04/02/2026
Acum câțiva ani, nu doar că nu mă vedeam pe o scenă. Nici nu exista ideea asta în capul meu. Zero.
A apărut mai târziu, timid. Și când a apărut pe bune, n-am fost curajos. Am înghețat. Prima dată chiar am înghețat. Fără metafore. Mintea mea a zis sec: „ești singur, descurcă-te”. Și aia a fost.
Nu m-am simțit pregătit. Nici sigur. Nici „menit”. Am făcut-o oricum.
Am ajuns speaker, dar nu dintr-o poveste frumoasă. Cu repetiții, cu stângăcii, cu emoții din alea care îți usucă gura. Am muncit. Oleacă, dar constant.
Primii doi ani am vorbit gratis. Nu strategic. Nu calculat. Pur și simplu așa a fost. Pro bono, dacă vrem să-i dăm un nume mai elegant.
Și apoi, total neașteptat, am ajuns să moderez. Asta chiar nu era pe radar. Deloc.
Când am primit propunerea, m-a speriat atât de tare încât am zis „da”. Genul ăla de „da” spus cu nod în gât. Și surpriză: mi-a plăcut. Mult.
De ce spun toate astea?
Nu ca să demonstrez ceva.
Ci pentru că și eu am avut nevoie să văd alți oameni făcând lucruri înainte să cred că pot și eu.
Și pentru că poate cineva de aici e fix în punctul ăla în care nu știe exact ce face, dar simte că nu mai poate rămâne unde e.
Mie mi-au luat opt ani de joburi care nu mă împlineau ca să ajung aici. Opt ani.
Și nu, drumul de acum nu e mai ușor. E mai greu. Mult mai greu.
Diferența e alta: nu mai vreau să scap de drum.
Când faci ceva ce nu e al tău, tragi de timp.
Când faci ceva ce te reprezintă, chiar și când e greu, simți că are sens. Mulțumesc ca m-ai citit și dacă te a inspirat, lasă un comentariu să ajungă la cat mai mulți, cine știe, poate se împiedică un altul care are nevoie de asta.