Clinica "Traieste Constient" Craiova

31/08/2025

ACCEPTAREA DE SINE NECONDIȚIONATĂ (ASN)

Parte a meseriei de psihoterapeut este să modelăm atitudini și convingeri pozitive si utile pentru clienți.
Oamenii nu pot fi evaluați, în întregime, doar pe baza unuia sau mai multor comportamente sau caracteristici din existența lor, de aceea Carl Rogers, promovează, în rândul terapeuților, atitudinea pozitivă necondiționată.
"A fi rău în întregime ar presupune că ceea ce ești și ai fost, toate au fost sută la sută rele de la începutul existenței tale".
Mulți dintre noi suntem obișnuiți să ne etichetăm pe noi și pe ceilalți în întregime negativ, atunci când facem lucruri pe care le regretăm sau observăm lucruri legate de ceilalți care nu ne plac. Interesant este că oamenii se etichetează mult mai rar în mod global pozitiv atunci când recunosc aspecte pozitive la ei.

Mitul VINOVĂȚIEI- oamenii consideră că este important să ne simțim "vinovați" sau prost în legătură cu comportamentele noastre, pentru că acest lucru va duce la o schimbare în bine. Problema este că, deși regretul poate fi util, sentimentul de vinovație va rezulta adesea în aceleași tipuri de comportament distructive și de auto-sabotaj. Regretul înseamnă să privim înapoi asupra unei situații și să ne dorim să fi acționat diferit. Regretul înseamnă evaluarea acțiunii că fiind rea. Vinovăția este combinarea regretului cu autocritica.

Oamenii au o puternică tendință biologică și condiționată social de a se autoevalua, de a-i evalua pe alții și lumea din jur în mod condiționat. Mai întâi, trebuie să-și evalueaze propriul comportament pentru a supraviețui și prospera. În felul acesta, își evaluează în mod rațional performanta ca "bună" sau "slabă". Dar ei fac suprageneralizari și își creează stima de sine, se laudă când performează și se denigrează când performează slab.

STIMA DE SINE este o tulburare emoțională, pe când acceptarea de sine necondiționată (ASN) este o filosofie sănătoasă și înseamnă acceptarea în întregime ar sinelui, în ciuda unor acțiuni greșite.
Terapia relațional- emotivă și comportamentală îi învăță cu tărie (emoțional) și persistent (comportamental) că întotdeauna pot alege să aibă ASN în loc de acceptare condiționată de sine (ASC). De asemenea, încurajează atingerea filosofiilor de acceptare necondiționată a altora (ANA) și de acceptare necondiționată a vieții (ANV). Cu ANA, acceptă mereu celelalte persoane, dar nu și multe dintre lucrurile pe care acele persoane le fac, iar cu ANV acceptă viața și lumea înconjurătoare, în ciuda condițiilor grele, pe care nu le pot schimba în prezent.

ÎNCURAJAREA clienților este o parte normală a relației terapeutice și este importantă în promovarea schimbării și în recunoașterea ei, pentru că avem nevoie de validare pentru succesele repurtate și acest lucru va avea o contribuție pozitivă asupra progresului și motivației în cadrul terapiei.

Terapia relațional- emotivă și comportamentală (Ghidul terapeutului) - Albert Ellis & Catherine MacLaren

28/08/2025

ACȚIONEAZĂ IMPECABIL
(Fă întotdeauna tot ce îți stă în puteri)

Se spune că era odată un om care dorea să-și transceandă starea de suferința, așa că a mers la un templu budist pentru a găsi un maestru care să-l ajute. El a mers la un maestru și l-a întrebat:
- Învățătorule, dacă voi medita patru are pe zi, cât de mult îmi va lua pentru a reuși să îmi transcend suferința?
Maestru l-a privit și a spus:
-Dacă vei medita patru ore pe zi, probabil că vei ajunge la starea de transcendență în zece ani.
Convins că ar putea face mai mult, omul a întrebat:
- Oh, învățătorule, și dacă aș medita opt ore pe zi, cât timp îmi va fi necesar pentru a ajunge la starea de transcendență?
- Dacă vei medita opt ore pe zi, probabil vei ajunge la starea de transcendență în 20 de ani.
- Dar de ce îmi va lua mai mult timp dacă voi medita mai mult? A întrebat omul.
- Tu nu te afli aici pentru a-ți sacrifica bucuria vieții. Tu te afli aici pentru a trăi, pentru a fi fericit și pentru a iubi. Dacă nu poți să dai randament maxim în două ore de meditație, ci ai nevoie de opt ore pentru acest lucru, vei obisi, te vei îndepărta de scop și nu te vei bucura de viață. Acționează cu eficiență și vei ajunge să îți dai seama că indiferent de timpul alocat meditației, poți trăi, poți iubi, poți fi fericit.

