Cabinet Psihiatrie Dr. Lidia Şiuinea

01/06/2023

Tulburările deteriorativ-demențiale

Demențele reprezintă un grup de afecțiuni psihice în etiopatogenia cărora predomină elemente de tip neurodegenerativ asociate cu pierderea suportului metabolic, vascular și energetic.
Funcțiile cognitive afectate de regulă în demențe sunt: memoria, atenția, capacitatea de învățare, orientarea, limbajul, calculul, gândirea și judecata.
Conform DSM IV TR, criteriile pentru stabilirea diagnosticului de demență sunt:
1. Dezvoltarea mai multor deficite cognitive dintre care obligatoriu:
- afectatea memoriei (scade capacitatea de a asimila informații noi sau de a evoca informații învățate anterior).
- cel puțin una din următoarele:
* afazie (tulburare de limbaj)
* apraxie (afectarea abilității de a executa activități motorii cu scop într-o anume secvență în lipsa afectării funcției motorii)
* agnozie (incapacitatea de a recunoaște obiecte în lipsa afectării funcției senzoriale)
* perturbarea funcționării executive (planificare, organizare, abstractizare, secvențializare).
2. Deficitele cognitive menționate mai sus reprezintă un declin față de nivelul anterior de funcționare.
3. Afectarea memoriei trebuie obligatoriu să fie prezentă, însă uneori poate să nu fie simptomul predominant.
Demența Alzheimer este o boală deteriorativă cu evoluție progresivă care asociază complicații psihiatrice non-cognitive (anxietate, depresie, insomnii, tulburări de comportament, idei delirante, etc.).
Se disting 2 forme ale bolii:
1. Cu debut precoce (sub vârsta de 60 ani)
2. Cu debut tardiv (după 65 ani)
Printre factorii de risc implicați în dezvoltarea bolii Alzheimer se numără: vulnerabilitatea genetică (beta-amiloid, neurofibrile cu anomalii ale cromozomilor 4, 9, 14, 21), scăderea acetilcolinei (principalul neuromediator implicat în cogniție), amplificarea activității glutamatului, tulburarea depresivă, terapia glicocorticoidă, hipoxia cerebrală, alterări vasculare cerebrale de tip ischemic, disfuncție metabolică, diabetul zaharat, sindromul cardio-metabolic.
Boala Alzheimer poate prezenta la debut sau pe parcursul evoluției: apatie 50-70%, agitație 40-65%, anxietate 30-50%, iritabilitate 30-45%, depresie 40%, idei delirante 20-40%, insomnie 20-25%, halucinatii 5-15%.
La examinările de imagerie cerebrală apar modificări de atrofie cerebrală.
A doua formă de demență ca frecvență în populația generală este Demența vasculară cauzată de accidentele vasculare cerebrale.
O altă formă frecventă de demență (15-20%) este Demența cu corpi Lewy care asociază simptomele bolii Alzheimer cu cele ale bolii Parkinson.
Demența fronto-temporală este a 2-a formă de demență la pacienții de vârstă mijlocie. Durata de evoluție este similară demenței Alzheimer (2-20 ani). Clinic se remarcă o profundă alterare a personalității și comportamentului social, aplatizare afectivă și pierderea precoce a criticii bolii și a propriilor acțiuni.
La examinarea CT apare atrofie frontală bilaterală și temporală anterioară.
Demența din boala Wilson se caracterizează prin:
1. Afectare hepatica- mergând de la manifestări de hepatită acută sau ciroză hepatică până la insuficiență hepatică.
2. Manifestări neurologice: crize convulsive, distonie, pseudobulbarism, migrene.
3. Manifestări psihiatrice: deteriorare cognitivă, depresie, insomnie, tulburări de spectru psihotic, modificări de personalitate.
4. Manifestări multisistemice: inelul ocular Kayser- Fleischer, cardiomiopatii, hipotiroidism, pancreatită, pete cutanate, tulburări ale funcției renale, tulburări menstruale.
Depistarea bolii se face prin evaluare oftalmologică și testarea nivelului plasmatic de cupru care la pacienții cu boală manifestă depășește 25 μg/dl (nivelul normal este 10-15 μg/dl).
Demența din boala Parkinson afectează 1% din populația cu vârstă peste 60 ani. Clinic se manifestă prin alterarea funcțiilor executive, disfuncții vizuale și disfuncții ale coordonării video-spațiale. Memoria este relativ conservată în contrast cu alte forme de demență. Evaluările neuroimagistice evidențiază modificări bilaterale la nivelul cortexului cingulat anterior și al părții ventrale a striatumului și unilaterale la nivelul nucleului caudat drept.
Dementa post TCC (traumatism cranio-cerebral) este rară. Simptomatologia debutează la aproximativ 6 luni de la TCC și asociază simptome neurologice (hipertonii, paralogii, afazie) și psihice (mutism akinetic, sindrom apalic, dezinhibiții comportamentale impulsive).
Există și demențe parțial sau complet reversibile care apar în: intoxicații (alcool, monoxid de carbon, pesticide, trihexifenidil, barbiturice, antidepresive triciclice, litiu, plumb, mercur, mangan, digitală, cocaină), infecții (meningite, encefalite, tuberculoză, neuroborelioză, parazitoze), hematomul subdural, tumori cerebrale, hidrocefalia internă normotensivă, boala Wilson, afecțiuni metabolice (insuficiență renală cronică, demența de dializă, hipoglicemia cronică, insuficiența hepatică), afecțiuni endocrine (hipotiroidismul, sindromul Cushing), afecțiuni autoimune (Lupus eritematos sistemic cu vasculită asociată), afecțiuni carențiale (sindromul Wernicke-Korsakov, pelagra, carența de vitamină B12 și folat), sindroame paraneoplazice.

