25/09/2022
Minciunica
Treaba asta se întampla în octombrie 2021, cand a venit prima dată la mine.
” Sunt în episod din iulie. Atunci mi-au apărut arsuri groaznice în tot corpul, neliniște și nervi care mă iau de la stomac așa de tare, că nu pot sta locului. Capul mi-e plin de ceață, mi se pare că totul e ireal. La serviciu mă descurc foarte greu. Am fost la psihiatru, mi-a dat tratament, arsurile mi-au trecut o lună, apoi au reapărut. Îmi tremură tot corpul și mainile, nu am poftă de mancare și am slăbit mult. Sunt anxioasă, nu mai vorbesc cu nimeni. Dintotdeauna sunt exagerat de emotivă și anxioasă, dar acum mă plimb prin casă ca un leu în cușcă. De foarte multi ani tratez depresia și anxietatea, care apar de obicei toamna și episodul durează luni de zile. Sunt dependentă de Xanax, nu pot dormi fără el. Si ziua și noaptea, gandurile îmi sunt accelerate. Dorm pînă la 1,2,5 dimineața. De cm mă trezesc, mă iau nervii, gandurile negre, tremuratul. Episodul mă ține cam un an. Nu a existat niciodată un stress sau un motiv declanșator. Nu simt oboseală, doar agitație fizică și psihică. Episoadele astea au apărut de 5-6 ani. Totuși, din tinerețe, cand venea toamna, mă deprimam și mă inhibam. Locuiesc cu soțul și fiica și avem relații foarte bune. Mi-a dispărut spiritul de viață, parcă nu mai sunt om. Cel mai tare mă îngrijorează propria stare de agitație, mi-e teamă să nu-mi pierd mințile.”
Toate astea nu le-a evocat spontan, ci mai mult ca urmare a întrebărilor mele. E foarte important ca pacientul să înțeleagă exact ce vreau eu să aflu și ca eu să înțeleg exact ce vrea el să transmită.
In cazul ei n-am înțeles mai nimic, oricat am insistat asupra unor aspecte. Era un talmeș-balmeș de simptome nevrotice (cenestopatii-arsurile de care pomenea, nervii care pornesc de la stomac, anxietatea, tremorul nevrotic în tot corpul, senzația de ireal) care nu se potriveau cu propria declarație, că toate astea au apărut din senin și fără niciun stress declanșator. Nevroza este prin definiție o exogenie, adică este rezultatul unui stress pe care pacientul îl identifică în mod clar, dar căruia ea îi nega existența. Pe de altă parte, nevroza se stinge de la sine cand dispare factorul de stress, oricare ar fi fost acela, ori ea vorbește de ”episoade” care au debutat acum 5-6 ani, care dureaza cam un an fiecare si insistă că episodul actual a debutat în urmă cu trei luni. Nevroza nu este o tulburare episodică, adică nu reapare automat și spontan. Singura tulburare cu caracter episodic este tulburarea afectivă bipolară. Dar simptomele ei nu par primordial afective iar ”depresia și anxietatea” nu par primare.. Ea afirmă că acestea reflectă mai degrabă teama de a nu-si pierde mințile și sunt de fapt rezultatul simptomelor nevrotice și al agitației inexplicabile. Pe de altă parte, episoadele din Tulburarea afectivă bipolară apar primăvara sau toamna, și nu vara, cm afirmă ea. Există totuși trăsături care pledează pentru TAB (Tulburarea afectivă bipolară), și anume faptul că nu resimte oboseala fizică, că gandirea este accelerată, că este iritabilă, că nu se mai poate bucura de nimic.
Mă aflu într-o mare dilemă în privința diagnosticului și, mai ales avand în vedere că afecțiunea ei este cronică și că relatarea ei este puternic amprentată de contactul cu alți psihiatri, încerc să despic firul în patru și să obțin de la ea relatarea unor trăiri autentice, nu numirea unor simptome, așa cm le-a auzit de foarte multe ori.
Relația terapeutică cu cei care au trecut prin alte cabinete de psihiatrie sau psihologie este extrem de dificilă. Cei care au fost anterior la psiholog își încep relatarea cu copilăria („de mică am fost anxioasă și timidă...”). Cei care au fost la psihiatru, spun ca ea: ”din tinerețe mă lupt cu episoade de depresie cu anxietate, care durează cam un an și survin de obicei toamna...”. Amestecul de simptome pe care le evocă nu se leagă nici cauzal, nici cronologic, nici fiziopatologic, nici nosologic cu nimic.
Frustrată, măzgălesc pe foaia de observație ”TAB episod mixt” și ”PROVIZORIU”, mare și pentru mine. Cu o ultimă speranță o mai întreb încă o dată ce o îngrijorează cel mai tare și îmi răspunde că propria stare de agitație, pe care nu și-o poate explica. Nu mi-a ieșit!
Îi dau tratament ca pentru TAB, două tipuri de pastile și o invit la control peste o lună.