Acționând cu randament maxim îți vei trăi viața foarte intens. Vei fi productiv, vei fi bun cu tine însuți, deoarece te vei dărui familiei, comunității, întregii manifestări. Iar acțiunea are darul de a te face extrem de fericit. Atunci când ești obișnuit să acționezi cu eficiență maximă, ești predispus către acțiune, pentru simplu motiv că iubești acțiunea, nu pentru că aștepți o recompensă.

Indiferent de circumstanțe, faceți întotdeauna tot ce vă stă în puteri, nici mai mult nici mai puțin.
Randamentul nostru maxim poate fi uneori la cote foarte înalte, iar alteori nu va fi cel așteptat.
Maximul nostru va fi diferit atunci când suntem sănătoși de cel de atunci când suntem bolnavi, sau atunci când suntem treji de cel când suntem beți. Randamentul maxim depinde de starea noastră, de felul în care ne simțim, fericiți sau supărați, nervoși sau geloși.
Cert este că atâta timp cât veți aplica cele patru legăminte ("fiți impecabili în tot ce spuneți", "nu luați nimic la modul personal", "nu faceți presupuneri inutile", "faceți întotdeauna tot ce vă stă în putere") , făcând din ele obișnuite, randamentul dumneavoastră maxim se va îmbunătăți față de cel din prezent.
Cel care exagerează cu faptele sale, depășindu-și puterile firești își suprasolita corpul și acționează împotriva sa. Dacă faceți mai puțin decât vă stă în puteri, vă veți supune frustrărilor, incriminării interioare, vinovăției și regretelor.

"Cele patru legăminte" - Don Miguel Ruiz

24/08/2025

ATACURILE DE PANICĂ

Toți funcționăm pe bază de adrenalină, de aceea toți putem suferi un atac de panică, iar acestea sunt vindecabile, deoarece apariția lor este întotdeauna motivată.
Mulți oameni cred că numai oamenii care sunt deja exagerat de anxioși au parte de atacuri de panică. Adevărul este că oamenii suferă atacuri de panică din cauze pur fizice, de exemplu: un regim de slăbire, exerciții fizice exagerate, scăderea nivelului de glicemie, post-operator sau ca urmare a unei reacții la un medicament.
Un atac de panică este o exagerare a reacției normale a organismului în fața fricii. Adrenalina care este secretată în mod normal când trebuie să acționăm - să fugim din fața unui pericol, să ne luptăm, sau chiar să ne înfuriem - este produsă în exces, iar urmarea este o mulțime de senzații neplăcute și o spaimă cumplită.

Un ”atac” este un episod pe care victima nu este în stare să îl evite sau să-l controleze. Totul se desfășoară cu o viteză amețitoare, ritmul respirator crește, bătăile inimii se accelerează, tensiunea arterială crește, iar gândurile o iau razna. Toate sistemele și aparatele din organism sunt afectate, inclusiv digestia (apare nevoia de a merge la toaletă).