08/10/2019

https://recorder.ro/cum-e-sa-fii-nebun-in-romania-o-marturie/

NOTA REDACȚIEI: Ceea ce veți citi mai jos nu este un eseu medical, o pagină de literatură sau o tehnică terapeutică. Este cronologia brută a unor zile în care o tânără din București a pierdut

11/09/2019

Ce este Tulburarea Afectivă Bipolară?

Tulburarea Bipolară face parte din grupa Tulburărilor de dispoziţie, încadrată anterior ca Psihoză maniaco-depresivă şi apoi ca boala maniaco-depresivă. Are un caracter cronic în care pacienţii experimentează episoade de manie sau hipomanie şi de depresie cu relativă stabilitate dispoziţională interepisodică. Este asociată cu dificultăţi cognitive şi tulburări comportamentale, iar în cazurile grave pacienţii pot prezenta şi simptome psihotice. Reprezintă a treia cauză de mortalitate în cadrul populaţiei tinere de 15-24 ani, 25% dintre pacienţii bipolari prezintă cel puţin o tentativă suicidară în timpul vieţii. De asemenea este a şasea cauză de dizabilitate în cadrul populaţiei 15-44 ani şi a patra cauză de dizabilitate în rândul afecţiunilor neuropsihice.
Severitatea bolii este accentuată de multiplele comorbidităţi psihiatrice şi somatice:
• Abuzul de substanţe se asociază cu tulburarea bipolară în 60% din cazuri; 46% dintre bipolari au dependenţă la alcool, iar 40% prezintă consum abuziv sau dependenţă de droguri.
• Tulburările de anxietate: tulburarea de panică, fobia socială.
• Sindromul de stress posttraumatic.
• Tulburarea obsesiv-compulsivă.
• Tulburările de control al impulsurilor, cleptomania.
• Deficitul de atenţie şi hiperactivitate, asociat la 11% dintre copiii bipolari.
• Afecţiunile cardio-vasculare- 44% dintre pacienţii bipolari suferă de boli coronariene, iar 2/3 sunt obezi şi 1/3 suferă de HTA.
• Diabetul zaharat este prezent la 26% dintre bipolari.
Tulburarea Bipolară cauzează variaţii majore de dispoziţie, gândire, comportament, energie care interferează cu abilităţile de funcţionare ale persoanei, afectând astfel domeniul socio-profesional, familial, şcolar. În timpul unui episod maniacal, o persoană poate să-şi părăsească impulsiv slujba, să cheltuiască sume imense de bani nejustificate, sa prezinte dezinhibiţie pulsională sau verbală şi comportament adictiv, iar în timpul episodului depresiv aceeaşi persoană se poate simţi prea obosită să părăsească patul, poate să-şi abandoneze slujba, să se izoleze complet de prieteni şi familie sau chiar să ajungă la comportamente suicidare. Un diagnostic precoce al Tulburării Bipolare reduce semnificativ aceste riscuri, repercursiuni devastatoare socio-familiale, profesionale şi economice.
Două circuite neuroanatomice majore sunt implicate în reglarea dispoziţiei: circuitul limbic-talamic-cortical şi circuitul limbic-striat-palidal-cortical. Anumite anormalităţi ale aestor circuite conferă o vulnerabilitate biologică. Aceasta combinată cu factori de mediu poate genera o tulburare de dispoziţie. Principalele regiuni ale creierului implicate în Tulburarea Bipolară includ lobul frontal şi temporal, cortexul prefrontal, ganglionii bazali şi sistemul limbic. Hipocampul joacă şi el un rol important în etiologia Tulburării Bipolare.
