29/01/2026
Tocmai am văzut la televizor că a murit un bărbat de 44 de ani.
Infarct. Pe loc. Scurt și eficient, ca o ștampilă pusă greșit.
Reporterul a spus că n-avea probleme de sănătate.
Traducere liberă: n-a stat prin spitale, n-a ros clanțe de cabinete, n-a „consumat” statul.
Deci, în limbaj contabil, a fost un cetățean model.
Și atunci vine gândul ăla care nu te mai lasă.
Dacă omul s-a angajat pe la 25 de ani, a muncit cam 19 ani.
Nouăsprezece ani în care, lună de lună, a lăsat aproape jumătate din salariu statului.
Nu din generozitate, ci din fișa postului: CAS, CASS, impozit, șomaj — tot meniul.
O masă bogată, plătită în avans, la care n-a apucat să mănânce.
Cam ca la o casă de pariuri: plătești biletul, dar dacă pierzi, casa păstrează tot.
Hai să facem un calcul simplu.
Salariu brut mediu: 5.000 lei. Nimic obscen.
25% CAS, 10% CASS, 10% impozit. Aproape jumătate dispare înainte să ajungă la tine.
Doar CAS + CASS = 1.750 lei pe lună.
Pe an: ~21.000 lei.
Înmulțit cu 19 ani: aproximativ 400.000 lei.
Patru sute de mii.
Pentru pensie și sănătate.
Un contract unilateral, semnat pe termen lung, reziliat de moarte fără penalități pentru stat.
Pensia n-a apucat-o.
Sistemul medical l-a folosit o singură dată, la final.
Șomaj, concedii medicale, recuperări? Nimic.
A plătit abonament premium și a primit varianta demo.
Solidaritatea a funcționat perfect. Dar într-un singur sens.
Și atunci întrebarea, simplă și aproape proastă:
Ce face statul cu banii lui?
Unde se duc banii unui om care moare la 44 de ani, după ce a muncit corect și a cotizat conștiincios?
Rămân acolo. La ei.
Familia rămâne cu amintirile.
Statul rămâne cu banii.
De ce contribuțiile nu sunt moștenibile, dar datoriile sunt?
De ce statul devine automat moștenitor, fără să fi fost tată, mamă sau frate?
Fără să fi fost aproape. Doar prezent la final, să închidă conturile.
Ironia e că omul a trăit cu ideea că mai târziu va avea o pensie și servicii medicale.
A investit din tinerețe într-un viitor care n-a ajuns la scadență.
Poate că ar fi fost mai bine să-și trăiască viața cu banii lui, nu cu promisiuni.
Eu aș face o lege simplă și indecent de logică:
dacă mori înainte de pensie, contribuțiile tale se întorc la familie.
Nu ca ajutor. Nu ca pomană.
Ci ca rest de plată.
De ce să rămână statul singurul moștenitor?
Fără să fie rudă, fără să fi fost aproape, fără să fi pus o mână pe umărul omului. Doar prezent la final, să închidă conturile.
