markere Galaxia

"𝐈𝐧𝐭𝐞𝐫𝐬𝐞𝐜ț𝐢𝐢"Realizat cu RawMark PurePro26.03.2025
28/03/2025

"𝐈𝐧𝐭𝐞𝐫𝐬𝐞𝐜ț𝐢𝐢"
Realizat cu RawMark PurePro
26.03.2025

𝐑𝐞𝐜𝐮𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥ăRegăseam, prin august, această piesă, care mi s-a părut genială, și despre care nu am spus atun...
15/03/2025

𝐑𝐞𝐜𝐮𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥ă

Regăseam, prin august, această piesă, care mi s-a părut genială, și despre care nu am spus atunci mare lucru. Însă simt acum să revin.
„Song to Say Goodbye”, a celor de la Placebo, este una din acele piese care nu se ascultă cu urechile, ci cu sufletul și, mai ales, cu rănile.
„Song to Say Goodbye” nu este - decât la prima vedere - o piesă despre despărțire. O despărțire tăcută, dar strigată în interior. O piesă nu despre cine pleacă, ci despre cât doare uneori să rămâi. „Song to Say Goodbye” este, mai degrabă, o baladă a epuizării emoționale și o reprezentare profundă a depresiei – acea stare în care totul pare să își fi pierdut sensul, iar lupta devine silențioasă, dar totală.
Clipul este simbolic și tulburător:
Un copil care își cară în spate, pare-se, propriul părinte – un adult epuizat, dezechilibrat, rătăcit, aproape dezumanizat de dependență sau suferință psihică. Îl adună de pe jos din parcări, din margini de drum, îl îmbracă, îl duce acasă, ba chiar îl și mângâie. Cu o seninătate tragică, acest copil face tot ce poate pentru a menține o urmă de demnitate și funcționare în viața părintelui. E un dans sfâșietor al inversării rolurilor, o scenă în care grija devine povară, iar copilăria – o misiune de salvare.
Dar acest copil nu e doar o prezență reală. El poate fi înțeles și ca o parte din noi – acea parte inocentă, plină de vitalitate, care încă vrea să trăim, și să trăim chiar frumos.
Poate fi copilul real care a fost nevoit să devină adult prea devreme, dar și 𝙘𝙤𝙥𝙞𝙡𝙪𝙡 𝙞𝙣𝙩𝙚𝙧𝙞𝙤𝙧 – partea noastră fragilă, dar curajoasă. Vocea firavă care, în mijlocul întunericului, mai spune:
„𝘛𝘦 𝘳𝘰𝘨, 𝘮𝘢𝘪 𝘳ă𝘮â𝘪. Î𝘯𝘤ă 𝘯𝘶 𝘦 𝘵𝘪𝘮𝘱𝘶𝘭 𝘴ă 𝘱𝘭𝘦𝘤𝘪.”
Și totuși, versurile piesei sunt dure, aproape violente. „𝘠𝘰𝘶 𝘢𝘳𝘦 𝘰𝘯𝘦 𝘰𝘧 𝘎𝘰𝘥’𝘴 𝘮𝘪𝘴𝘵𝘢𝘬𝘦𝘴/ 𝘠𝘰𝘶 𝘤𝘳𝘺𝘪𝘯𝘨 𝘵𝘳𝘢𝘨𝘪𝘤 𝘸𝘢𝘴𝘵𝘦 𝘰𝘧 𝘴𝘬𝘪𝘯....” Asemenea cuvinte nu vin de la copilul din noi, ci de la o altă instanță:
vocea interioară critică, uneori crudă, 𝙖𝙜𝙧𝙚𝙨𝙤𝙧𝙪𝙡 - introiectat din traume vechi, din rușinea învățată, din abuzul care s-a imprimat în psihic. Această voce devine uneori conducătorul nostru tăcut, și e nevoie de muncă consistentă terapeutică pentru a face loc unei alte voci: cea care spune cu blândețe că nu ești o greșeală. 𝐂ă 𝐚𝐢 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐬ă 𝐟𝐢𝐢.
În terapia traumei și în lucrul cu depresia, apar adesea aceste rupturi: între partea care vrea să renunțe și partea care mai speră, între partea epuizată și partea care încă visează la o viață trăită cu sens, nu doar supraviețuită.
„Song to Say Goodbye” nu e doar o piesă despre renunțare. E o rugăciune rostită în durere.
Un strigăt al unei părți vii, care încă ne cere să rămânem. Pentru toți cei care au fost nevoiți să poarte durerea altora, și pentru cei care acum învață, cu pași mici, 𝙨ă 𝙨𝙚 𝙖𝙡𝙚𝙖𝙜ă 𝙥𝙚 𝙚𝙞 î𝙣ș𝙞ș𝙞.
❤️ Pentru copilul care ai fost.
❤️ Pentru adultul care încă mai speră.
❤️ Pentru vocea aceea tăcută care îți spune că merită să trăiești frumos.