Revine după numai șapte zile:” Îmi tremură tot corpul și mă ia o frămantare de la stomac. Sunt tot agitată. Cu capul sunt puțin mai limpede, gandirea nu mai e accelerată, dar tot simt nevoia să ma mișc continuu. Să nu-mi dați medicamente tari, să nu am probleme la serviciu!”. Ii mai adaug puțin Bromazepam, așteptand să ne revedem peste o lună.
Peste fix o saptamană reapare, pentru că tot are ”nervi la stomac” si-i mai cresc puțin doza de Bromazepam. După trei săptamani, la control, afirmă că este foarte bine, pentru că s-a lăsat de fumat. Este bucuroasă și pentru că tocmai și-a depus dosarul de șomaj.
Ups!! N-ai cm să fii foarte bine în tulburarea afectivă bipolară după o lună de tratament, decat doar dacă ai caștig*t la Loto. Încep iar cu întrebările, apoi tai cu o linie goasă diagnosticul din capul foii și mai și adaug ”Infirm, nu e bipolara”, așa, ca pentru mine, că doar e foaia mea! I-am păstrat aceeași schemă de tratament.
După o lună este la fel de tulburată ca la început și afirmă că problema ei este soțul, care este foarte rigid, rece, autoritar, nu-i înțelege starea și, de cand se tratează la psihiatrie, o ia peste picior (pentru că se tratează la psihiatrie, nu pentru că are manifestările psihice!). Se simte marginalizată în casă, are nod în g*t și o greutate în capul pieptului, față de care bromazepamul nu are niciun efect. Acum înțeleg de ce nu a fost niciodată însoțită de vreun membru al familiei, lucru care se întamplă extrem de rar în specialitatea asta și care e absolut indispensabil.
A trecut în felul ăsta un an. La un moment dat a reluat serviciul și părea că a intrat pe o linie de plutire. În orice caz, nu mai acuza toate acele trăiri nevrotice și nu își mai expunea simptomele atat de dramatic.
Pînă ieri.
Ieri am stat de vorbă cu alt om. În afară de faptul că nu s-ar mai fi oprit din vorbit, ceea ce a spus era clar, leg*t și a avut, în sfarșit o logică patologică psihiatrică.
Noua poveste sună așa:
”Lucrez într-un magazin de haine. Multe haine sunt murdare, miros urat și au tot felul de paraziți pe ele. Microbii aștia mi-au intrat de foarte mult timp în corp. Ii simt cand vor să-mi străpungă pielea prin diferite locuri. Odată am simțit o durere înfiorătoare în buricele degetelor și cand m-am uitat erau vineții. Imediat m-am dezinfectat cu spirt si pe degete mi-au apărut puncte roșii. Ii simt cm îmi umblă pe sub pielea bratelor și de acolo se împrăștie în tot corpul Altă dată au vrut să intre pe la ceafă, m-a înțepat groznic, apoi m-a durut capul și m-a luat cu amețeală și am văzut încețoșat, și acum am vederea tulbure; am dus paraziții aștia acasă și larvele lor s-au împrăștiat pretutindeni. Ii văd pe covor, pe haine, pe tacamuri, pe pereți, pe saltea și pe așternuturi. Substanțele dezinfectante îi ard și se tarnsformă în niște pete mici sau bobițe maronii. Uitați pe corpul meu, unde vedeți punctele astea mici mai colorate, sunt locuri pe unde au intrat. Toate obiectele pe care le ating se infestează și răman cleioase. A observat și colega mea și m-a întrebat de ce e umbrela mea lipicioasă. Mi-am îmbolnăvit familia, nici soțul, nici fiica mea nu se simt bine; nu mai pot să primesc pe nimeni în casă, că se infectează imediat. Dacă scutur o haină, iese din ea un fel de pulbere maronie; odată mi-au ieșit din cap niște chestii tari de diferite culori; cand m-am pieptănat au început să curgă pe jos; soțul meu a zic că a fost vant și e nisip, dar eu le simțeam pe cele rămase cm mișună prin păr și se ascund pe după ureche. Acasă dezinfectez tot și nici Domestos, nici acizii nu le distrug. Am fost la toți medicii și nimeni nu a știut să-mi spună ce sunt. M-am dus la un cabinet veterinar, a pus sub microscop ce-i adusesem și mi-a zis că sunt larve. Am deratizat cu tot felul de substanțe luate de la veterinar, și tot degeaba. Ai mei se feresc de mine și evită să stea aproape.”
Exemplificările și dovezile nu s-ar fi oprit dacă nu puneam punct cu o întrebare plină de ciudă: ”Ne cunoaștem de un an și nu mi-ați pomenit niciodată de așa ceva, ziceați că nu aveți nicio problemă”.
”Mi-a fost teamă să nu mă credeți nebună.”
Dr. Diana Cîrjaliu Meliu
25.09.2022