SIMPTOMELE UNUI ATAC DE PANICĂ
🤡Teama: De moarte, de sfârșitul lumii, de a nu înnebuni, de a nu avea un atac de cord sau cerebral, de a nu vă pierde controlul, de a nu leșina, de a nu deveni inconștient, teama de necunoscut, etc .
🙀 Zăpăceala: În toiul crizei, oamenilor le vine greu să accepte că această criză este de fapt, un atac de panică.
🤢Dezorientarea: Cum am ajuns aici?
🤯 Senzația de irealitate: Chiar și un mediu familiar pare ciudat.
🙄Percepții intensificate: Tot ce se află în jur pare prea rapid, prea zgomotos, prea strălucitor.
😑Sentimente de tristețe și de soartă implacabilă: Sentimente bruște, copleșitoare de tristețe sau supărare.
😬 Iritabilitate: Incapacitatea de a face față micilor enervări.
🤕Amețeală: O să cad jos.
😶‍🌫️ Transpirație : Transpir, sunt bolnav.
❤️‍🔥Palpitații: O să-mi plesnească inima, o să fac atac de cord.
💘”Gheară în piept”: Nu pot să respir.
🫀Durere în piept: Am un atac de cord.
💤 Zgomote în urechi: Am niște senzații ciudate în cap, e atac cerebral.
🙌 Furnicături în mâini și picioare sau în jurul gurii. Am un atac cerebral.
🤑Mi-a înțepenit limba: Am un atac cerebral.
🤭Nu-mi găsesc cuvintele: Am un atac cerebral, mă sclerozez.
🥵 Leșinul: Când organismul nu mai suportă atâta adrenalină. se produce o reacție de relaxare artificială prind pierderea temporală a conștinței cauzată de leșin: mușchi se relaxează, respirația încetinește, etc. Poate că un atac de panică ar putea fi reacția organismului care forțează acest leșin.

Observație: Durerea în piept sau orice alt simptom trebuie totdeauna examinată de un medic.

CAUZELE ATACURILOR DE PANICĂ

1. PSIHOLOGICE: nervi epuizați care provoacă anxietate și depresie.

2. FIZICE/ PSIHOLOGICE: epuizarea nervilor care provoacă spasme musculare sau hiperventilație (respirație exagerată); activitatea redusă în urma unor evenimente stresante, împietrirea emoțională (nevroza)

3. FIZICE : regimurile de slăbire; hainele prea strâmte; nivelurile instabile ale glicemiei; regimurile alimentare - postul; problemele urechii interne care provoacă amețeală; hipotensiunea arterială; reacția la medicamente; încetarea consumului de medicamente, de alcool; oprirea fumatului; presiune asupra pieptului, problemele digestive; alergiile, mai ales cele alimentare; nas înfundat; tulburări ca cele după schimbarea fusului orar; dureri cronice; injecții cu adrenalină (anestezii); drogurile; căldura excesivă; exercițiile sportive.

4. SPIRITUALE: disperarea, de a nu vedea nici o rază de lumină dincolo de o realitate dureroasă (thanatofobia, agorafobia, fobiile sociale). Abuzul asupra copiilor. Oamenii care au fost abuzați fizic, psihologic sau sexual suferă adesea de atacuri de panică la maturitate.

Unii specialiști consideră util tratamentul medicamentos al atacurilor de panică, în schimb, alții consideră ultilă consilierea psihologică / psihoterapia (individuală sau de grup) în rezolvarea atacurilor de panică, însă nu este intotdeauna suficientă, deoarece până se ajunge la spaimele pacientului și se dărâmă barierele hipervigilenței și tensiunii musculare durează mult timp.
Persoanele cu simptome ușoare de anxietate și depresie sunt mai predispuse la atacuri de panică, decât celelalte categorii, dar nu sunt singurele care le fac.

”Cum să învingem ATACURILE DE PANICĂ” - Shirley Trickett

22/08/2025

04/08/2025

DOLIUL - PREȚUL PE CARE ÎL PLĂTIM PENTRU CĂ IUBIM

Atunci când suntem în doliu, nu doar corpul nostru are de suferit, ci și mintea. Doliul nu este o experiență ușoară de viață, emoții precum durerea, dorul, vina, furia, plânsul necontrolat, gândurile intruzive și repetitive, precum, și senzațiile fizice de durere, insomniile, coșmarurile și agitația sau apatia sunt simptome ale unui proces se va încheia prin acceptarea pierderii și prin adaptarea la ”noua normalitate”.
Doliul nu este doar un proces psihologic, ci și o emoție - cheie în funcționarea grupurilor și indivizilor care sunt conștienți de moarte și de iubire, două condiții de existență ale doliului omenesc.

