Cabinet Individual de Psihologie Olteanu Ioana

14/11/2025

-Când copilul vede clar ceea ce adultul ascunde, mame care rămân în relație, căsnicie doar pentru că e TATĂL copilului (sau viceversa)-

În unele familii, există părinți care nu lipsesc complet, dar nici nu sunt cu adevărat prezenți. Apar scurt, dispar mult, promit mult și se țin puțin. Își fac simțită prezența doar atunci când au ceva de demonstrat lumii, nu copilului. Pentru un adult poate părea doar ca viața e complicată, dar pentru un copil e un haos emoțional care se transformă, în timp, într-un fel de atașament dezorganizat: iubesc și mă tem, te aștept și mă protejez, vin spre tine, dar nu știu dacă rămâi.

Copiii nu pot spune „părintele meu are tulburări de personalitate” sau „nu are disponibilitate afectivă”. Ei interpretează totul prin ceea ce simt: „Nu sunt important”, „Nu merit atenție”, „Dacă m-ar iubi, ar fi aici.” Iar această confuzie se adâncește și mai mult atunci când părintele îi trage ușor spre un conflict, când îl folosește ca motiv sau ca imagine, când îl implică subtil în rivalități dintre adulți, ceea ce numim alienare parentală (lucru frecvent întâlnit după și/sau în timpul divorțului). Nu trebuie să fie agresivă ca să fie dăunătoare pentru ca e suficient să-l pui pe copil la mijloc o singură dată ca el să creadă că trebuie să aleagă.

Adevărul e simplu: un copil simte întotdeauna când prezența unui părinte e pentru el… sau pentru altcineva. Simte când e iubit și simte când e folosit. Simte când e văzut și simte când e decor, cel puțin după un timp.

Niciun copil nu a crescut mai stabil pentru că părintele lui a postat citate zilnice.
Dar mulți copii au crescut în anxietate pentru că părintelui respectiv îi era mai ușor să fie vizibil în public decât prezent în rolul parental, privat.

Pentru un copil, stabilitatea afectivă nu vine din cuvinte și promisiuni prostești, vine din lucruri mici și repetate: un „vin mâine” respectat, un telefon dat la timp, un interes real pentru viața lui. Copiii nu au nevoie de părinți perfecți, nici nu știu ce înseamnă asta, au nevoie de părinți predictibili! De adulți care nu-i pun în mijlocul conflictelor, nu-i folosesc pentru imagine, nu le cer loialitatea ca monedă de schimb.

Și poate cel mai important lucru dintre toate:
oamenii pot păcăli publicul.
Copiii niciodată. Vedeți că ei văd prea bine…atenția pentru imagine și atenția pentru copil.
Dintre a fi acolo… și a părea că ești acolo. Dacă vreți sinceritate, uitati-vă către un copil. Dacă vreți argumente (mai logice sau mai puțin logice), intrați într-un debate cu un ATOTSTIUTOR.

Draga mămico, dacă te gândești că e mai bine ca copilul tău să rămână lângă un adult care nu dă doi bani pe el doar pentru că e “tatăl” lui”… te rog oprește-te o secundă. Sângele nu oferă siguranță.
Numele de pe certificat nu ține loc de atașament.
Copilul nu are nevoie de un tată la număr, ci de o figură prezentă, stabilă și sănătoasă emoțional, PREDICTIBILĂ.

Când îl expui repetat unui părinte absent, inconsistent sau orientat doar spre propriul ego, nu îl ajuți să aibă doi părinți.
Îi rupi posibilitatea să-și reclădească încrederea în adulți.
Îi pui pe umeri o relație pe care nici un copil nu poate să o repare singur.
Și, fără să vrei, îl înveți că e normal să accepte atenție doar din când în când, iubire pe jumătate, și prezență condiționată.

11/10/2025

Narcisistul și empatul sunt două răspunsuri la aceeași absență.
Unul a învățat să nu mai simtă, celălalt, să simtă pentru toți.
Niciunul nu s-a născut așa; amândoi doar au găsit o cale de a nu mai fi neputincioși.

Narcisistul , răspunsul de apărare
• Copilul a simțit că nu e iubit pentru cine e, ci doar pentru performanță, imagine sau utilitate. A învățat că a simți doare, că vulnerabilitatea e periculoasă. Așa că a construit o mască: „nu am nevoie de nimeni”, „eu sunt cel mai bun”. În realitate, tot ce face e o strategie de a evita rușinea și respingerea. În spate e tot o durere imensă, dar negată, îngropată sub control și superioritate.

🌙 Empatul, răspunsul de fuziune
• Copilul a simțit că iubirea trebuie câștigată prin grijă și sensibilitate față de ceilalți. A învățat să citească emoțiile celorlalți pentru a evita conflictul sau abandonul. A devenit „cel bun”, „cel care înțelege”, „cel care nu deranjează”. Ca adult, se traduce prin hiperresponsabilitate, anxietate relațională, tendința de a se pierde în ceilalți. Și el trăiește aceeași absență, dar o compensează prin exces de dăruire.