🌙𝘛𝘶 𝘤𝘶𝘮 𝘢𝘪 𝘴𝘪𝘮ț𝘪𝘵 𝘱𝘪𝘦𝘴𝘢 𝘢𝘴𝘵𝘢? 𝘊𝘦 𝘱𝘢𝘳𝘵𝘦 𝘥𝘪𝘯 𝘵𝘪𝘯𝘦 𝘴-𝘢 𝘳𝘦𝘤𝘶𝘯𝘰𝘴𝘤𝘶𝘵 î𝘯 𝘦𝘢?

Aici mă găsiți. ❤️🌱
Mihaela Simion – psiholog specializat în art terapie


Official Music Video for "Song To Say Goodbye" by Placebo, from the album, Meds. SUBSCRIBE: http://smarturl.it/SubscribePlaceboThis is the full cinematic ver...

𝐏𝐚𝐭𝐫𝐮 𝐬𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐢𝐢 𝐞𝐬𝐞𝐧ț𝐢𝐚𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐠𝐞𝐬𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐭𝐫𝐞𝐬𝐮𝐥𝐮𝐢 ș𝐢 𝐚𝐧𝐱𝐢𝐞𝐭ăț𝐢𝐢🧘‍♂️ 𝑻𝒆𝒉𝒏𝒊𝒄𝒊 𝒅𝒆 𝒄𝒆𝒏𝒕𝒓𝒂𝒓𝒆 𝒂 𝒂𝒕𝒆𝒏ț𝒊𝒆𝒊Pentru a reduce a...
20/02/2025

𝐏𝐚𝐭𝐫𝐮 𝐬𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞𝐠𝐢𝐢 𝐞𝐬𝐞𝐧ț𝐢𝐚𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐠𝐞𝐬𝐭𝐢𝐨𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐭𝐫𝐞𝐬𝐮𝐥𝐮𝐢 ș𝐢 𝐚𝐧𝐱𝐢𝐞𝐭ăț𝐢𝐢

🧘‍♂️ 𝑻𝒆𝒉𝒏𝒊𝒄𝒊 𝒅𝒆 𝒄𝒆𝒏𝒕𝒓𝒂𝒓𝒆 𝒂 𝒂𝒕𝒆𝒏ț𝒊𝒆𝒊
Pentru a reduce anxietatea, este util să practicăm tehnici care ne ajută să ne mutăm atenția dincolo de gândurile anxioase.

🎭 𝑺𝒕𝒓𝒂𝒕𝒆𝒈𝒊𝒊 𝒄𝒓𝒆𝒂𝒕𝒊𝒗𝒆 ș𝒊 𝒆𝒙𝒑𝒓𝒆𝒔𝒊𝒗𝒆
Canalizarea gândurilor și emoțiilor anxioase prin activități creative, cm ar fi desenul, scrisul sau sportul, poate aduce claritate și echilibru.

🔎 𝑺𝒕𝒓𝒂𝒕𝒆𝒈𝒊𝒊 𝒅𝒆 𝒓𝒆𝒇𝒍𝒆𝒄ț𝒊𝒆 ș𝒊 𝒂𝒖𝒕𝒐𝒆𝒙𝒑𝒍𝒐𝒓𝒂𝒓𝒆
Observarea și înțelegerea factorilor declanșatori ai anxietății ne pot ajuta să dezvoltăm o perspectivă mai conștientă asupra propriilor emoții și reacții.