Ca şi în schizofrenie, în Tulburarea Bipolară s-a constatat o reducere a volumului cerebral şi specific o lărgire a ventriculilor 3 şi laterali cu reducerea volumului materiei cenuşii la nivelul cortexului prefrontal medial şi orbital. Metabolismul şi irigarea acestor arii sunt perturbate în depresie. Reducerea volumului creierului este cauzată de reducerea numărului de neuroni şi de celule gliale în straturile II şi III.
Criterii de diagnostic pentru episodul depresiv major:
* Cinci sau mai multe dintre următoarele simptome au fost prezente în decursul aceleiaşi perioade de 2 săptămâni. Nu se includ simptome care clar se datorează unei condiţii medicale generale ori unei idei delirante sau halucinaţii.
1. Dispoziţie depresivă în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, indicată fie prin relatarea personală (ex: pacientul se simte trist sau inutil), fie prin observaţiile făcute de alţii (ex: pare înlăcrimat). La copii şi adolescenţi dispoziţia poate fi iritabilă.
2. Diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activităţile, cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi.
3. Pierderea semnificativă în greutate, deşi nu ţine dietă ori luare în greutate, ori scăderea sau creşterea apetitului aproape în fiecare zi. La copii, se ia în considerare incapacitatea de a atinge plusurile ponderale expectate.
4. Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi.
5. Agitaţie sau lentoare psihomotorie aproape zilnic.
6. Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi.
7. Sentimente de inutilitate sau de culpă excesivă sau inadecvată ( care poate fi delirantă) aproape în fiecare zi.
8. Gânduri recurente de moarte (nu doar teama de moarte), ideaţie suicidară recurentă fără un plan anume, ori o tentativă de suicid sau un plan anume pentru comiterea suicidului.
Criterii de diagnostic pentru episodul hipomaniacal:
O perioadă distinctă de dispoziţie crescută, expansivă sau iritabilă, persistentă, cu durată de cel puţin 4 zile şi care este net diferită de dispoziţia non-depresivă uzuală.
* În cursul perioadei de perturbare afectivă au persistat 3 sau mai multe dintre următoarele simptome (4 dacă dispoziţia este numai iritabilă şi au fost prezente într-un grad semnificativ):
1. Stimă de sine exagerată sau grandoare.
2. Insomnie prin scăderea necesităţii de somn.
3. Mai locvace decât în mod uzual sau presiunea de a vorbi continuu.
4. Fuga de idei sau experienţa subiectivă că gândurile sunt accelerate.
5. Distractibilitate (atenţia este uşor atrasă de stimuli externi irelevanţi).
6. Creşterea activităţii orientate spre un scop (fie în societate, la serviciu sau la şcoală ori din punct de vedere s*xual) sau agitaţie psihomotorie.
7. Implicarea excesivă în activităţi plăcute care au un înalt potenţial de consecinţe indezirabile (ex: angajarea în cumpărături excesive, indiscreţii s*xuale ori investiţii în afaceri nesăbuite).
