Psihoterapeut Elena Vasilescu

22/08/2025

Neliniștea nu apare din cauza a ceea ce se întâmplă, ci din dorința de a controla aspecte care nu pot fi stăpânite.

Ce poți controla:
Reacțiile tale
Deciziile tale
Monologul interior
Limitele tale
Cum îți consumi timpul și energia

Ce nu poți controla:
Ce spun/fac ceilalți
Deciziile celorlalți
Ce cred ceilalți despre tine
Trecutul
Viitorul

Echilibrul nu vine din controlul absolut, ci din capacitatea de a discerne între ce poți și ce nu poți controla.

13/08/2025

Ce vor spune necunoscuții de pe Facebook/vecinii/colegii? Sigur vor crede ca sunt și urât și prost!

Frica de a fi judecat de ceilalți poate deveni un filtru invizibil care transformă întrebarea „Ce îmi doresc?” în „Ce vor spune oamenii?”. Deciziile și acțiunile încep să se modeleze după presupusele așteptări ale altora.

Mecanismul se formează devreme, fără să fie conștientizat, din dorința profundă de apartenență, din experiențe timpurii în care acceptarea era condiționată de conformare, din credința că ceva este în neregulă cu tine și din presiunea continuă a comparațiilor. Cu timpul, siguranța ajunge să fie confundată cu acceptarea primită de la cei din jur, iar sinele autentic se estompează în favoarea versiunii lui adaptate.

Scopul acestui mecanism este de-a dreptul admirabil, însă: să țină la distanță judecata celorlalți. Prin ajustările alegerilor și comportamentului, el reduce riscul de a atrage critică sau reacții negative și creează iluzia că evitarea expunerii garantează protecția emoțională.

Acest echilibru aparent este costisitor: spontaneitatea se pierde, autenticitatea se diminuează, iar accesul la propriul potențial rămâne blocat. În plus, nici prea sustenabil nu este, consumând constant foarte multe resurse. Și nu e păcat să nu trăiești deplin?

A trăi autentic presupune, printre altele, a trăi în acord cu propriile valori. Identificându-le, se construiește o busolă interioară care ghidează fiecare decizie, indiferent de zgomotul exterior. Descoperirea acestor valori este esențială pentru a putea naviga autentic prin viață, cu încredere și libertate.

08/08/2025

Ultima zi de vacanță. Încep să fac inventarul lucrurilor care se încheie: apusurile pe plajă, micul dejun fără grabă, cafeaua băută în tihnă. Odată cu ele, apare gândul: „Gata… s-a dus”.

Creierul e atent la pierderi și schimbări, pentru că vrea să ne pregătească, dar există și un alt mod de a privi finalul.

Un studiu realizat la University of Southern California (Fox et al., 2015) a arătat că atunci când simțim recunoștință, se activează două zone cheie din creier , cortexul prefrontal medial și cortexul cingulat anterior, două regiuni ce reglează emoțiile, reduc stresul și ne ajută să dăm sens experiențelor. Cu cât recunoștința e mai intensă, cu atât aceste circuite sunt mai active.

Așa că, în loc să rămânem blocați în „regret că s-a terminat”, putem transforma amintirea într-o resursă emoțională: „Mă bucur că am trăit asta”.

Recunoștința nu schimbă doar felul în care simțim, schimbă felul în care funcționează creierul. Și asta rămâne cu noi mult după ce vacanța s-a terminat.

05/08/2025

27/07/2025

Te loveste frica sau furia, frustrarea sau neputința, tristețea sau chiar plictiseala și e neplăcut. Vrei să scapi rapid de starea asta. Iei telefonul în mână, deschizi Instagram-ul, Facebook-ul sau Tiktok-ul și dai scroll, scroll, scroll. Te pierzi în viețile perfecte ale altora, poate zâmbești la un video funny, citești o știre și parcă e mai bine, parcă senzația aia a trecut.

Scroll-ul devine treptat un act automatizat, aproape imperceptibil, prin care atenția este mutată de pe experiența interioară. În spatele lui se află un mecanism de disociere subtilă, o deconectare temporară de la disconfortul psihic, realizată prin cufundarea în fluxuri nesfârșite de conținut. Mintea este deturnată de la procesarea emoțiilor, iar spațiul intern este ocupat cu stimuli externi rapizi și ușor de digerat.

Scroll-ul devine o formă de evitare emoțională ce funcționează ca o soluție de avarie care suspendă temporar starea neplăcută, fără a o trăi până la capăt sau integra. Astfel, scroll-ul digital nu este doar consum de conținut, ci și un răspuns psihologic adaptativ când ceva e prea mult de simțit.