Deosebim mai multe tipuri de doliu:
- Doliu normal - manifestat prin tristețe, neliniște, oboseală și emoții succesive de negare, furie, nesiguranță, furie, sentimente de ușurare, speranță sau amăgire.
- Doliu complicat (persistent sau patologic) - presupune prelungirea (mai mult de șase luni) a acestora, prin sentimente intense de vinovăție și alterarea substanțială a funcționării în diferite sectoare existențiale precum viața socială, familială sau profesională. Este, de asemenea, un nivel scăzut de pregătire pentru pierdere.
- Doliu anticipat - reacția de doliu în fața unei morți așteptate, când persoana dragă își pierde sănătatea sau capacitățile și suferă din această cauză. Durerea pe care o simt cei care trec prin procese ale bolii lungi și complicate, le provoacă o mare suferință celor care sunt martori neputincioși la această situație. Dacă apar simptome depresive grave, acestea se reduc semnificativ cu trecerea timpului. Multe dintre trăsăturile doliului anticipat, și chiar și fazele prin care trece persoana (negare, negociere, depresie, furie și acceptare) coincid cu etapele propriu-zise ale doliului, experimentate în urma unui deces.
- Doliu neautorizat - face referire la pierderile trecute cu vederea sau nerecunoscute de alte persoane (avort spontan în primele luni de sarcină, sinuciderile, accidentele, boli precum SIDA).
În manualele de psihologie clinică doliul include trăiri legate de o stare depresivă, de dor, de singurătate, de căutarea celui dispărut, cu o durată de până la șase luni, a reacțiilor tipice.
Numeroase dovezi arată faptul că doliul cauzat de sinucidere este un factor de risc pentru un deznodămant complicat (datorită nivelurilor ridicate de respinfgere, stigmatizare, rușine responsabilitate), precum și pentru o degradare a funcționării sociale, a sănătății mintale și creșterea comportamentului sinucigaș.
Moartea prin sinucidere produce cele mai mari alterări în structura și organizarea familiei, din cauza dificultăților de procesare a doliului (trăit în tăcere - ”umbră suferinței”- durerea poate dura până la 7 ani ).

Ajutorul oferit în intervențiile bazate pe grupuri de sprijin ajută la:
- punerea în context,
- normalizarea sentimentelor (persoana să se simtă înțeleasă),
- reduce impactul evenimentului
- gestionarea corectă a emoțiilor (rușinea, vina, singurătatea)
- ajută persoana să dea sens întâmplării.
Combinația dintre atenția acordată activităților centrate pe amintirea persoanei pierdute și atenția față de prezent și de nevoile din prezent îi permite persoanei îndoliate să accepte, în cele din urmă, circumstanțele ireversibile și să se readapteze.

John Bowlby și Robert Neimeyer carecterizează acest proces, prin traversarea mai multor etape:
1. faza inițială de paralizare (de șoc, neîncredere, paralizie sau irealitate). Doliu acut este caracterizat de o intensitate mare a emoțiilor sau a reacțiilor afective și de dezordine emoțională. Incapacitatea de a controla emoțiile și de a le exprima. Acestea pot să meargă de la neîncredere și disperare până la lipsă de interes, nedreptate sau negare. Din punct de vedere cognitiv, sunt afectate: capacitatea de concentrare, atenția, memoria. Este afectat si aspectul fiziologic, apar modificări în ritmul cardiac, în respirație sau pot să apară grețuri și tremur. Această fază este de scurtă durată și coincide cu sfârșitul înmormântării.
2. faza de căutare (a dorului, de rememorare) - este caracterizată de neliniște fizică, pot să apară sentimente de vină, furie și stigmatizare. Reacțiile emoționale sunt mai puțin intense și mai controlate și tind să se transforme în sentimente durabile de tristețe. Această fază poate dura de la câteva luni până la câțiva ani și, în general, se produce într-o formă atenuată.
3. faza de disperare (de ”dezorganizare”, nucleul doliului)- caracterizată printr-o stare depresivă de lungă durată. La început, imaginile intruzive se combină cu coșmaruri sau vise despre moartea persoanei decedate. Realitatea pierderii începe să se consolideze. Cognitiv, persoana retrăiește amintirile legate de persoana decedată și poate să creadă că viața și-a pierdut sensul. Momentele de amintiri dureroase alternează cu o reorganizare progresivă a vieții exterioare și interioare a persoanei care a suferit pierderea. Fiziologic, pot să persiste probleme de somn sau de poftă de mâncare, sau dureri de cap sau de stomac, pot să apară episoade de plâns imposibil de anticipat. În această perioadă, persoana simte o mare singurătate socială și emoțională.
4. faza de reorganizare (doliul integrat) - caracterizată prin faptul că persoana începe să simtă că este capabilă să își reia viața ; alternează bucuria cu tristețea; depresia se atenuează și procesul se întreaptă spre o acceptare resemnată a pierderii. Persoana începe să privească spre viitor, este interesată de proiecte și activități noi. De asemenea, este capabilă să se despartă de obiectele și tot ce îi amintește de persoana decedată și să păstreze doar ce este important. Această perioadă de adaptare se manifestă prin dezvoltarea de noi relații, recuperarea capacității de a iubi din nou, se procesează și se recunoaște sensul morții și se trec în revistă obiectivele și planurile de viitor.