Criterii de diagnostic pentru episodul mixt
* Sunt satisfăcute criteriile atât pentru episodul maniacal cât şi pentru cel depresiv (cu excepţia duratei), aproape în fiecare zi, în decursul perioadei de cel puţin 1 săptămână.
Diagnosticul diferenţial între depresia bipolară şi depresia unipolară:
Simptomele şi tulburările de comportament din Tulburarea Bipolară sunt frecvent eronat diagnosticate ca Tulburare Depresivă Majoră în absenţa unui episod maniacal. Diagnosticul de Tulburarea Bipolară se pune uneori cu o întârziere de 10 ani.
DSM-IV TR în forma sa actuală nu face o distincţie clară între depresia unipolară din Tulburare Depresivă Majoră şi depresia bipolară din Tulburarea Afectivă Bipolară. Deşi cele 2 tipuri de depresie au multe elemente în comun, ele tind să se manifeste diferit:
 Pacienţii cu depresie bipolară prezintă frecvent încetinire psihomotorie, simptome atipice (creşterea apetitului, hipersomnii), frecvenţa episoadelor la aceşti pacienţi este mai mare, vârsta de debut mai mică, distribuţia pe s*xe este aproximativ egală şi tendinţa spre abuzul de substanţe este mai mare.
 Pacienţii cu depresie bipolară se simt inutili, au frecvent idei de autoacuzare, de culpabilitate, exprimă o scădere marcată a plăcerii şi prezintă fie o stare de nelinişte, fie „paralizie motorie” comparativ cu cei cu depresie unipolară.
 Pacienţii cu depresie bipolară au mai frecvent un episod psihotic în antecedente, mai frecvent sentimente de neajutorare, deznădejde, zădărnicie, anhedonie, nelinişte sau paralizie de „plumb”.
 Caracterul de bipolaritate este sugerat de frecvenţa mai mare a ideilor suicidare şi de vinovăţie, a fenomenelor de depersonalizare şi derealizare, a hipersomniei, a apetitului alimentar crescut şi a activităţii psihomotorii; iar caracterul unipolar este sugerat de anxietate, insomnii, lentoare în gândire, scăderea energiei, interesului şi elanului vital, tristeţe şi încetinire psihomotorie.
 Depresia bipolară este mai puţin stabilă, mai intensă şi recurenţa episoadelor este mai mare decât în depresia unipolară.
Diagnosticul diferenţial cu alte afecţiuni psihice
Tulburarea schizoafectivă, Schizofrenia, Tulburarea schizofreniformă, Tulburările psihotice scurte, abuzul de substanţe pot prezenta simptome asemănătoare. Tulburarea de personalitate borderline prezintă labilitate emoţională crescută şi o reactivitate afectivă marcată.
La copii este dificil de diagnosticat Tulburarea Bipolară deoarece în mod frecvent simptomele bipolare tind să aibă o ciclare rapidă. În ADHD, uneori, este dificil de diferenţiat starea de neastâmpăr din sindromul hiperkinetic de starea de nelinişte din episodul maniacal.
La vârstnici este de asemenea dificil de diagnosticat Tulburarea Bipolară din cauza prezenţei unor elemente deteriorative sau a unor reacţii secundare la diverse medicaţii pentru comorbidităţi somatice.
În sfârsit, există alte cauze de dispoziţie delirantă: afecţiuni tiroidiene, neurologice, deficit de vitamina B1, tratamente cu corticosteroizi, anxiolitice sau antiparkinsoniene.