01/10/2025

25/09/2025

Responsabilitatea înseamnă să îți asumi, să crești..nu evitare, judecata.

25/09/2025

Pragmatismul sau mecanismul de a mă apăra în fața propriilor răni?

Ne place să spunem despre noi: realist convins, pragmatic, sistematic, pus la punct, concret, perfecționist. Unii chiar adaugă și idealist. Și toate astea sună bine. Sunt calități apreciate.

Dar, dacă ne uităm mai atent, uneori în spatele lor se ascunde altceva. Pragmatismul poate fi un scut? Perfecționismul, o armură? Ordinea și rigiditatea, o formă de a mă apăra de nesiguranță? Da!

De ce? Când totul e controlat și pus la punct, parcă doare mai puțin.
Dacă nu greșesc, poate nu voi fi judecat.
Dacă sunt mereu eficient, poate nu mă voi mai simți inutil.
Dacă țin totul sub control, poate nu se mai repetă durerea.

Și e normal. Toți avem mecanisme prin care încercăm să facem față rănilor. Dar e la fel de important să știm că există și un alt drum.
E ok să fii vulnerabil.
E ok să greșești.
E ok chiar să o faci VOIT, VRUT, PUNCTAT. Să simți. Să te gândești și la ce e bine, ce îți face bine.

Și aici începe partea frumoasă:
- pune cana fix în locul unde „nu are voie”;
- sari în băltoaca din fața scării, chiar dacă te murdărești;
- desenează cu ochii închiși și râzi de ce iese;
- plângi sau râzi fără niciun motiv ;
- fă-ți unghiile în mai multe culori, doar pentru că așa simți (sigur mai găsești și alte activități😁).

Lucruri mici, poate absurde, dar care îți amintesc ceva de punctat în fiecare zi: viața nu e constant despre control și eficiență. Viața e și despre joacă. Despre imperfecțiune. Despre libertatea de a încerca, chiar și când nu iese „corect, adecvat, în parametrii”.

Când îți dai voie să faci non-sensuri, descoperi că ele dau, paradoxal, sens vieții.
Îți reamintești că ești viu.

24/09/2025

Vina este una dintre cele mai grele poveri emoționale pe care le purtăm.
Și, de obicei, are două direcții:
- o îndreptăm spre noi: „e vina mea, eu am greșit, eu trebuia să fac mai bine.”
- sau o îndreptăm spre ceilalți: „din cauza lui am ajuns aici, ea e responsabilă.” Se întâmplă, deseori, să meargă în tandem.

Adevărul e că mintea noastră funcționează pe bază de explicații. Are nevoie să dea un sens lucrurilor care dor. Și, în lipsa unor răspunsuri clare, creează unul simplu și rapid: cineva e vinovat.

La început, asta pare să liniștească. Dacă există un vinovat, există și o explicație. Dar liniștea e aparentă. Pentru că vinovăția nu aduce înțelegere, ci doar o altă durere și provine, de fapt, dintr-o durere. Perpetuăm un ciclu.

Când vina se îndreaptă spre noi, devenim prizonieri. Începem să ne spunem: „nu sunt suficient, nu am făcut destul, mereu greșesc.” Ne micșorăm în ochii noștri și purtăm această povară în fiecare zi. Monologuri interminabile, neputințe și rușini constante aduse în prim-plan, ca o pedeapsă ce te apasă în mijlocul unei zile în care vrei doar să respiri și într-o noapte în care ți-ai propus sa-ți faci numărul de ore de somn, dar te acaparează gândurile.

Când vina se îndreaptă spre ceilalți, relațiile se fracturează. Ajungem să ne uităm la oameni doar prin prisma greșelilor lor, nu a întregii lor povești, să rupem legături, să minimizam conexiuni.

Dar există un adevăr pe care îl uităm: nu tot ceea ce se întâmplă are un vinovat. Uneori există doar context, variabile. Există doar oameni obosiți, situații complicate și limite umane. Că, de asta CREȘTEM. De asta copilul, când începe să meargă, se împiedică și cade. De asta prima prăjitură iese ca o „pleașcă”, deși ai măsurat ingredientele. Pentru că învățăm. Pentru că suntem oameni.

Și chiar și adulții cad. Își mai rup un picior.
Și chiar dacă prăjitura o faci perfect, poate nu știi să explici rețeta altcuiva. Nu știm și nu putem face totul perfect… Suntem diferiți, suntem mici învățăcei toată viața noastră.

Și totuși, umerii noștri duc vina ca pe o piatră pe care nu știm cm să o lăsăm jos. Ori, Mos Crăciun căra în spate cadouri, noi punem toate chestiile alea grele care nu ne aduc niciun beneficiu.

22/09/2025

Trăim într-o eră care promovează constant individualismul.
Ni se repetă: iubește-te pe tine, pune limite, nu accepta ce nu îți face bine, alege-te pe tine primul.