Acest model secvențial nu este bătut în cuie, în funcție de persoana îndoliată și de circumstanțele de viață, se poate trece printr-o serie de progrese sau, din contră, de regrese. Majoritatea persoanelor au reacții tipice doliului de scurtă durată și sunt capabile să se adapteze pierderilor de termen mediu-lung, iar existența unor resurse personale și externe este asociată unei adaptări mai bune care este asociată cu a iesi mai puternic din această experiență.

Diferiți autori au dezvoltat și detaliat sarcinile și activitățile pe care o persoană în doliu trebuie să le realizeze, cu scopul de a-l depăși:
- ”a accepta realitatea pierderii”- unele persoane rămân blocate în faza de negare - ”mumificare”, care constă în păstrarea obiectelor personale aparținând persoanei decedate; a-l vedea pe cel decedat personificat în unul dintre copii; opusul ”munificării” este ”uitarea selectivă” care se folosește pentru a minimaliza importanța pierderii. Afirmații precum: ”nu era un tată/mama model”, ”nu eram pe acceași lungime de undă” sau ”nu-mi este dor de el” pot să reflecte negarea.
- ”identificarea și trăirea sentimentelor ”- procesarea emoțiilor și a durerii pirderii, precum și deschiderea în fața durerii. Negarea durerii se realizează prin procedee de evitare cognitivă (blocarea gândurilor) sau se poate recurge la droguri și alcool sau alte procedee/ dependețe complementare (jocuri video, de noroc, etc).
- ”a se adapta” la mediul în care cel decedat nu mai este., începe la aproximativ 3 luni după pierdere și împlică perceperea unei noi realități (valorile fundamentale ale vieții, convingerile spirituale și religioase). Nu este ceva neobișnuit să simți că ai pierdut frâiele (controlul).
- ”a-l repoziționa emoțional pe dispărut” și a trăi în continuare, a reconstrui relația pierdută și a te reinventa, este cea mai grea sarcină. Multe persoane rămân blocate în acest punct și pot să afirme că ”viața lor s-a oprit” ca urmare a acestei pierderi.

Un idicator al faptului că doliul s-a terminat este acela că persoana se poate gândi la individul decedat fără să simtă durere, ci doar o senzaței de tristețe, fără plânsul incotrolabil sau senzația de ”a ține un elefant” pe piept. Un alt indicator este acela că persoana se poate implica din nou emoțional în viața sa și în cea a altor persoane.

Experimentăm în mod diferit dolilul, din prizma relațiilor pe care le avem:
- pierderea unui copil reprezintă o adevărată tragedie care provoacă un doliu intens și de durată. Moartea unui copil (chiar și în perioada perinatală) crește riscurile de a înregistra o serie de simptome depresive. Perioada de după moartea unui copil este una de haoos și durere, în care nu știi cm să reacționezi; iar stresul apărut poate să afecteze cuplul și să determine destrămarea lui. Copilul ”este întotdeauna prezent pentru noi și simt că viața sa și moartea sa au avut un sens ”. Totuși majoritatea părinților reușesc, în timp, cu ajutor, să dea sens experienței și să se adapteze pierderii.
- pierderea soților/ soțiilor, părinților, colegilor, prietenilor sau bunicilor afectează diferit copii, adolescenți, adulții și persoanele vârstnice.
Doliul este mult mai sever atunci când moartea nu a fost prevazută sau anticipată (accident).

Tulburarile ce pot decurge din doliu sunt: doliul complicat sau tulburarea de doliu prelungit, tulburarea acută de stres și tulburarea de stres posttraumatic, depresia.