01/08/2019

CE ESTE UN PSIHOPAT?

Uneori adevărul poate fi mai ciudat decât ficțiunea. Vampirii adevărați sau indivizii care se bucură să distrugă viețile altora chiar există. Îi vedem în mod constant la știri și, dacă nu îi putem identifica, uneori chiar îi primim bucuroși în viețile noastre.
Cum arată psihopații? Arată, și aparent chiar se comportă, ca noi toți. Provin din orice clasă socială, orice etnie, orice mediu, orice naționalitate, orice rasă și orice sistem educațional. Spun tot ceea ce trebuie pentru a obține ceea ce-și doresc. Lipsiți de conștiință, dar volubili, sunt mitomani prin definiție. Au o explicație pentru toate faptele lor, inclusiv viol sau crimă.
Când oamenii normali fac ceva rău, se simt vinovați din această cauză. Prin contrast, când psihopații fac rău altora, ei ajung să experimenteze un grad înalt de satisfacție.
Psihopații au un numitor comun care îi face diferiți de restul omenirii și foarte periculoși: o superficialitate a emoțiilor, fiind astfel incapabili de sentimente față de alte ființe umane.
Pentru că empatia, principiile morale și capacitatea de a iubi nu joacă nici un rol în procesul de luare a deciziilor pentru niciun psihopat, trecerea de la psihopatul non-criminal la cel criminal poate fi imprevizibilă și facilă.
O MINIMĂ INFORMARE ASUPRA PSIHOPATIEI TE POATE SCUTI DE A NU CĂDEA VICTIMĂ ESCROCILOR CARE ÎȘI JOACĂ DE MINUNE ROLUL.
Pentru psihopați, oamenii sunt obiecte ale căror nevoi și vieți nu contează decât în măsura în care se pot folosi de ei. După ce se folosesc de oameni, se debarasează de ei. Psihopații nu simt nimic în mod profund. Ei manifestă o deficiență majoră a tuturor reacțiilor afective, experimentând mai degrabă protoemoții (simt plăcere de moment).
Psohopatul își construiește masca de normalitate. Ne copiază emoțiile. Principiile noastre morale sunt pentru el doar vorbe goale. De asemenea afișează un calm reptilian, având tendința de a fi prea calmi atunci când nu e cazul. La o privire mai atentă, masca lor de normalitate prezintă fisuri sau atitudini și elemente comportamentale care nu sunt congruente cu imaginea lor exterioară normală. De exemplu, pot să râdă când (sau chiar pentru că) alții plâng.
Psihopații sunt mincinoși patologici. Nu doar că mint în exces, dar întreaga lor identitate este un artificiu elaborat. Aceștia nu doar cred că au motive serioase să-i mintă pe ceilalți pentru a-și atinge scopurile, dar nu reușesc, de asemenea, nici să înțeleagă de ce este greșit să minți. Pe de altă parte, mințitul îi face să se simtă superiori și mai puternici decât alții.
Un psihopat îi denigrează adesea pe ceilalți pentru a-i discredita. El proiectează asupra celor pe care îi rănește greșelile și fărădelegile lui.
Când îi pui unui psihopat o întrebare directă, care necesită un răspuns direct, el se învârte, de obicei, în jurul subiectului sau vorbește despre cu totul altceva. Astfel de diversiuni au rolul de a-ți întuneca judecata și de a te face să uiți întrebarea inițială.
Când îl acuzi pe un psihopat de ceva rău, e foarte probabil că îți va spune că și altă persoană este la fel ca el sau că omenirea, în general, este așa.
Potrivit gândirii psihopatului, nimic din ceea ce el face vreodată nu e greșit. Chiar dacă, teoretic, este capabil să discearnă binele de rău, aceasta nu înseamnă că și fac acest lucru.
Psihopații sunt narcisiști până la extremă, întruchipând narcisismul cu o tentă grotescă.
Dacă psihopații par a fi niște figuri de carton în comparație cu ființele umane normale, e pentru că le lipsește nu doar arsenalul complet de emoții umane, ci și conștientizarea faptului că au totuși o problemă. Ei nu reușesc să vafă nimic rău în faptele lor care îi rănesc pe alții decât dacă, evident, cineva le face lor rău.
Psihopațiilor le lipsește orice simț al reciprocotății. Pentru ei nu există ideea că trebuie să te porți frumos cu cineva care se poartă frumos cu tine. Atunci când un psihopat pare să fie o ființă umană cumsecade, este întotdeauna un fapt care va fi cu consecvență dezmințit de atitudinea lui egoistă și de acțiunile lui dăunătoare.
Odată ce ai demascat un psihopat, imaginea care ți se arată e foarte urâtă și profund răscolitoare. Ca și portretul lui Dorian Gray din celebra povestire a lui Oscar Wilde, un psihopat demascat este o priveliște jalnică. Ea înfățișează un individ în descompunere a cărui depravare, urâțenie și lipsă de rușine ajung să-i domine viața.