Pe termen scurt, această strategie poate crea iluzia unei stări de echilibru. Însă, în fundal, emoțiile neexprimate continuă să se acumuleze, pentru că ele nu dispar.
Nu sugerez să renunțăm cu toții la telefon, ci să conștientizăm când mintea încearcă să fugă de durere prin folosirea digitalului ca spațiu de amortizare afectivă.

21/06/2025

După râs, vine plâns.
Dacă acum ești fericit, sigur o să se întâmple ceva nasol.
Fii pregătit pentru zile negre pentru că ele sigur vor veni.
Să nu te entuziasmezi prea tare, că sigur se strică.

Sunt doar câteva forme prin care anxietatea poate sabota o veste bună, o reușită, o clipă de tihnă. Nu pentru că nu știi să te bucuri, ci fie pentru că mintea ta încearcă să te protejeze printr-un mecanism de prudență emoțională învățat în perioade în care fericirea chiar a fost urmată de pierdere sau durere, fie pentru că acest mecanism face parte dintr-un bagaj de credințe moștenit din familia de origine (nu pentru că părinții sau bunicii au vrut asta, ci pentru că și ei au trăit în nesiguranță, în lipsă de control sau în frică).
Creierul a învățat să asocieze liniștea cu pericolul, bucuria cu riscul, relaxarea cu vulnerabilitatea. A tras o concluzie dureroasă, dar logică în contextul lui: dacă nu te bucuri, nu doare așa tare când dispare.
Așa se naște nevoia de a rămâne pregătit, urmată de frica subtilă că, dacă îți dai voie să trăiești deplin un moment bun, o să doară și mai tare când se termină.
Dar ceea ce te protejează de o durere ipotetică te poate ține departe de contactul complet cu viața.
Nu sugerez să îți impui să celebrezi clipa bună pe care o trăiești, ci să îți spui cu blândețe: pot să mă bucur de ce e acum și dacă într-o zi se schimbă, voi avea grijă de mine atunci.

06/06/2025

Diferențierea între anxietatea funcțională și cea disfuncțională este esențială. Confuzia apare în mod firesc având în vedere patologizarea excesivă și utilizarea peiorativă a termenului.

Anxietatea, cea funcțională, apare în schemă când vrem să luăm decizii bune, când planificăm, vrem să protejăm relații importante pentru că semnalează necesitatea de a fi atent, de a anticipa, de a pregăti un răspuns. Este parte a unui sistem adaptativ, proporțională, trecătoare și contextuală.

În schimb, anxietatea disfuncțională, este intensă, persistentă, fixată pe teme recurente. Sistemul de alarmă rămâne activ și în loc să informeze, distorsionează. Trăim cu îndoieli constante, gânduri repetitive, tensiune fizică, dificultate de concentrare, oboseală emoțională.

Distincția între funcțional și disfuncțional, trecută de multe ori cu vederea, nu este despre bine vs. rău, ci despre proporționalitate, durată și impact asupra funcționării armonioase.

Așadar, anxietatea nu trebuie eliminată cu orice preț. Doar atunci când devine zgomot de fundal permanent poate fi semnul că este nevoie de o mai mare atenție, grijă și înțelegere.

03/06/2025

Îi trimiți un mesaj și îl întrebi când ajunge acasă. Vezi că mesajul a fost citit, dar nu primești nici un răspuns. Mintea începe să caute explicații (De ce nu răspunde? Dacă s-a întâmplat ceva? Ce înseamnă tăcerea asta?) și să croșeteze cele mai sumbre scenarii posibile.
Sau
După o zi lungă petrecută la birou într-o poziție incorectă simți pentru câteva secunde o amorțeală în degete. Gândul nu se oprește la oboseală și lipsa de mișcare, ci dezvoltă pe subiect: Dacă e ceva neurologic? Dacă e ceva grav? Dacă e scleroză multiplă? Apar gânduri și emoții total disproporționate față de situația reală.

Cea mai frecvent întâlnită teamă nu e teama de pericol, ci teama de necunoscut. Anxietatea își face loc adesea acolo unde se termină certitudinea și începe dificultatea psihicului de a tolera ceea ce nu poate controla sau anticipa. Incertitudinea legată de viitor, cu toate scenariile sale posibile, devine un teren fertil pentru neliniște.
Din perspectivă neuroștiinței, sistemul nervos este programat să anticipeze pericolul ca formă de protecție. În lipsa unui pericol concret, mintea poate construi un viitor imaginar amenințător pentru a umple golul, pentru a avea măcar o ușoară urmă de control și predictibilitate. În acest proces, incertitudinea activează circuite de hipervigilență, chiar și în absența unui stimul extern real.