🌿 𝑼𝒏 𝒔𝒕𝒊𝒍 𝒅𝒆 𝒗𝒊𝒂ță 𝒔ă𝒏ă𝒕𝒐𝒔
Adoptarea unor obiceiuri benefice – relații armonioase, activitate fizică, timp pentru relaxare și un mediu echilibrat – contribuie la reducerea anxietății pe termen lung.

via NICABM

✨ La voi ce funcționează cel mai bine?
Preferatele mele sunt, desigur, strategiile creativ expresive.

📩 Aici mă găsiți pentru întrebări, discuții sau pentru a experimenta împreună.

Mihaela Simion
Psiholog, consilier art terapie

Constanța
0770 604 288


18/02/2025

In the aftermath of trauma, many clients carry feelings of shame and self-blame about the way they responded during the event.

And often, it’s because they don’t realize that they didn’t choose their trauma response – their nervous system made the decision for them.

That’s why we made this infographic for you to share with your clients.

To learn more about how to work with a client’s defense responses to trauma, check out NICABM's Free Broadcast of the Advanced Master Program on the Treatment of Trauma ➡️ https://www.nicabm.com/how-the-nervous-system-responds-to-trauma/?del=2.17.25.FBPost2

”I am bicultural. I live in two worlds – the nondisabled majority and my minority group’s world of the disability commun...
15/01/2025

”I am bicultural. I live in two worlds – the nondisabled majority and my minority group’s world of the disability community. One is the world of stairs, ab-rollers, fishing, careers, mountain climbing, the other of crips, gimps, retards, and spazzes. Guess where I feel more at home?

In the disabled community we refer to people without disabilities as ABs (able-bodied) or TABs (temporarily able-bodied). Notice the vantage point – 𝘯𝘰𝘯disabled, 𝘯𝘰𝘵 like us. We don’t call them “normals” because to us they are not the norm. In our world abnormal 𝘪𝘴 normal.

Take Nick, for instance. Nick’s the kind of guy people automatically avoid. Mothers jerk their children back as they pass him in the street (“Don’t point, dear. Shhhh.”) Nick uses an electric wheelchair. His limbs go in the wrong direction, as if not attached properly, and his hands are at odd angles. His face seems to grimace for no reason, and his tongue is all too much in evidence. When he speaks the contortions and gyrations extend from head top to toes, and the words are mangled, swallowed, expectorated, some of them intelligible, others obscured by the process of expulsion.

I know a lot of guys like Nick.

This book is only superficially about Nick. Because Nick is fine. He’s a lawyer, he has friends, he has “quality of life”. Nick’s main problem is Abs: The counselor who told Nick’s mother that she had to “grieve the loss of the normal child” she didn’t have before she could learn to love Nick. The doctor who worked on Nick’s limbs oblivious to the fact that they were attached to a whole body, much less a whole person. The mother who assured Nick that he could grow up to be anything he wanted to be, even when Nick wanted to be a football player. The colleges that refused to let him enroll and the law schools that wouldn’t send him an application. The father who didn’t want him to marry his daughter. The therapist who told him he had a chip on his shoulder.

People, really well meaning, perfectly nice people, use words to describe Nick such as “resilient”, “brave”, “adaptable”, “plucky”, “courageous”. 𝐂𝐨𝐮𝐫𝐚𝐠𝐞 𝐫𝐞𝐪𝐮𝐢𝐫𝐞𝐬 𝐨𝐩𝐭𝐢𝐨𝐧𝐬.

𝐖𝐡𝐞𝐫𝐞 𝐢𝐬 𝐢𝐭 𝐰𝐫𝐢𝐭𝐭𝐞𝐧 𝐭𝐡𝐚𝐭 𝐰𝐞 𝐠𝐞𝐭 𝐨𝐩𝐭𝐢𝐨𝐧𝐬?