24/07/2019

CANCERUL DE SÂN- IMPORTANȚA MANAGEMENTULUI PSIHIATRIC

Cele mai vechi informații referitoare la cancerul de sân datează din anul 1600 î.Hr., când într-un papirus cu o lungime de 4,68 m se descriu 48 cazuri chirurgicale dintre care cel puţin 8 erau tumori de sân. Papirusul a fost descoperit la Teba și a fost atribuit lui Imhotep, zeul-patron al medicinei în vechiul Egipt.
Cancerul de glandă mamară este o boală complexă și traumatizantă, fiind cea mai frecventă tumoră întâlnită la femei și a doua cauză de deces prin tumori după cancerul pulmonar.
Peste 58% dintre pacientele cu cancer de sân prezintă la un moment dat pe parcursul evoluției bolii probleme psihologice/psihiatrice.
Influențele psihologice postchirurgicale sunt de o importanță covârșitoare în relație cu stima de sine, feminitatea, s*xualitatea, capacitatea de reproducere.
Intervenția psihiatrului este importantă pentru reducerea anxietății pacientei la nivele controlabile, a depresiei, a insomniei. Tot psihiatrul este cel care încurajează femeia să poarte o discuție cu partenerul, tocmai cu scopul de a risipi angoasele acestuia.
Femeile cu afecțiuni psihiatrice înregistrează o incidență de 3,5 ori mai mare pentru cancerul de sân în comparație cu femeile care suferă de o altă patologie, și de 9,5 ori mai mare în comparație cu populația feminină în general.
Dintre diagnosticele psihiatrice cel mai frecvent este cel de tulburare de adaptare (34%), urmat de delirium (17%) și depresie majoră (14%).
Este bine cunoscută relația dintre statusul fizic și psihologic. Celulele natural killer joacă un rol important în lupta împotriva celulelor tumorale. S-a observat că stresul inhibă activitatea lor.
Medicul trebuie să se informeze despre temerile și anxietățile femeii în legătură cu impactul pe care îl are tratamentul asupra corpului său, asupra imaginii de sine. Este importantă pregătirea și încurajarea pacientei să-și privească cicatricea postoperatorie.
Pentru unele dintre pacientele cu cancer de sân căderea părului este cel mai stresant efect secundar al tratamentului chimioterapic. O atenuare a trăirilor emoționale negative se obține prin utilizarea unor înlocuitori cm sunt purtarea unui turban, a unei palarii sau a unei peruci.
De mare importanță este ajutorul oferit de psiholog, psihiatru specializat în a acorda suport, în a trata anxietatea, depresia și a îmbunătăți adaptarea la durere. De ameliorarea calității vieții se ocupă asistentul social, specializat în acordarea de asistență socială și financiară, dieteticianul, terapeutul ocupațional, fizioterapeutul specializat în managementul durerii. Aceștia toți reprezintă echipa terapeutică implicată în acordarea îngrijirilor complexe ale unei paciente cu cancer de sân.
FIECARE PACIENTĂ ARE DREPTUL LA O A DOUA OPINIE DE SPECIALITATE ÎN ORICE MOMENT.

11/07/2019

"Remember there's no such thing as a small act of kindness. Every act creates a ripple with no logical end." (Scott Adams)

16/03/2019

Little by little, day by day, what is meant for you will find its way. Stay positive!

