27/05/2025
📚Masteratul în relații dureroase: când pattern-ul nu vine (doar) din copilărie.
În ultima perioadă, copilăria ne este adusă mereu în prim plan.
Și de cele mai multe ori se vorbește despre eșecul în relație din cauza copilăriei.
Însă, din practica mea, am observat că nu doar copilăria este unul dintre factorii care duc la eșec în relații.
Sau poate nu neapărat la „eșec”, ca să nu sune atât de tragic.
Dar duce către un pattern, pe care îl tot repetăm.
De ce?
Poate nu doar copilăria e cea care declanșează sau care perpetuează alegerea, iar și iar, a partenerilor nepotriviți.
Poate că, dincolo de copilărie, am avut la începutul… tinereții noastre – sau hai să zicem, la începutul experiențelor noastre relaționale – un partener sau poate câțiva care au format acest tipar.
Poate că, deși în familia noastră am văzut un echilibru între a oferi și a primi, între a fi ferm și a fi iubitor, atunci când am crescut am fost atrași de un partener nepotrivit.
Poate un „bad boy” – deși nu știu dacă termenul mai e de actualitate, între noi fie vorba – sau de o fată care nu avea tocmai aptitudinile unei iubite afectuoase sau corecte.
Poate, de multe ori, am crezut că interiorul nostru sau ceea ce am văzut în familie este universal.
Că toți oamenii iubesc așa.
Că ce e în noi e și în ceilalți.
Doar că nu e așa.
Și ne putem lăsa amăgiți, nu de cineva anume, ci de ceea ce credem că o să găsim în celălalt.
De imaginea pe care am proiectat-o, nu de realitatea din fața noastră.
Acolo, într-o astfel de alegere, se poate forma tiparul.
Și din acel punct poate începe cercul acela care se repetă.
Și din care pare că nu mai ieșim…
Mult timp. Sau după un timp.
Da, există și varianta în care în copilărie n-ai avut un exemplu pozitiv.
Și acum alegi ceea ce cândva ți-a fost refuzat.
Și da – știu cm e.
Pentru că și eu am făcut masteratul în bărbați indisponibili emoțional.
A fost un program intensiv, cu module, examene, reluări.
Dar am ieșit din program.
Și nu a fost ușor.
Chiar și cu toată munca mea de terapeut, chiar și cu toată cunoașterea mea, chiar și mie mi-a fost provocator să ies din tipar.
Pentru că un pattern devine adânc înrădăcinat.
Și nu-l schimbi doar cu voință.
Ci cu determinare, cu luciditate, cu cunoaștere de sine.
Și, da – și cu un pic de ambiție.
Și cu decizia de a nu te mai trăda singur(ă).
Pentru că în momentul în care începem să ne respectăm pe noi înșine,
vedem mult mai clar ce nu ne face bine.
Asta fac eu în terapie.
Îl ajut pe omul din fața mea să se întoarcă la el.
Să-și crească stima de sine, să-și recunoască valoarea.
Și abia de acolo putem identifica tiparul din relațiile lui.
Și ieșim, pas cu pas, din cercul acela care a devenit o capcană.
Pentru că, oricât de mult ne doare, mintea ne ține în ce e cunoscut.
Nu pentru că ne vrea răul.
Ci pentru că acolo și așa a învățat să funcționeze.
Pentru ea, durerea e confortabilă.
Dar mintea poate fi reeducată.
La fel cm a fost învățată cu suferința, poate fi învățată și cu bucuria.
Cu satisfacția. Cu binele.
Așa că te întreb –
Chiar mai vrei să rămâi înscris(ă) în acest program intensiv de suferință relațională?
Sau alegi, în sfârșit, altceva?
Respect. Apreciere.
O relație în care să nu-ți negociezi mereu demnitatea.
