Cabinet Individual de Psihologie Radu Georgiana Constanta

03/08/2025

20/07/2025

05/07/2025

01/07/2025

01/07/2025

“Acceptance means: For now, this is what this situation, this moment, requires me to do, and so I do it willingly.” - Eckhart Tolle

01/07/2025

"Nu poti iubi decât dacă te iubeşti suficient pe tine însuţi. E imposibil să oferi dragoste dacă ea nu există în tine, pentru tine. Bineînțeles, nu se pune problema să devii propriul tău idol ci, în mod cu totul logic, nu îi poţi oferi celuilalt decât ce există în tine.

Psihiatrul Irvin Yalom folosește termeni categorici, evocând "perspectiva utilitară" a acestor tipuri de atașamente, în care intră toate genurile de relaţii (familiale, amicale, sociale, profesionale și sentimentale). Asta înseamnă că nu căutăm decât ceea ce ne va satisface nevoile. Celelalte aspecte ale persoanei pe care credem sincer că o iubim ne rămân necunoscute sau, mai rău, le știm, dar nu le suportăm. Prin urmare, vorbim despre o dragoste parțială, căci persoana respectivă nu este iubită așa cm e ea, în globalitatea ei.

📌 Într-o relaţie de iubire nu intri ca într-o băcănie din care nu iei decât ce îţi dorești sau îți trebuie.

O persoană nu e un ansamblu de rafturi din care poţi să alegi ce ţi se potriveşte și să uiți (în cel mai bun caz) ceea ce nu îți este util (sau să te enervezi din cauza asta). Fiinţele iubite nu ar fi în acest caz decât nişte "furnizori de produse de primă necesitate" a căror existenţă ar fi justificată doar de satisfacerea nevoii de dragoste a dependenţilor afectiv patologici. Această abordare utilitaristă nu se poate în niciun caz substitui dragostei.

Nicio relaţie de calitate (cu membri familiei, prietenii, partenerii în dragoste și chiar cu cei din mediul profesional) nu poate fi concepută pe baza groazei de singurătate, deoarece acest gen de dragoste, centrat exclusiv pe ceea ce vom primi (crezând în acelaşi timp că satisfacem dorinţele celuilalt) nu este dragoste, ci o "nevoie de dragoste".

În acest tip de situaţii, totul se petrece ca și cm ceilalți ar trebui să se concentreze exclusiv pe ceea ce doresc dependenţii afectiv: aşa cm ei cred că o fac. Ca și cum, în schimbul uitării de sine, a alienării de sine, celălalt ar fi obligatoriu dator să ofere dragoste.

💞 Adevărata intimitate cere dezvăluire de sine.

Dacă nu îndrăznești să te dezvălui față de celălalt de teama ca nu cumva să nu te iubească, dacă refuzi să îl descoperi pe celălalt așa cm este în identitatea lui profundă pentru ca nu cumva să fii dezamăgit, ce loc acorzi intimității, cheia de boltă a dragostei autentice?"

Sylvie Tenenbaum ▪︎ "Dependența afectivă"

Sursa imaginii: pinterest.com

01/07/2025

01/07/2025

Când devii „părintele” partenerului tău – o dinamică care distruge relația (I)

Una dintre cele mai subtile și frecvente dinamici disfuncționale din cuplu este aceea în care, fără să-ți dai seama, ajungi să-ți tratezi partenerul ca pe un copil. Să-i spui ce să facă, cm să gândească, ce decizii să ia, să-i reamintești constant de responsabilitățile lui/ei, să-l corectezi, să-i porți mereu de grijă. Și, din această postură, apare o capcană și mai mare – cea a salvatorului.

