08/01/2026
Patologiile celor din jur
Dacă nu este deja clar pentru toată lumea, nu putem și nu vom putea schimba pe altul. Niciodată, în viața reală. Avem această forță doar dinspre interior, adică asupra noastră, lucrând cu noi înșine. Oamenii se schimbă doar atunci când ei înșiși simt nevoia și își doresc asta. Atunci când eșecul sau suferința internă devin imposibil de dus.
În cazul tulburărilor de personalitate de foarte multe ori nu există dorință de schimbare, pentru că patologia nu aduce atât de multă suferință persoanei în cauză, pe cât aduce apropiaților. Multe tipuri de patologii nici măcar nu ajung vreodată în cabinet. Unele, da, pentru dezamăgiri conexe. Iar atunci când ajung pentru că vor, o schimbare se poate petrece, în sensul bun.
Însă dacă celălalt nu vrea să facă terapie, nu putem forța. Apropiații lor pot și ar trebui să intre într-un proces terapeutic când trăiesc dinamici relaționale nocive.
Schimbându-ne noi, se mai schimbă și relațiile (dinamica), însă asta nu garantează mai multă armonie sau calitate împreună cu celălalt (care nu lucrează cu el însuși), uneori poate însemna chiar dizolvarea relației/detașarea emoțională față de acea persoană.
Revenind la patologiile altora, nu putem salva/schimba pe nimeni. Iar maturitate și sănătate emoțională înseamnă să putem accepta asta.
💔 Ceilalți au dreptul să fie exact așa cm vor, cm simt și cm pot (nu au ajuns așa dintr-o copilărie sigură, cu iubire și relații sănătoase). Au fost și ei la rândul lor niște victime, au trăit atrocități până la a dezvolta o tulburare de personalitate. Dacă nu îi puteți iubi, nu vă cere nimeni să faceți asta. Însă nu cred că merită nici să fie "linșați". În afară de psihopatie, unde lucrurile sunt într-adevăr grave și lipsite de lumină, cred că în toate celelalte tulburări mai există un sâmbure de sănătate emoțională. Oamenii NU sunt doar patologia/diagnosticul lor.
Llimita intervine atunci când ne simțim abuzați. În cazul abuzurilor e nevoie să apelăm la tot sprijinul legal pentru a ne proteja viața noastră sau a copiilor noștri. E nevoie să ne întărim emoțional și să ne conștientizăm vulnerabilitățile, să avem sprijinul familiei, al psihoterapiei, pentru a nu ne simți singuri/pierduți în abuz.
Însă nu putem impune nimănui să se schimbe pentru noi. Adică putem încerca, desigur, așa cm am văzut postări ale unor soții disperate să își trimită soțul la terapie. Înțeleg această nevoie, mai ales atunci când există copii, însă SCHIMBAREA reală nu se va produce, oricât de disperați sau dornici am fi.
❗Consider mai util să învățăm să acceptăm oamenii așa cm sunt, să punem limite, să recomandăm psihoterapie/consult psihiatric, să exprimăm nevoile noastre și consecințele în cazul în care celălalt alege să nu schimbe nimic, să ne protejăm, să învățăm din greșeli, să ne căutăm propriul bine, decât să TÂNJIM după evoluția celuilalt.
😠Nu suntem în măsură să îi spunem cuiva că e "greșit", defect, distrus. Nimeni nu merită să audă asta, vreodată. Dacă ne simțim abuzați, nu mai suntem copiii obligați să trăiască abuzul. Ca adulți e răspunderea noastră să ieșim din astfel de relaționări nocive, atunci când chiar vrem să ieșim din ele, se găsește o cale. Când nu se găsește, înseamnă că rolul de victimă încă aduce un beneficiu. Introspecția ajută enorm - nu cred că e cazul ca cineva să se simtă imaculat / martir. Nimeni nu e atât de nevinovat într-o dinamică relațională!
Așadar, nimeni nu merită să trăiască o viață în relații marcate de abuz psihologic, fizic sau verbal, în violență, frică, nesiguranță, conflict permanent sau lipsă de iubire. E important să se ia măsurile necesare pentru protecția vieții.
❗Dar nici nu e rolul nostru să îi imputăm celuilalt vreun diagnostic/etichetă, să îl încadrăm după ureche ca fiind narcisist, psihopat, să încercăm să îl schimbam conform cu principiile noastre. Până la urmă, ar fi necesar să ne întrebăm chiar cm de l-am ales și ce ne ține încă acolo. Pentru că de cele mai multe ori, înaintea unui astfel de partener a fost un părinte abuziv. Și atunci oricât ne-am debarasa de parteneri, atracția pentru astfel de tipare și rana adâncă rămân.
🥹E delicat când aceasta persoană cu patologii grave este tatăl/mama copiilor noștri, pentru că acolo intervine multă neputință și dorință ca cei mici să fie bine. Dar chiar și așa, nu cred că a eticheta pe celălalt și a-l anula, a-l agresa subtil, ajută în vreun fel. Poți însă înțelege dinamica dintre voi și cunoscandu-te & întărindu-te pe tine, poți ameliora mult din impactul lui. Poți crește copiii așa cm știi mai bine, poți apela la autorități și căuta ajutor, poți face tot ce ține de tine și e important să faci asta.
Dar nu ține de tine să te ocupi de patologiile celuilalt. Nu vei salva, nu vei schimba, cel mult te vei pierde pe tine.