Atunci când sprijunul și sfaturile nu sunt de ajuns există diferite tipuri de terapii nemedicamentoase în fața doliului (grupuri de terapie , terapia cognitiv comportamentală, terapia psihodinamică, constructivistă, umanist - existențială, terapia bazată pe internet) și terapii medicamentoase.

Impactul doliului afectează persoana în 3 contexte psihosociale.:
- contextul intrapersonal (”pierzi o parte din tine”) - include principalele provocări derivate din experiența de îngrijire, singurătate, expuizare.
- contextul interpersonal (”pornești la acest drum singură”) - se referă la relația dintre cel îndoliat și persoanele apropiate și presupune să te obișnuiești să trăiești singur, dar și nevoia de a primi sprijin și de a gestiona relațiile complicate.
- contextul social/ comunitar (”am nevoie să îmi găsesc drumul”) - include pierderea identității, noul statut de văduv/ orfan, obligația de a te muta din casă, presiunea de a depăși greutățile, reacțiile în fața datelor speciale din calendar (data de naștere, de deces, sarbătorile, etc) precum si sprijinul social și cel legat de sănătate.

”DOLIUL - cm să faci față pierderii” - Cristina Jenaro Rio

Este peste puterile noastre să controlăm ce se va întâmpla, însă este de ajuns să facem lucrurile cât de bine putem, cu toată dedicarea și capacitatea de care suntem în stare.
Dacă scuturi viața unui om, tot ce rămâne este este iubirea. Ea este rațiunea pentru care merită să trăiești: iubirea de părinți, de copii, de prieteni, de semeni.
https://www.youtube.com/watch?v=rvsEy1FqLgE&t=27s

01/08/2025

JOCURILE NOASTRE DE TOATE ZILELE

Teoria jocurilor psihologice fascinează pe oricine este preocupat să se înțeleagă pe sine și să-i cunoască mai bine pe ceilalți, pentru că este imposibil să nu te regăsești într-unul dintre rolurile de Victimă, Persecutor sau Salvator.
Cartea ”Jocurile noastre de toate zilele - psihologia relațiilor umane” de Eric Berne cuprinde răspunsuri la întrebările pe care și le pune fiecare:
- de ce nu pot să mă înțeleg cu mama, cu soțul, cu sora, cu fiica;
- de ce ne certăm întotdeauna într-o anumită situație;
- de ce nu pot să tac sau de ce partenerul de dialog nu este în stare să-și țină vorba;
- de ce nu putem comunica, deși ne iubim;
- de ce sfârșesc toate relațiile la fel, etc.

Analiza tranzacțională este o ramură a psihiatriei sociale, iar analiza jocurilor este o latură specială a analizei tranzacționale.

Un joc este o serie continuă de tranzacții complementare ascunse, orientate către un rezultat previzibil bine defint. Descriptiv, este un set recurent de tranzacții, adesea repetate, credibile la nivel superficial, dar cu o motivație ascunsă; sau, mai colocvial, o serie de mutări care pregătesc o capcană sau o ”stratagemă”. Jocurile sunt net diferite de proceduri, ritualuri și discuții pentru trecerea timpului prin două caracteristici principale:
- calitatea lor ascunsă și
- răsplata.

Procedurile pot fi reușite, ritualurile - eficace, iar discuțiile pentru trecerea timpului - profitabile. Beneficiul negativ al jocului reîntărește poziția de viață fundamentală a persoanei, atitudinea de bază pe care persoana o are față de sine și ceilalți, precum și deciziile sale de scenariu. Cu alte cuvinte, scenariile sunt construite din jocuri repetate și beneficiile lor negative. Jocurile sunt lupte de putere pentru obținerea semnelor de recunoaștere (strokes) atât de necesare pentru supraviețuirea a adulților.

”Prieteniile frumoase” se întemeiază adesea pe faptul că jucătorii se completează unii pe ceilalți într-un mod echilibrat și satisfăcător, astfel încât obțin maximum de beneficii cu minimum de efort din jocurile pe care le practică împreună. Anumite mutări intermediare, precaute sau concesive pot fi evitate, oferind astfel relației un grad ridicat de eleganță.
Beneficiile generale ale unui joc constau în funcțiile de stabilizare (homeostatice). Homeostazia biologică este asigurată de stimulare (stroking), iar stabilitate psihică este întărită de confirmarea poziției.