Dacă te întrebi dacă ai tendința de a fi un „salvator” în relații, există câteva semne care îți pot indica acest lucru:

- îi analizezi copilăria, fricile și traumele și îi justifici comportamentele prin prisma acestora, ca și cm ele ar scuza totul;

- crezi că nimeni nu l-a iubit cu adevărat până acum și că tu vei fi acea persoană care îl/o va iubi suficient de mult încât să-l „vindece” sau să-l facă să se schimbe;

- simți că doar tu îl/o înțelegi cu adevărat și respingi părerile sau sfaturile celor care văd semnale de alarmă : „Voi nu știți cm este el/ea, de fapt. Doar eu îl cunosc cu adevărat”;

- îi găsești scuze în fața prietenilor și familiei pentru lipsa de implicare, comportamentele toxice sau eșecurile sale repetate;

- simți că nu poți să pleci, pentru că dacă o faci, vei fi „omul rău” și egoist, iar el nu se va descurca fără tine; simți că e responsabilitatea ta să ai grijă de el/ea;

- te convingi că ceea ce îți oferă este suficient, ignorând cât de puțin primești de fapt și cât de mult te consumi și te agăți de orice gest mic ca de o dovadă că „merită să rămâi”;

- îți pui nevoile pe ultimul loc pentru a te ocupa de nevoile celuilalt și crezi că „el/ea are mai multă nevoie ca tine”;

- confunzi iubirea cu sacrificiul și, cu cât îți este mai greu, cu cât suferi mai mult, cu cât renunți mai mult la tine pentru celălalt, cu atât crezi că dovedești mai clar că iubești „cu adevărat”.

O relație în care unul dintre parteneri își asumă rolul de părinte, iar celălalt, rolul de copil, este o relație dezechilibrată. La început, poate părea o manieră prin care vrei să-i arăți celuilalt că îți pasă de el/ea, că vrei să-l ajuți, să-l protejezi, să-i fii alături, însă, cu timpul, devine epuizant și frustrant, deoarece relația se transformă dintr-un parteneriat într-un proiect. Devine o luptă constantă între ce vrei tu să fie celălalt și cine este el de fapt...

Te invit sa citesti mai departe articolul accesand link-ul din primul comentariu.

15/01/2025

O POVESTE CARE ÎNVAȚĂ:
MĂGARUL LUI BURIDAN
Un măgar înfometat și însetat se confruntă cu o dilemă.
În stânga sa, o grămadă de fân auriu, atrăgător.
În dreapta sa, o găleată plină cu apă proaspătă.
Bietul animal se află exact la jumătatea distanței dintre cele două, incapabil să decidă de ce are cea mai mare nevoie.
Stomacul îi mormăie, gâtul îi este uscat.
Dar mintea lui este complet blocată.

Această scenă aparent comică ascunde o reflecție profundă care a fascinat gânditorii timp de secole.
Ea este cunoscută sub numele de „paradoxul măgarului lui Buridan”. Și ne învață cm RAȚIONALITATEA EXCESIVĂ ne poate conduce la inacțiune totală.

Iată care este miezul problemei: măgarul, încercând să ia decizia „perfectă”, ajunge să nu ia niciuna.
Logica sa fără cusur devine distrugerea sa.

În timp ce el dezbate în interior meritele fânului față de meritele apei, timpul trece inexorabil.
Iar rezultatul este pe cât de tragic, pe atât de absurd: măgarul moare de foame și de sete, înconjurat de tot ceea ce avea nevoie pentru a supraviețui.

Acum întrebați-vă: de câte ori v-ați aflat într-o situație similară?
Poate între două locuri de muncă, două case sau două relații.
Indecizia, alimentată de teama de a greși, ne poate paraliza și ne poate face inepți.

Concluzia este următoarea: viața nu așteaptă ca noi să luăm decizia perfectă.
Uneori, orice decizie este mai bună decât niciuna.

Nu vă lăsați viața să devină o versiune umană a dilemei „măgarului lui Buridan”.
Amintiți-vă: în timp ce ezitați, fânul putrezește și apa se evaporă.

Luați întotdeauna o decizie, faceți un pas înainte, iar dacă faceți o greșeală, cel puțin o veți fi făcut în mișcare 😉

Dr. Stefania D'Alessandro