I had polio at the age of 1 and had two major polio-related surgeries in childhood. Throughout my youth I wore a leg brace, sometimes to the top of my thigh, other years to below my knee. I now wear a plastic orthotic to stabilize my right ankle. I’ve used crutches for distances since age 16 and began using an electric scooter for work, shopping, and walks about 12 years ago. I walk with a pronounced limp and have regular back and foot ankle pain. I spent the first 30 or so years of my life trying to distance myself from people such as Nick. I wasn’t like him; except for the leg brace and surgeries and limp and pain and fatigue and reactions of others, except for those little things, I was normal. Surely I was nearer to the nondisabled world than to Nick’s. I could “pass”. Until suddenly I couldn’t. Until suddenly I had to “come out” as a person with a disability.”

Din Rhoda Olkin (1999) 𝑾𝒉𝒂𝒕 𝑷𝒔𝒚𝒄𝒉𝒐𝒕𝒉𝒆𝒓𝒂𝒑𝒊𝒔𝒕𝒔 𝑺𝒉𝒐𝒖𝒍𝒅 𝑲𝒏𝒐𝒘 𝑨𝒃𝒐𝒖𝒕 𝑫𝒊𝒔𝒂𝒃𝒊𝒍𝒊𝒕𝒚

Fiecare cuvânt din Prefața asta îmi este atât de prețios.

Aici mă găsiți. ❤

         La mulți ani! ✨
01/01/2025



La mulți ani! ✨

♥️
03/12/2024

♥️

Address

Constanta

Opening Hours

Monday 09:00 - 15:30
Tuesday 10:30 - 15:30
Wednesday 09:00 - 15:30
Thursday 09:00 - 15:30
Friday 09:00 - 15:30

Telephone

+40770604288

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Mihaela Simion - Belle Vie Therapy posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Mihaela Simion - Belle Vie Therapy:

Share

Category

Despre mine

„Ce vrei tu să găsești răsfoind a nu știu câta oară aceleași caiete vechi, desene uitate, fotografii puse în ordine cronologică, într-un album la cae te holbezi cu pasiunea și răbdarea de altădată pentru insectarele cu fluturi și coropișnițe, cu libelule și gândaci cu corn?

[...] Nu timpul trecut, timpul pierdut îl cauți tu – că nu-i nimic trecut, nimic pierdut , ci un sens în încâlceala asta din care te hrănești și care te destramă, unitatea unei ființe – veche și nouă, un soi de coral uman înmugurit, tot mai tânăr și tot mai bătrân. Nu, nu timpul pierdut, ci timpul paralel, neliniștitor ca un vis care e și nu e cu totul al tău, care e și nu e adevărat. Și care-și continuă lucrarea. Nu din amintiri ești făcută – amintirea pasivă, ornamentală, consolatoare și funebră – nu din vestigii. N-ai o „istorie”. Prezent absolut (și abstract), cm abstract și prezent e timpul pietrificat în conglomeratul străvechi care poartă în pântecul lui sedimente și cochilii marine.

Strămoșul omului o fi fost maimuța, dar strămoșul maimuței bătrâne ce vei fi a fost – nu uita! – un copil. Visele lui le visezi și acum, ca și cm nimic nu s-ar fi schimbat (și poate nici nu s-a schimbat!). Acolo, în noaptea himerelor, cel care se sperie și plânge și-ar vrea să fugă și-ar vrea să moară și nu poate și se leagănă ca un biet și pur oligofren e tot un copil (...).

Pe el încerci să-l păcălești acum, iertarea lui o cauți continuu, obsedat de-o vinovăție difuză, venind de nu se știe de unde. E o legătură de sânge între fetița severă pe care o păstrezi în mintea ta femelă și femeia pe care chiar ea a născut-o și crescut-o. Maternitate reciprocă din care nu-i nimic de înțeles. Ai grijă ca o mamă de copilul care... ai fost. Tu ești mugurul tânăr, iar el, copilul – trunchiul bătrân al coralului, statornic, solid. Ai instincte materne față de o ficțiune, față de o ființă fantomatică, dispărută, absorbită (canibalism al autoresorbției), ființă care ai fost și care-și exercită încă, de departe, puterea.”