20/01/2026
Mulți bărbați se tem sa fie prezenti la nașterea copilului lor, nu pentru că sunt „sensibili”, ci pentru că este una dintre puținele situații în care nu pot controla nimic.
Nu pot repara, nu pot accelera, nu pot lua durerea asupra lor.
Pentru un psihic obișnuit să funcționeze prin acțiune, eficiență și soluții, această neputință este amenințătoare.
În travaliu apare însă o reorganizare profundă.
Atenția se mută dinspre sine către celălalt. Creierul renunță la monitorizarea propriei frici și intră într-un rol de reglare: respirația mamei, ritmul ei, prezența ei devin puncte de ancoră.
Este un mecanism bine cunoscut în psihologie: în situații de atașament intens, sistemul nervos se stabilizează prin grijă, nu prin evitarea stimulului.
De aceea, mulți tați „rezistă” nu pentru că se călesc, ci pentru că nu mai este vorba despre ei.
Se activează instinctul de protecție, iar acesta inhibă reacțiile de panică.
Corpul se adaptează rolului: prezență constantă, tăcere funcțională, contact, susținere. Nu eroism. Reglare.
Nașterea nu îi testează, ci îi reașază.
Din individ în relație. Din observator în participant.
Din frică abstractă în responsabilitate concretă.
Este unul dintre puținele momente în care identitatea masculină se restructurează nu prin forță, ci prin capacitatea de a rămâne.