19/02/2019

SUICIDUL- Un strigăt de ajutor

Suicidul reprezintă un act conștient de autoanihilare, stare generată de o situație pentru care actul suicidar pare a fi cea mai bună soluție.
Cercetătorii estimează că aproximativ un sfert dintre indivizii cu tentative suicidare nu au dezvăluit ideația suicidară în cursul vizitelor medicale, conform Patient Health Questionnaire-9 (PHQ-9). Pentru a înțelege mai bine ce a contribuit la apariția discordanței dintre tentativa autolitică (suicidară) și negarea ideației suicidare, cercetătorii au intervievat 26 indivizi care au încercat să se sinucidă la 60 zile după ce au negat existența gândurilor de suicid în cursul vizitei medicale.
Un procent dintre cei intervievați au admis că tentativa autolitică a avut loc sub influența băuturilor alcoolice sau a drogurilor de abuz. Alți pacienți au recunoscut că le-a fost teamă de faptul că în situația în care ar povesti medicului despre gândurile suicidare, acesta din urmă ar avea o reacție inflexibilă (ex. să propună imediată spitalizare). O problemă de importanță majoră o reprezintă stigmatul, rușinea care de asemenea conduc la hotărârea de a nu dezvălui gândurile de suicid.
Indivizii care prezintă risc maxim de suicid caută expres o soluție, prezintă durere psihologică intolerabilă, se află sub imperiul emoțional al disperării și prezintă o îngustare a percepțiilor soluțiilor posibile cu ignorarea celor accesibile.
Trebuie să facem distincția între cele 3 entități:
1. Parasuicidul reprezintă o tentativă aparent suicidară a unei persoane care nu intenționează să moară atunci când își provoacă leziunea, dar o face din alte motive (ex. șantaj, pedepsirea altor persoane).
2. Tentativa suicidară este comisă impulsiv, într-o manieră care predispune la desconspirarea intenției prin mijloace mai puțin agresive, de către persoane aflate în situații reactive.
3. Suicidul este un act atent plănuit, disimulat, realizat prin mijloace periculoase.
Este foarte important de reținut faptul că orice tentativă suicidară/ parasuicidară trebuie tratată ca o virtuală posibilă recidivă cu potențial de suicid real.
90% dintre cei care se sinucid suferă de o boală psihică. Printre simptomele psihiatrice cu risc suicidar se numără: anxietate severă, depresie severă, idei de culpabilizare, sentimente de inferioritate, idei delirante, halucinații imperative, impulsivitate, dependența de băuturi alcoolice și droguri, insomnii.
Suicidul nerealizat (tentativa de suicid) și ideația autolitică (suicidară) sunt printre cele mai frecvente solicitări de la camerele de gardă ale spitalelor de psihiatrie, dar și în secțiile de reanimare ale spitalelor de urgență.
ÎN MATERIE DE SUICID ESTE PREFERABILĂ EROAREA PRIN PLUS DE DIAGNOSTIC.
Dacă nu putem fi siguri că pacientul se va sinucide, putem bănui că se află într-o situație de risc, ceea ce ne dă dreptul moral și etic, de a-l pune în cele mai sigure condiții față de această prezumție.
Nevoia de a-și comunica decizia (ex. "o scrisoare de adio") arată că suicidarul investește moartea cu semnificație, iar gestul suicidar este un ultim act de comunicare.
Medicul trebuie să încurajeze blând pacientul în a-și dezvălui ideația/planul suicidar. A nu-l întreba despre suicid pentru "a nu-i da idei" este un mit și o greșeală pentru că atunci când pacientul își pune problema suicidului este ambivalent în ceea ce privește trecerea la act și se va simți asigurat de oportunitatea de a prezenta cuiva dilema sa.
Impresiile medicului, după interviul clinic trebuie discutate deschis cu pacientul, rudele acestuia sau cu orice alte persoane considerate importante.

12/02/2019

http://www.jurnalulolteniei.ro/2015/05/29/de-vorba-cu-psihiatrul-lidia-siuinea-atacul-de-panica-nu-conduce-la-deces/

Bolile psihice sunt multiple şi ne afectează pe toţi, indiferent de vârstă, s*x, religie, etnie sau clasă socială. Stresul cotidian, nemulţumirile zilnice şi dorinţa asiduă de a avea o viaţă perfectă ne aduce uneori la uşa psihiatrului, de care nu ar trebui să ne temem. Faptul că ad...