
14/08/2025
În copilărie, nu avem încă acea capacitate emoțională de a ține împreună trăiri opuse, respectiv iubirea și furia față de aceeași persoană.
Atunci când simțim furie față de cei de care depindem pentru iubire și siguranță, ceva în noi percepe această emoție ca pe un pericol. Pentru a proteja legătura cu îngrijitorii, ne orientăm furia spre interior, spre noi înșine. Acest proces se numește clivare, o ruptură la nivelul psihicului care se manifestă printr-o interpretare binară asupra sinelui și a celorlalți: sine bun/ sine rău, părinte bun/ părinte rău. Nu este ceva conștient și apare ca o adaptare profundă, născută din nevoia de supraviețuire.
Așa începe fundația a ceea ce luăm ca fiind identitatea noastră, și în NARM numim continuumul “rușine/ auto-respingere/ ură de sine”.
Întrucât copilul nu își permite să vadă părintele ca fiind „rău”, ajunge să creadă că el este „rău”, transformându-și nevoile, emoțiile și chiar existența într-o sursă de rușine.
Luăm această adaptare în viața adultă și ne vom modela relațiile, imaginea de sine și felul în care ne trăim prezența în lume conform ei.
Din această înțelegere, în NARM lucrăm nu cu trecutul în sine, ci cu adaptările pe care le luăm cu noi în prezent, în momentele în care încă ne rușinăm și poate părea mai sigur să facem asta, decât să fim autentici.