Eric Berne împarte jocurile în mai multe categorii:

💬JOCURI ALE VIEȚII - care au o importanță decisivă asupra destinelor jucătorilor în condiții sociale obișnuite. Printre ele se numără: ”Alcoolicul”, ”Datornicul”, ”Dă-mi un șut”, ”Acum te-am prins, ticălosule!”, ”Uite ce m-ai împins să fac” și variantele lor principale.

💬JOCURI MARITALE - aproape orice joc poate forma așafodajul căsniciei și vieții de familie, dar unele, precum ”Dacă n-ai fi fost tu” sunt mai înfloritoare, iar altele, precum ”Femeia frigidă”, sunt tolerate mai mult timp în contextul exercitării forței legale a intimității contractuale. Jocurile care capătă cele mai înfloritoare forme în cadrul relaței maritale sunt: ”Colțul”, ”Tribunalul”, ”Femeia frigidă” și ”Bărbatul frigid”, ”Tracasata”, ”Dacă n-ai fo fost tu”, ”Uite cât de mult am încercat” și ”Iubițica”.

💬JOCURI DE PETRECERE - petrecerile sunt făcute pentru discuții de trecere a timpului, iar discuțiile pentru trecerea timpului sunt făcute pentru a servi la petreceri. În această secțiune sunt analizate patru jocuri practicate în mod tipic în situațiile sociale obișnuite: ”Nu-i așa că este îngrozitor?”, ”Cusurgiul”, ”Neîndemânaticul” (”Schlemiel”) și ”De ce nu - Da, dar”.
În general, oamenii care suferă pot fi împărțiți în 3 mari categorii:
1. Cei pentru care suferința este accidentală și nedorită. Ei pot profita sau nu de compasiunea ce li se oferă cu atâta ușurință. Este totuși natural să profite puțin de ea și, de aceea, pot fi tratați cu ușurință.
2. Cei pentru care suferința este accidentală, dar este primită cu recunoștință datărită oportunităților de exploatare pe care le oferă. Aici jocul apare ulterior, este un ”beneficiu secundar” în sens freudian.
3. Cei care caută suferința, cm ar fi dependenții de operații chirurgicale, care trec de la un chirurg la altul până gasesc unul dispus să-i opereze. Aici jocul este principala preocupare.

💬JOCURI SEXUALE - sunt practicate în scopul exploatării sau combaterii pulsiunilor sexuale. De fapt, toate sunt pervertiri ale instinctelor sexuale, în care satisfacția este deplasată de la actul sexual la tranzacțiile cruciale care procură răsplata jocului.
Jocurile incluse aici sunt: ”Hai, bateți-vă”, ”Perversiunea”, ”Violul”, ”Jocul ciorapilor” și ”Scandalul”.

💬JOCURI INTERLOPE - Odată cu introducerea ”asistenței” (sociale, medicale, psihologice) în tribunale, departamente de eliberare condiționată și instituții corecționale, și odată cu rafinarea cunoștințelor criminaliștilor și ale organelor de aplicare a legii, cei implicați trebuie să fie conștienți de jocurile interlope cele mai frecvente, atât în închisori, cât și din afara lor. Printre aceste jocuri se numără: ”Hoții și vardiștii”, ”Cum scapi de aici” și ”Să-l fraierim pe Joey”.

💬JOCURI DIN CABINETUL DE TERAPIE - sunt practicate cu tenaticitate în situația terapeutică și sunt importante pentru analistul de jocuri profesionist, el trebuind să fie conștient de acestea. Ele pot fi analizate la prima mână în cabinetul de terapie. Sunt de 3 tipuri, după rolul agentului:
🗨 jocuri practicate de terapeuți și asistenți sociali: ”Încerc doar să te ajut” și ”Psihiatrie”;
🗨 jocuri practicate de profesioniști calificați care sunt pacienți în grupuri de terapie, cm ar fi ”Sera”;
🗨 jocuri practicate de pacienți și clienți obșnuiți: ”Sărmanul”, ”Țăranca”, ”Prostul” și ”Piciorul de lemn”.

