05/11/2025
„Prefer nefericirea mea, decât a celor din jur.”
Am auzit această frază de multe ori în cabinet dar si in viata de zi cu zi; spusă în șoaptă, cu lacrimi reținute, ca o mărturisire tăcută de iubire și vinovăție.
De fiecare dată, am recunoscut în ea același tipar: oameni buni, sensibili, cu o capacitate extraordinară de empatie, care preferă să ducă pe umeri durerea proprie decât să privească suferința celor din jur.
La început, pare un gest de altruism profund, dar, în timp, am învățat că, de fapt, e o formă subtilă de altruism defensiv.
Oamenii aceștia nu aleg nefericirea din slăbiciune, ci dintr-o nevoie inconștientă de control.
Se simt “mai in control” daca suferinta e a lor, nu a altora pentru ca propria durere e cunoscută, familiară, gestionabilă. Durerea celuilalt, în schimb, îi copleșește.
În spatele acestei atitudini stă adesea o poveste veche — copilul care a învățat devreme că liniștea familiei depinde de el, “mama e trista, trebuie s-o fac sa rada”, modele conditionate de iubire “esti bun daca ai grija de ceilalti”, experiente timpurii de vinovatie- copilul simte ca e cauza suferintei altora si incearca ”sa o repare” sau valori culturale care glorifica sacrificiul de sine “mai bine eu decat ceilalti/suferinta e nobila”.
Astfel se dezvoltă o identitate a grijii: iubirea devine sinonimă cu durerea asumată, iar fericirea proprie devine suspectă sau chiar vinovată.
Dar în terapie descoperim împreună ceva esențial:
-că empatia nu trebuie să doară;
-că a avea grijă de tine nu înseamnă egoism;
-că fericirea ta nu-i rănește pe ceilalți — o poate inspira.
Am văzut oameni care, învățând să se pună și pe ei în ecuație, au devenit mai vii, mai autentici, mai prezenți pentru ceilalți.
Pentru că durerea ta nu îi salvează pe cei din jur — dar vindecarea ta le poate fi lumină.
Psiholog Adelina Mogos
