28/08/2024
"BĂRBATUL CARE M-A ÎNVĂȚAT SĂ MĂ IUBESC.
Nu am știut niciodată cm să-l fac să înțeleagă cât de mult m-au rănit acțiunile lui.
Implorări, țipete, plângeri, reproșuri, nimic nu a funcționat.
Nu am știut cm să pun limite și nici cm să renunț la timp la acea relație care îmi străpungea inima.
Și fără ca el să ceară, în fiecare zi, îi ofeream noi oportunități, dar el nu observa.
Mi-a ignorat cuvintele, ca, cineva care ignoră o plantă și crede că fără apă va trăi. Între timp, eu mă gândeam „într-o zi va înțelege”.
Astfel, timp de mulți ani, am luptat pentru ca acest lucru minunat pe care îl simțeam să nu se termine niciodată.
El era motivul fericirii mele, iar asta era exact ceea ce mă îndepărta.
Să renunț la viața mea cu el însemna să rup viitorul la care tânjeam.
De aceea am rămas, de aceea am încercat, iar și iar.
L-am iubit, în credința mea umană stupidă, de a crede că a iubi înseamnă a da totul pentru nimic.
Am înnebunit de frustrare și neputință pentru că nu am putut niciodată să-l fac să înțeleagă ceva.
El îmi spunea mereu: „O, femeie, ești o exagerată”.
Așa am devenit deprimată, m-am pierdut pe mine însămi, am devenit amară, văzând atâta nedreptate și fiind nevoită să tac.
Acțiunile lui m-au rănit atât de mult încât, pas cu pas, eu însămi, puțin câte puțin, fără să-i spun, m-am tot îndepărtat.
Am tăcut despre dragostea mea, mi-am înecat cuvintele.
Cele care erau de reproș, dar și cele care trebuiau să-i spun că îl iubesc.
Mi-am închis inima în fața lui, încetul cu încetul, să văd dacă, între timp, își va da seama și va reacționa la strigătul meu tăcut.
Speram că, înainte să găsesc curajul să-l părăsesc, va face brusc totul pentru a mă recâștiga.
Dar nu. Tăcerile mele nu au funcționat. Nici țipetele mele. Nici rugăciunile mele, nici lacrimile mele, nici văicărelile mele.
Eu însămi m-am săturat de toată această dramă stupidă, în care am căzut inevitabil.
M-am văzut repetându-mi mama, repetând aceeași poveste de care am fugit atât de mult.
Am fost victima propriei mele lipse de iubire. Dar îl învinovățeam pe el.
Când în realitate el nu era decât complicele perfect pentru a co-crea ceea ce eu păstram în subconștient.
Am pășit în lumea interlopă, mi-am pierdut dorința de a trăi.
Am trăit iadul pe care îl trăiesc cei care nu se iubesc; am vrut să mor.
Am urmat toate cursurile, am studiat religiile, am citit toate cărțile pentru a găsi motive.
Am scris mii de versuri și sute de cântece.
Am mers la toți profesorii, dar cu cât eram mai confuză, cu atât nimic nu mă vindeca, eram atât de rănită, confruntându-mă cu un cumul de dureri, din viața asta și, cu siguranță, din alte vieți.
Până când, într-o dimineață răcoroasă, după atâta jale, m-am trezit revigorată, cu, curajul și puterea de a-l părăsi.
Nu mă mai așteptam la sprijinul lui, nu mă mai așteptam la schimbarea lui, nici la considerația lui, nici la respectul lui, nici că va înțelege plânsul meu enervant.
Îmi pierdusem teama de a-l pierde, pentru că, în încercarea mea de a-l schimba, mă găsisem pe mine însămi.
Și a fost atunci când, temător, a văzut în ochii mei că eram hotărâtă, m-a simțit cu adevărat pierdută și a vrut să facă totul pentru ca eu să nu plec.
Dar era prea târziu, el mă învățase să mă iubesc și îi era imposibil să mă păstreze."
Sura: Patricia Olaniel