Și da, toate acestea sunt importante.
Sunt necesare, mai ales pentru cei care nu și-au dat voie niciodată să conteze.

Dar aici apare paradoxul: în timp ce învățăm să ne iubim mai mult pe noi, mulți dintre noi ne pierdem.
Ne pierdem în comparații.
Ne pierdem în telefoane și în nevoia de a ieși în evidență.
Ajungem să ne izolăm și să justificăm asta prin „self-love”.
Numai că iubirea de sine, scoasă din context și dusă la extrem, se concretizează intr-o formă subtilă de singurătate.
Nu de mai mult eu avem nevoie.
Ci de mai mult noi.

Avem nevoie de conexiune. De priviri reale, nu doar reacții pe ecrane. De gesturi simple prin care să spunem: te văd, te apreciez, contezi pentru mine.

Știți că s-a demonstrat că factorul principal care prelungește viața oamenilor este calitatea relațiilor?
Nu banii.
Nu succesul.
Nu imaginea socială.
Ci relațiile. Da!

Propun un exercițiu practic:
Data viitoare când ai tendința să judeci pe cineva „uite ce a făcut, nu e ok”, încearcă să oprești gândul acolo.
În loc să pui eticheta negativă, atribuie o explicație de bun augur:
,,Probabil a fost o zi proastă. Și el e un om bun.”
,,E doar un moment de neputință, cm are orice om.”
,,S-a descurcat cât a putut, chiar dacă ceilalți nu înțeleg.”

Paradoxal? Da.
Dar incearca acest exercițiu.
O să vezi cm ți se schimbă ziua.

Pentru că, în primul rând, se schimbă felul în care vorbești cu tine însuți.
Dacă înveți să privești oamenii cu bunăvoință, deschidere, începi să-ți dai voie să te privești și pe tine la fel.

Alte studii arată și cm singurătatea, izolarea socială cresc riscul de boli cardiovasculare, depresie și mortalitate timpurie la fel de mult ca fumatul sau obezitatea.

18/09/2025

Grija față de sine

18/09/2025

ȘEDINȚE PRO BONO
1. Scrie-mi în privat câteva rânduri (maxim 5–7) despre nevoia pe care o ai acum și cm crezi că te-ar ajuta aceste ședințe.
2. Toate mesajele rămân 🔒 confidențiale.
3. Înscrierile sunt deschise până la 29.09.2025.

Selecția se va face pe baza mesajelor primite, ținând cont de:
• cât de mult simți că te-ar putea ajuta aceste ședințe;
• dacă există dificultăți care fac mai greu accesul la sprijin psihologic;
• disponibilitatea de a participa efectiv la ședințe.
Dacă știi pe cineva care ar putea avea nevoie, te rog să distribui această postare. Gestul tău poate face o mare diferență.
Numărul locurilor este limitat, de aceea voi face o selecție pe baza mesajelor primite. Tot procesul se desfășoară cu respect pentru confidențialitate și pentru fiecare persoană care îmi scrie.
Pe data de 30.09.2025 beneficiarii vor fi anunțați în privat.

🌸 A cere ajutor nu este un semn de slăbiciune, ci de curaj.
🙏 În caz de urgență psihologică, te rog să apelezi 112 sau să mergi la cea mai apropiată unitate de primiri urgențe.

🩷Apreciez încrederea fiecărei persoane care îmi scrie.
Notă de confidențialitate: Mesajele primite sunt folosite exclusiv pentru această selecție, rămân strict confidențiale și nu vor fi făcute publice. Datele care nu mai sunt necesare vor fi șterse după finalizarea procesului.

03/08/2025

Nu e treaba ta să schimbi pe nimeni.
Știu că de multe ori, când iubești un om, ai impulsul acesta să-l ajuți. Să-l faci să se vadă, să-l ajuți să înțeleagă ce doare, ce nu merge. Începi să-i explici, să-i dai exemple, poate te rogi să se schimbe.

Dar dacă el nu vrea, dacă el nu vede, nu contează cât de mult te chinui. Oamenii se schimbă doar când vor ei. Când simt ei că nu mai pot continua așa. Când ceva îi lovește, îi trezește sau… îi doare suficient.

Și da, poate că tu vezi tot ce ar putea fi bine. Poate vezi potențialul, vezi cât de frumoasă ar putea fi relația voastră dacă doar s-ar schimba puțin. Dar realitatea e că nu poți trăi pe “dacă”.

Poți fi acolo, poți iubi, poți înțelege, dar nu poți duce totul singur/ă. Nu e responsabilitatea ta să-l repari. Nu e rolul tău să-i salvezi rănile.

Tu ai grija ta. Ai drumul tău. Și, uneori, cel mai greu și curajos lucru pe care îl poți face e să te oprești.
Să spui: gata. Nu pentru că nu iubești acel om. Ci pentru că te iubești și pe tine..mai ales, pe tine!