Astfel, anxietatea devine un mecanism de apărare împotriva necunoscutului. Nu este provocată de ceea ce se întâmplă efectiv, ci de ceea ce ar putea să se întâmple. Este expresia unei nevoi de control proiectate asupra unui viitor imposibil de citit.

01/06/2025

Au trecut 15 ani de când am făcut alegerea de a mă alătura comunității ARPI, un cadru profesional și uman care a modelat profund parcursul meu profesional.
Conferinta Fain & Simplu ce a avut loc ieri a creeat oportunitatea perfecta pentru a reîntâlni cu bucurie formatori, colegi și membri ai acestei comunități. Am ascultat-o pe Gina Chiriac, Psihoterapeut , formator și președinte ARPI, vorbind despre frică și iubire ca repere esențiale ale experienței umane, despre puterea alegerii conștiente și despre cm putem învăța să ne construim realitatea dintr-un spațiu de claritate interioară.
Această revedere mi-a reamintit cât de importantă este apartenența profesională la o comunitate care împărtășește valori comune și dorința continuă de dezvoltare.
Simt recunoștință pentru alegerea făcută acum 15 ani și pentru privilegiul de a face parte dintr-un spațiu dedicat transformării.

30/05/2025

De ce zborul cu avionul poate fi perceput de un om ca fiind începutul unei aventuri și de alt om ca fiind cel mai periculos act? De ce o zi ploioasă poate fi liniștitoare pentru unul și de-a dreptul deprimantă pentru altul? De ce două persoane pot trăi aceeași situație, dar să o vadă complet diferit?
Fiecare dintre noi percepe realitatea printr-un filtru unic – o structură formată din experiențele noastre trecute, credințele înrădăcinate, modelele relaționale și emoționale învățate de-a lungul vieții, frici și așteptări.
Acest filtru perceptiv nu reflectă lumea așa cm este, ci o proiectează prin „lentilele ochelarilor” pe care îi purtăm. Astfel, nu de puține ori, reacționăm nu la ceea ce se întâmplă, ci la ceea ce credem că se întâmplă.
Să identifici aceste filtre este esențial pentru a le înțelege și ajusta. Nu pentru a schimba lumea din afară, ci pentru a elibera lumea din interior. Nu pentru a ne nega trecutul, ci pentru a nu-i permite să ne limiteze viitorul, pentru a trăi prezentul cu libertate și claritate.
Când începem să privim cu alți ochi (sau prin alți ochelari) mai conștienți, mai flexibili, mai puțin ancorați în automatisme, descoperim că multe dintre blocajele noastre nu vin din afară, ci din modul în care interpretăm ceea ce trăim.

26/05/2025

25/05/2025

Poate una dintre cele mai înalte forme de perfecționism se regăsește în rândul mamelor.
Pentru multe femei, odată cu venirea pe lume a copilului, apare și o presiune interioară de a face totul „ca la carte” . Să fie mereu disponibile, mereu răbdătoare, mereu conectate emoțional, mereu informate, să alăpteze, dar nu prea mult, să aleagă cel mai bio morcov și cea mai montessori grădiniță, jucării doar din materiale sustenabile și naturale, etc. toate conform standardelor sugerate de cele mai noi teorii de parenting. Nici nu e greu să ai senzația că nu faci destul, că greșești, că eșuezi.
Perfecționismul parental devine cu atât mai periculos cu cât nu se manifestă prin determinare, ci prin autoînvinovățire și epuizare.
Toate aceste standarde autoimpuse duc, în timp, la un nivel de suprasolicitare greu de susținut. Iar paradoxul este că o mamă epuizată emoțional nu mai poate oferi prezența și conectarea reală pe care și le dorește pentru copilul ei.
Copiii nu au nevoie de mame perfecte.
Au nevoie de mame suficient de bune.
Psihanalistul Donald Winnicott a formulat acest concept exact pentru a contrabalansa așteptările nerealiste. O mamă care greșește uneori, care își recunoaște limitele și care are grijă de ea este mai capabilă să ofere copilului un mediu sănătos emoțional.
Prezente, nu impecabile.
Perfecționismul nu e un ideal, e un risc. Iar recunoașterea propriilor limite nu înseamnă slăbiciune, ci grijă autentică.