💯JOCURILE BUNE
Aflat în poziția optimă, poate chiar unică, de a studia în mod adecvat jocurile, psihiatrul (sau psihoterapeutul) are de-a face, din păcate, aproape numai cu oameni care i-au pus în dificultate. Asta îmseamnă că jocurile oferite investigației clinice sunt într-un anumit sens, cele ”rele”. Și dat fiind că, prin definiție, jocurile se bazează pe tranzacții ascunse, ele toate trebuie să conțină un element de exploatare.
Un joc ”bun” poate fi descris ca unul a cărui contribuție socială depășește complexitatea motivațiilor sale, mai ales dacă jucătorul s-a împăcat cu acele motivații la modul serios și fără cinism. Cu alte cuvinte, un joc ”bun” este acela care contribuie atât la starea de bine a celorlalți jucători, cât și la dezvoltarea persoanei agentului.
Aceste jocuri sunt: ”Vacanța șoferului de autobuz”, ”Cavalerul”, ”Bucuros să fiu de ajutor”, ”Înțeleptul modest”, ”Vor fi bucuroși că m-au cunosct”.

💢SEMNIFICAȚIA JOCURILOR
💥Jocurile sunt transmise din generație în generație. Jocul preferat al oricărui individ poate fi găsit în trecut, la părinți și bunicii lui, și în viitor, la copiii lui; aceștia, la rândul lor, în lipsa unei intervenții de succes, il vor transmite mai departe nepoților lor.

💥Creșterea copiilor înseamnă în primul rând a-i învăța ce jocuri să joace. Culturile diferite și clasele sociale diferite preferă tipuri diferite de jocuri, iar diferitele triburi și familii preferă diferite variante ale acestora. Aceasta este semnificația culturală a acestora.

💥 Jocurile se află undeva între discuțiile pentru trecerea timpului și intimitate. Intimitatea necesită prudență sporită și înseamnă lucruri diferite pentru Părinte, Adult și Copil.
💥 Oamenii își aleg ca prieteni, asociați și parteneri intimi persoane care joacă aceleasi jocuri. Prin urmare, ”oricine este cineva” într-un anumit cerc social (aristocrație, bandă juvenilă, club social, campus universitar) se comportă într-un mod care poate părea complet străin membrilor unui cerc social diferit. Invers, orice membru al unui cerc social care-și schimbă jocurile tinde să fie exclus, dar va constata că este binevenit într-un alt cerc social. Aceasta este semnificația personală a jocurilor.

Multe jocuri sunt jucate cel mai intens de către cei cu tulburări psihiatrice; vorbind la modul general, cu cât tulburarea este mai grravă, cu atât joacă mai dur.

💗Atingerea AUTONOMIEI se manifestă prin eliberarea sau recuperarea a 3 capacități:
💫CONȘTIENTIZAREA - capacitatea de a vedea o cafetieră și de a auzi cântecul păsărilor în felul propriu, nu în felul în care ai fost învățat. Se presupune, în mod întemeiat, că văzul și auzul sunt diferite la copii față de adulți și că acestea sunt mai degrabă estetice decât intelectuale în primii ani de viață.
Persoana conștientă este vie pentru că știe ce simte, când și unde se află. Știe că după ce va muri arborii vor fi tot acolo, însă ea nu-i va mai putea privi din nou, așa încât vrea să îi privească acum, cât mai este posibil.
💫 SPONTANEITATEA - înseamnă opțiune, libertatea de a-ți alege și exprima emoțiile din sortimentele disponibile (emoții ale Părintelui, emoții ale Adultului și emoții ale Copilului). Înseamnă eliberarea din compulsia de a intra în jocuri și de a avea doar emoțiile pe care ai fost învățat să le ai.
💫INTIMITATEA - înseamnă franchețea spontană, lipsită de jocuri, a unei persoane conștiente, înseamnă eliberarea Copilului necorupt, receptiv eidetic, în toată candoarea lui de a trăi în aici și acum.
Pentru că intimitatea este în esență o funcție a Copilului Liber, ea tinde să iasă bine dacă nu este perturbată de intervenția jocurilor. De obicei, ceea ce o strică este adaptarea la influențele Părintelui, iar aceasta, din nefericire este universală. Însă la început, până să fie corupți, majoritatea copiilor par să fie iubitori, aceasta fiind natura esențială a intimității, după cm s-a dovedit experimental.
”Jocurile nostre de toate zilele” - Eric Berne